fbpx

Căutare

Share this article
Poveste spusă împreună cu

La Muzeul Satului din Capitală, de câteva ori pe an, înaintea unor sărbători importante, pe un colț de iarbă nu ai cum să nu-l zărești pe Alexandru Ilinca. Standul lui compus dintr-o masă, un scaun, un tuci pe pirostrii este anunțat de o plăcuță din lemn, pe care e sculptat cu litere frumos rotunjite „Opincărie” și de un lup dacic, ce străjuiește asemenea unui stindard.

Că e ploaie, că e zăpadă, că e soare arzător, dacă a fost invitat, Alexandru Ilinca vine, stă afară și lucrează. Face opinci din piele de porc, căciuli de blană și curele. Nu cumpără nimeni de nevoie, toată lumea vine să-i asculte poveștile, să ia de la el o amintire a muncii sale din respect pentru el și pentru tradițiile românești.

Prima dată l-am vizitat într-o zi de iarnă, într-o zi mohorâtă în care ningea cu fulgi mari ca puful de gâscă. A doua oară l-am reîntâlnit înainte de Florii, în zi cu soare, verdeață și multă animație în jurul lui. L-am găsit la fel de voios, pus pe glume și hotărât să ne învețe pe fiecare dintre noi meșteșugul de demult, acela al opincarilor. Copiii vin ciorchine pe lângă el, iar Alexandru Ilinca le arată opinci vechi de peste 100 de ani, le arată altele noi, făcute pe loc, le arată cum se lucrează pielea și le spune că opinca este bunicul adidasului.

Povestea lui începe, așa cum era de imaginat, la țară, undeva în județul Vâlcea, unde tatăl lui a fost cel mai dibaci opincar din sat, atât de priceput încât toate femeile o invidiau pe mama lui Alexandru Ilinca că are cele mai frumoase opinci. Meșterul nostru a furat meserie de la tatăl lui și de pe la 5-6 ani a început să facă primele opinci. Când a crescut a vrut să fugă cât mai departe de sat, să meargă la oraș, unde s-a făcut croitor, însă ața l-a tras tot timpul acasă, la pământ, la tradiție, la obiceiuri.

Alexandru Ilinca e considerat azi ultimul opincar din Oltenia, o enciclopedie vie pentru cei care au urechi să-l asculte și ochi să-l urmărească.

Alexandru Ilinca
Alexandru Ilinca. Foto: Raduly Laszlo

Câți ani aveți? Sau nu se spune? 😀

La mine partenera stabilește vârsta 😀

Sunteți căsătorit?

Da.

De câți ani sunteți căsătorit?

De 46-47 de ani.

Când v-ați apucat prima dată de meseria asta?

Eu sunt născut la țară, în comuna Orlești, județul Vâlcea și în orice familie se practică meșteșugurile acestea de conviețuire, de existență… Omul își confecționa cele necesare, își făcea opinci, cămăși, pantaloni, le lucrau prin împletire sau… depinde cum era produsul respectiv.

Opinci făceau toate babele la noi. Făcea și taică-meu… Vedeți, se mai întâlneau femeile cu anumite ocazii, la un botez, la o înmormântare și se uitau la încălțăminte, la îmbrăcăminte – că femeile și înainte erau pretențioase – și văzând că maică-mea avea opinci mai frumoase, au luat-o de bună și au început să vină la taică-meu să le lucreze.

Ca băiat, îmi plăcea cum cioplea taică-meu, cum făcea opinci, cum muncea la câmp muncile agricole… Am făcut și eu opinci, dar la nivel de copil, când aveam 5-6 ani. Nu au ieșit cum trebuie, dar intenția a fost importantă, nu? Pe urmă, pe parcurs am mai exersat până au ieșit mai bine.

În armată făceam la colegii de arme tip breloc, le foloseau la chei. Am avut un coleg, din Scornicești, care era la o echipă de dansuri, la Călușari. Când a auzit că știu să fac opinci mi-a zis: „Când ne-o da permisie, o să merg la colegii mei de la dansuri și o să vorbesc să ne faceți opinci”.

Au venit cu material și când aveam timp le-am făcut vreo 20 de perechi. Au zis că au ieșit cum trebuie.

Alexandru Ilinca
Alexandru Ilinca încercând să ne arate meșteșugul opincăriei. Foto: Raduly Laszlo

Pe urmă mai făceam spontan așa pentru că, vedeți dumneavoastră, a fost o perioadă când purtatul opincilor a dispărut. Că a apărut civilizația asta cu pantofi. Și nu mai făceai în permanență că nu era ca meserie, ca afacere.

Eu am lucrat croitorie și mergând pe la târguri cu autorizație de mic meșteșugar mai nimeream și la evenimente cu tradiții, cu meșteri, unde îi vedeam îmbrăcați frumos cu costume populare, dar nu aveau opinci.

Citește și: Povestea ieșeanului recunoscut de americani și apreciat de europeni. Mama sa credea că el se joacă în loc să învețe pentru examene. Florin Petrachi: „Este prea fină linia între sacrificiu și menire”

Așa mi-a venit ideea: „Mă, eu tot știu să fac opinci și ar fi momentul să le fac așa mai.. cum trebuie, pe tradiție, să completăm costumul”. Costumul fără opinci nu e complet. Aveau căciuli că mai făceau căciuli și alții, dar opinci? Nu era din cauză că era greu, nu prezentau interes. Nu ai nici câștig la ele, nu aveai nici atunci, nici acum. Taică-meu când lucra opinci nu le cerea bani, era mulțumit că-l caută și că-l apreciau pentru ce face.

Și dacă îi dădea o cană cu lapte – care avea vacă, pentru că noi aveam capre – zicea că e bine, să mai mănânce și lapte de vacă. Avea o satisfacție.

Și ca să facă opincile se scula dimineața pe la 3-4 și până se lumina făcea perechea de opinci. Asta ca să nu strice ziua cu muncile agricole, să fie în rând cu lumea.

Și cam așa am început eu opinci. Acum na, am aici o mică colecție, am în jur de 100 de opinci – perechi nu prea le mai găsești că s-au pierdut. Mulți le-au aruncat. La fiecare în familie erau opinci, rămâneau prin pod, unele rupte și aruncate acolo, altele începute și neterminate. Am găsit prin poduri unele începute în față acolo, la gurgui, agățate în cui; dar se întăriseră că timpul își spune cuvântul.

Alexandru Ilinca
Foto: Raduly Laszlo

Și de când v-ați apucat să faceți mai serios opinci? Câți ani să fie de atunci?

Să fie…peste 25. Cam după Revoluție. Atunci a fost un declin și cu tradițiile, și cu muzica populară. Mă uitam la televizor, nu mai cânta nimeni muzică populară. Mă gândeam: „Mă, chiar dispare tradiția asta?”. Și după aia încet, încet am văzut din nou că au început. Zic: „Uite că totuși mai e o televiziune care prezintă tradiții”. Am văzut că au adus o mașină de cusut, au pus-o și pe aia invers, nu au pus-o cum trebuie. Admiram și chiar mă simțeam așa mulțumit sufletește. Și zic: „E momentul să încep și eu cu opincile”.

Ia spuneți-mi: câștigați ceva cu opincile sau aveți aceeași mulțumire ca tatăl dumneavoastră?

Păi eu știu mai multe meserii. Și nu numai asta. Eu am pensie. Ca să faci treaba asta nu trebuie să mergi pe ideea că „fac opinci și trăiesc din așa ceva”. Trebuie mai întâi să simți.

La mine e altceva: dacă sunt născut acolo unde e originea opincii, fără asta mă simt stingher. Dacă nu fac opinci. Mi-au intrat mie așa în suflet. Cum să vă zic, fac asta și din respect față de taică-meu. Dacă el le făcea, acum să continui și eu.

Nu e să câștigi că de-abia scoți banii pe material. Că nu se poartă intens cum ai purta adidașii, că nu e o necesitate opinca.

Poartă care simte că vrea să poarte și sunt puțini. Dar le vorbești despre ele, despre tradiții, îi aduci cu picioarele pe pământ. La școală învață alte lucruri, sunt cu internetul, cu alte chestii, dar le spun și eu că opinca e bunica adidasului ca să îi apropii mai mult de mine. Și le explic, le arăt opinci vechi, le arăt cum se lucrează, mai multe treburi, pentru că o fac cu plăcere și caut să fiu o poveste pentru copii.

Alexandru Ilinca
Alexandru Ilinca ne arăta colecția lui de opinci, adunată într-o viață de om. Foto: Raduly Laszlo

Ce alte meserii mai aveți?

Păi știu să lucrez croitorie, blănărie. E destul. Și când faci prea multe, nu iese niciuna bine, dar eu le fac cum trebuie că altfel nu te mai apuci. Decât să faci un lucru greșit sau prost, mai bine nu te mai apuci.

În comunism unde lucrați?

Am lucrat croitorie în Râmnicu Vâlcea.

Și de acolo ați ieșit la pensie?

Da.

Sunteți un om împlinit?

Păi depinde ce-ți dorești. Dacă te mulțumești cu puțin ești împlinit, dacă ai pretenții mai mari nu se realizează și nu o să fii mulțumit niciodată. Dacă îți dorești puțin, puținul nu o să lipsească niciodată. Și nu trebuie niciodată să te uiți la alții care au mai mult. Îl vezi că are mult, dar nu are bucurii prea mari. Bucuria e lângă tine, ce cauți aia găsești.

Alexandru Ilinca
Opinci vechi, unele de peste 100 de ani, pe care Alexandru Ilinca le-a colecționat de-a lungul timpului. Foto: Raduly Laszlo

Care e bucuria dumneavoastră?

Păi e că sunt liber, sunt în elementul meu, sunt apreciat pe unde merg pentru că dacă nu aș fi bun, nu m-ar mai chema data viitoare.

Cine vă poartă opincile?

Cum cine le poartă? Păi cine are nevoie. Am oferit la prințul Charles când a fost în vizită aici, președintelui Franței, Macron și doamnei, mai mulți, ambasadori, miniștri care vin pe aici. Nu știu dacă le poartă, eu le-am oferit și interesul a fost acela că atunci când sunt în vizite la nivel înalt, televiziunile din întreaga lume poate sunt cu ochii pe ei și apare ceva tradițional și de la noi. Nu eu, produsul pe care îl prezint, să se vadă că românii încă mai au tradiții pentru că poporul fără tradiții își pierde identitatea. Să vadă că încă nu suntem colonie, mai avem identitatea de români. Asta urmăresc eu. Și îi învăț pe alții să facă, îi învăț să facă măști, tot felul… în funcție de vârsta pe care o are copilul. Aici, vara e un eveniment cu copii ce se numește „Vara pe uliță” și se înscriu la tot felul de meserii. Se înscriu și la mine unii. Mai trec și pe la școli, pe la grădinițe atunci când mă invită.

Eu am activitate din plin, dar cu pandemia asta e mai cu reținere…

Dintre copiii dumneavoastră face vreunul opinci?

Ar face, dar v-am spus, nu trăiești din așa ceva. El e la vârsta când e în formare, are cheltuieli, are alte treburi. Viața asta are etape: până la o perioadă trebuie să ai niște realizări, pe urmă te mulțumești cu ce ți-a oferit viața.

Alexandru Ilinca
Alexandru Ilinca. Foto: Raduly Laszlo

Dar știu să facă?

Știe cel mare, cel mic nu. Știe și soția să facă, dar ce să facă? În primul rând, dacă l-aș aduce undeva cu opincile lui nu l-ar băga nimeni în seamă că e tânăr.

Dar la mine? Numai la prezență se uită omul. Și am mai pus aici „Opincărie”. Normal nu era firmă la opincărie, la omul care făcea opinci. Dar eu ce m-am gândit: „Măi, eu dacă văd opinca, poate nici nu știu ce e aia. Ia să și scriu ca să avertizez”. Cum e un semn de circulație: un ceva să le atragă atenția, să citească și pe urmă poate mă întreabă. Se completează ceea ce fac cu ce am scris eu. Nu că ar fi o firmă, e un semnal de atenționare. Așa am gândit.

Mai sunt opincari în țară?

Sunt, sunt destui. Și am învățat destui. Cred că începutul cam eu l-am făcut, cu promovarea. Sunt unii, dar nu-i cunoaște nimeni, nu numai opincari, ci și în alte meserii. Dar așa e viața.

Vă dau un exemplu: unii au vaca de rasă, dar dacă o țin în grajd, nu o vede și nu o știe nimeni. Dar dacă o scoți în lume, o mai duci la un târg, o faci cunoscută. Așa și cu meșteșugurile, cu calitățile anumitor persoane: dacă nu îi cunoaște nimeni, mor acolo în comunitatea lor.

Când erați mic visați la o meserie anume, sau vă uitați la tatăl dumneavoastră și asta v-ați dorit de când vă știți?

Nu, pentru că atunci când eram mic, doream să cresc mare. Ce vreau să vă zic? Vedeți, fiind la țară, nu aveai idee de prea multe meserii că nu aveam televizor, ne băgaseră un difuzor acolo ce dădea programul acela cu muzică patriotică, mai vorbeau din comună de la CAP ce aveau de spus… Aveam libertatea de copil la țară, la apă, la gârlă, prin lanul de grâu, cu caprele la păscut, iar cu opincile vedeam oamenii necăjiți de la muncile agricole.

Păi aveau călcâiele crăpate, mâinile la fel și parcă nu-mi doream că erau, știu și eu… aproape erau ca animalele oamenii la țară înainte… Era doar lupta pentru existență. Erau femei în vârstă – chiar și bunica – care mergeau desculțe vara. Opinca o purtau de când dădea bruma până se lua zăpada, restul timpului mergeau desculțe. Și purtau pe cap oblanică, ceva textil făcut așa, ca un covrig și punea pe cap troaca cu copilul sau brațul cu lemne, într-o mână mai ducea ulciorul, sau ce avea și greutatea apăsa, apăsa pe călcâi. Și tot mergând așa, se crăpau călcâiele și unele femei își reproșau una alteia, că erau nemulțumiri – și animalele între ele mai au nemulțumiri, darămite oamenii – și strigau: „Tu nu vezi ce amărâtă ești? Că-ți cântă greierii în călcâie”.

Alexandru Ilinca
Foto: Raduly Laszlo

Și atunci, copil fiind, nu realizam, mă gândeam că așa au toți. Cu timpul am văzut că și bunica avea din cauza greutății, din cauza muncii se crăpau călcâiele și sângerau. Și era crăpătura așa mare că putea intra un greiere.

Și ați fi vrut să mergeți la oraș?

Păi da. Se mai duceau unii care făceau naveta. Stăteau la țară, erau și țărani agricultori, dar erau și la oraș cu anumite meserii. Taică-meu m-a dus la un croitor în comună să-mi facă costum: haină și pantaloni. Și mi-a plăcut meseria aia. Am zis că era respectată, vedeai că face un lucru pentru care era apreciat. Opinci făceau toți, dar croitorie făcea numai el.

O mașină de cusut înainte costa cât o pereche sau două de boi pentru că mașina aia de cusut îi asigura omului existența până murea și apoi și la urmașii lui. Meseriile se moșteneau din tată în fiu. Băiatul stătea pe lângă tată, vedea cum se lucra și apoi făcea și el. Și, până la urmă m-am făcut croitor.

Câți ani aveați când v-ați băgat ucenic la croitor? Bănuiesc că ucenic ați fost…

Da și după aceea am făcut școala profesională la Craiova. Meseriile așa se învățau. Mai demult era numai ucenicie, pentru a învăța meserie, meșterul îl ținea cinci, șase ani. Dar nu-l punea să învețe meserie, îl punea la muncile lui prin curte, prin casă, îi creștea copiii.. Dar cum să vă zic eu? Dacă erau vremuri grele la țară, se bucurau părinții că: „O învăța el până la urmă, dar mânca la patron, dormea acolo…”. Era greu să întreții și un copil că era lumea săracă.

Acum noi avem de toate, dar dacă se întâmplă o chestie să nu mai avem ce lua din marketuri, nici nu mai avem ce mânca. Vă spun eu că nu ai de unde lua. Înainte mai găseau urzici, din astea pe câmp.. acum de unde să mai iei când e atâta lume. Gândiți-vă, o săptămână să nu mai fie nimic în marketuri… te-ai dus.

De ce nu ați rămas la oraș, la Râmnicul Vâlcea?

Stau și la Vâlcea și la țară. Îl am și pe taică-meu, are 95 de ani. Eu sunt azi aici, dar am un băiat care mai stă cu taică-meu, îi mai duce mâncare… Că maică-mea a murit acum doi ani. Așa e viața. Alții au murit mai de tineri. Eu am vârsta pe care o am, de adolescent 😀, dar alții au murit și mai înaintea mea, poate și mai mici decât mine.

Alexandru Ilinca
Alexandru Ilinca încercând să ne arate meșteșugul opincăriei. Foto: Raduly Laszlo

Pământul îl mai munciți la țară?

Munca cu pământul e cea mai grea: nu scoți cât bagi. Dar nu e mult pământ, avem puțin, însă îl dă taică-meu degeaba, să-l muncească oamenii, dar nici așa nu vor. Pentru că sunt puțini. Ăia de munceau pământul au murit. Eu ce să fac mai întâi? Că am de făcut și opinci, mai fac și căciuli, la pământ trebuie să stai numai de el. Acolo nu e pe sezoane, e pe nevoie. Ce are nevoie în anumite perioade trebuie să-i dai. Dacă nu i-ai dat munca atunci când are nevoie, s-a compromis.

În doi, trei ani dacă nu muncești, dispare.

Citește și: Eugen Raportoru, talentul care depășește orice graniță impusă de etnie și clasă socială. Născut cu sânge de rom și provocat de viață la cele mai grele încercări, este azi unul dintre cei mai renumiți pictori ale cărui lucrări vor fi admirate la Bienala de la Veneția

Soția ce meserie are?

Pai tot la fel, a fost colegă de-a mea la croitorie.

Ați lucrat împreună?

La aceeași cooperativă, dar la secții diferite.

Acum vă ajută?

Nu. Păi nu are cu ce.

Cum să vă zic? Nu ai nici materiale câte trebuie și nici vânzare. Și cu ce să te ajute.

Eu merg de imagine, de promovare și dacă mai vin și scot și cheltuielile, sunt mulțumit, dacă nu…

Alexandru Ilinca
Mare amatoare de tradiții, pisica muzeului nu se dezlipește de el. Foto: Raduly Laszlo

Ce înseamnă tradiția românească pentru dumneavoastră?

Înainte era îmbrăcăminte și un port de necesitate, se numea „național”. Port național. Acum îi spunem tradițional, pe ideea că a cam dispărut portul și căutăm noi să-l actualizăm, să-l menținem. Eu așa consider și așa gândesc. Asta ar fi tradiția după gândirea mea. Poate specialiștii or avea alt termen, altă formulă, altă definiție.

Cum ar fi, să zic așa în Olanda: se poartă saboții aceia și sunt considerați o încălțăminte națională. Și opinca a fost națională când s-a purtat. Acum pentru că nu se mai poartă, e tradițională. E pe cale de dispariție. Așa gândesc eu, poate academicienii din cultură or ști altfel, dar tot de pe la noi învață și ei.

Care ar fi cel mai mare eșec al vieții dumneavoastră?

Păi nu știu, eșecul e când mori.

Deci nu l-ați găsit?

Nu pentru că nu gândesc la eșecuri. Eu merg înainte și când ai eșecuri trebuie să perseverezi. Ai tot felul de piedici, tot felul de… Sunt și invidii. Chiar dacă pare simplu ce fac eu, dar sunt destui cărora poate nu le place fața ta, fizionomia ta, știu și eu? Nu poți să știi ce gândește omul că suntem diferiți.

Nu contează cultura, contează caracterul omului. Îl vezi că are studii, dar… Și Brâncuși spunea că opincarii sunt oameni cinstiți pentru că nu au bani să-și ia încălțăminte. Și sunt alții la cravată și cu joben care nu au caracterul opincarilor.

Alexandru Ilinca
Alexandru Ilinca. Foto: Raduly Laszlo

Dar cea mai mare împlinire a vieții dumneavoastră?

Aceea e că exist, fac ce-mi place și mă invită la evenimente. Dacă nu aș fi bun, m-ar fi chemat o dată, de două ori, ar fi văzut că s-au păcălit cu mine, nu sunt ceea ce trebuie și m-ar fi eliminat.

După ce a venit prințul Charles, a doua zi a venit o familie din Anglia. Eu eram aici. Tot îmi explicau, eu mă uitam și spuneam: „Eu nu am nimic pe forma aceasta”. Dar un român știind engleză mi-a spus: „Domne’, au spus că în Anglia toate ziarele și revistele sunt cu Prințul Charles și cu dumneavoastră când i-ați oferit opinci. Și ar fi onorați dacă ați vrea să faceți o poză cu dânșii, să o pună pe internet, să arate cunoștințelor că v-au întâlnit”. Cu plăcere, am răspuns eu că e frumos și plăcut.

Și atunci cum să nu ai satisfacție? Nu ai materiale, dar ai trăiri sufletești, că de aceea te apuci. Altfel nu te obligă nimeni. Nu vrei să faci, nu faci, pentru că sunt destui care nu vor să facă nimic, chiar dacă ar putea. Și stau în colțul lor acolo și se uită peste gard la alții care fac și îi invidiază.

Alții vor material, nu fac nimic fără bani, vor să câștige.. nu trebuie. Dacă e să faci lucruri bune, răsplata vine în timp. Eu mă bucur când îmi mai dă câte o diplomă că la școală nu prea am primit. Și parcă mă simt din nou copil. 😀

Citește și: Rodica Ispas, profa ce predă cusutul și țesătoria populară în detrimentul tehnologiei. De la titlul de primă olimpică la țesut, la mentoratul copiilor meșteșugari din Sibiu

Alexandru Ilinca
Alexandru Ilinca. Foto: Raduly Laszlo
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO