Eugen Raportoru, talentul care depășește orice graniță impusă de etnie și clasă socială. Născut cu sânge de rom și provocat de viață la cele mai grele încercări, este azi unul dintre cei mai renumiți pictori ale cărui lucrări vor fi admirate la Bienala de la Veneția

Era o dimineață geroasă de iarnă când mă grăbeam să ajung în atelierul pictorului Eugen Raportoru. Eram emoționată, dar și curioasă deoarece citisem multe lucruri despre el și îi admirasem câteva dintre lucrări doar în fotografiile de pe internet. De cum am trecut pragul atelierului său micuț, am înțeles imediat semnificația expresiei „negru Raportoru”. Pereții atelierului erau înțesați cu lucrări, fiecare dintre ele fiind scăldată în nuanțele de negru și gri care îi caracterizează stilul. Se pregătea pentru Bienala de la Veneția unde urmează si expună o instalație impresionantă formată din lucrările sale. „De câte ori am fost la Veneția, admiram lucrările celorlalți artiști și de fiecare dată mă întrebam: Oare voi ajunge și eu vreodată aici?”, îmi mărturisea emoționat în acea atmosferă creativă a atelierului său, unde televizorul mergea tare și fumul de țigară își căuta alte unghere neumblate pe care să le contopească.

M-am așezat pe un scaun comod și am pornit înregistrarea după ce am fost avertizată în repetate rânduri că „eu nu sunt un om cu verbul la el. Pe mine lasă-mă să pictez și asta spune totul despre mine”. Nu știu când a trecut mai bine de o oră, dar la final am plecat zâmbind. Era pentru prima dată când întâlneam un om atât de integru, de asumat, de onest cu el și cu ceilalți, un om frumos ale cărui experiențe de viață reprezintă lecții importante pentru fiecare dintre noi.

Totul în jur emana creativitate, artă și nevoia de a cunoaște. Mi-am amintit filmele dedicate vieții marilor pictori din istorie și am făcut o paralelă cu cele auzite despre viața lui Eugen Raportoru. M-am întrebat dacă fiecare mare artist chiar trebuie să treacă prin încercări grele în viață ca să ajungă un geniu creativ? Poate nu e neapărat nevoie, însă sunt convinsă că lucrările lui Eugen Raportoru ar trebui să aibă aceeași valoare cu cele ale lui Van Gogh, pentru că sunt stropite cu muncă, sudoare, chin, multă pasiune, talent și nevoia de autodepășire.

Eugen Raportoru s-a născut cu sânge de rom, mama sa fiind chiar deportată la Bălți în 1942. Ulterior l-a cunoscut pe cel ce i se arătase în oglindă de Rusalii și a dat culoare unei frumoase povești de dragoste din care s-au născut opt copii, toți extrem de talentați, dar numai cel mai mic atât de pasionat și dedicat artei încât să urmeze o carieră de pictor. Singura opreliște a fost regimul comunist care l-a sancționat pentru etnia sa din primii ani de școală, iar apoi nu i-a oferit șansa să se dezvolte ca artist, obligându-l să aibă un serviciu ca să nu fie arestat pentru vagabondaj. A încercat toate meseriile din lume și după ce a strigat „libertate” în stradă la Revoluție, a încercat să vadă în ce culori poate fi zugrăvit acest dar de preț, câștigat cu sânge de mii de români. A făcut și greșeli, a fost dus de viață în alte direcții și abia la 40 de ani a renunțat la tot, și-a asumat câțiva ani de foame și s-a apucat de pictură. 

S-a reînscris la liceu, a terminat apoi facultatea și la 50 de ani a devenit celebru. Cea care i-a stat alături toți anii aceștia, mai bine de 40 deja, a fost soția sa, cu care s-a căsătorit la 18 ani și căreia vrea să-i mulțumească prin orice mijloace că l-a înțeles și l-a susținut, chiar dacă nu i-a făcut deloc viața ușoară.

Citiți o poveste impresionantă a unui om care a reușit în viață, indiferent de provocările și încercările pe care viața i le-a pus în cale.

În ce perioadă urmează să participați la Bienala de la Veneția?

Pe 23 aprilie e deschiderea oficială.

Cu câte lucrări participați?

Am o instalație acolo, cu mobilier, carpete, plus lucrări cu carpete interpretate, precum „Răpirea din Serai”. Sper să iasă ceva frumos, inedit, atât ca exprimare, cât și ca un prim eveniment al ERIAC (n.r. Institutul European de Artă și Cultură a Romilor). Până acum au avut expoziții de grup cu lucrări ale romilor din Uniunea Europeană, aceasta de la Bienala de la Veneția va fi prima expoziție personală.

Întrebarea mea puțin dureroasă și impertinentă ar fi: cum vă simțiți că participați din partea romilor, nu din partea României?

Eu particip și din partea României pentru că sunt român și simt românește poate mai mult decât mulți români. Să vă spun un lucru foarte frumos: Pavilionul polonez e reprezentat de un rom polonez. Acolo se poate să fie deschiși. Din partea României să fi participat eu ar fi fost o șansă de 1 la un milion.

De ce? Nu cred că are legătură cu talentul…

Cred că jocurile se fac dinainte… Nu știu cum se ajunge acolo. Autoritățile spun că prin concurs. Mira-m-aș!

Dar ați participat vreodată la concurs?

Nu. Mulți spun că prima condiție pentru a trece un examen este să participi, eu spun că atunci când știi ce se întâmplă, ți-e și frică să participi.

Eu particip acum printr-un noroc. M-au anunțat niște prieteni că ERIAC a scos la concurs un post de curator și am convins-o pe Ilina Schileru (îmi curatoriase expoziția de la Muzeul Țăranului Român) să încercăm. Am fost acceptați în unanimitate.

Sper să aveți mult succes la Bienală că îl meritați din plin…

Când am fost în Veneția pentru prima oară, în 2015, avea Ghenie expoziție în pavilionul românesc și tare m-am bucurat să-i văd lucrările. Eram extrem de obosit și încărcat de emoții încât mi se părea că e un vis de neatins. Văzând atâtea pavilioane frumoase, rămâneai mut de uimire, însă în mintea mea tot timpul mă întrebam: „Oare voi ajunge și eu vreodată aici?”. Am mai fost de vreo 3 ori de atunci la Veneția și de fiecare dată mă întrebam același lucru.

Dar când ați luat prima dată pensula în mână v-ați gândit vreodată: „Voi ajunge și eu vreodată mare pictor”?

Fiind încurajat de artiști care mă iubeau și îmi preziceau că voi ajunge mare dacă sunt serios, mă visam și eu pe străzile Parisului să văd muzeele, să hoinăresc prin Montmartre pe unde hoinăreau marii artiști. Când am ajuns prima dată la Paris am avut așa un sentiment de deja-vu, de parcă aș fi cunoscut tot orașul din visele pe care mi le-am proiectat de-a lungul anilor.

În perioada comunistă nu ajungeam nici la Bulgari, ce să mai vorbesc de Paris, însă am avut dreptul de a visa și acest drept nu ni l-a îngrădit nimeni. Așa că am putut cutreiera nestingherit cu gândul și visul prin locuri pe unde a trecut și Grigorescu, și Paladi, și Andreescu.

Unde v-ați născut și unde ați copilărit?

Sunt bucureștean. M-am născut și am copilărit într-un cartier frumos, Banu Manta.

Părinții erau amândoi de etnie romă?

Mama da, tata nu. Mama chiar a fost deportată și îmi pare rău că nu am putut vorbi cu ea, nu am întrebat-o, că sigur ne-ar fi povestit cum a fost acolo, în cei doi ani de zile cât a stat la Bălți. Dar mama era mai frumoasă ca tata. Tata părea țigan, ea nu 😀

Dar cum s-au cunoscut?

Tata avea o lucrare la Fundulea, era fierar betonist și acolo s-au cunoscut. Povestea mama că de Rusalii când te uitai în oglindă să-ți vezi viitorul, l-a văzut pe tata pe cărare și chiar așa l-a cunoscut. Sunt povești, dar dacă mama le-a povestit înseamnă că sunt reale.

Dar a fost o relație acceptată de toată lumea?

Pot să spun că familia lui tata nu prea ne mai băgau în seamă, erau mai boieroși, mai cu nasul pe sus. Scriitorul Mircea Ciobanu este nepotul tatălui meu și l-am cunoscut abia la înmormântarea tatei. Atunci mi-a văzut lucrările prin casă și observându-mi talentul, am păstrat apoi legătura și m-a ajutat cu foarte multe sfaturi.

Câți copii ați fost?

Opt. Eu sunt cel mai mic.

Toți artiști?

Nu, toți talentați. Eu am fost singurul care m-am ținut.

Frații dumneavoastră ce meserii au?

Au fost oameni simpli. Eu sunt cel care am scos capul de la cutie, acum bătrân și mi-am îndeplinit un vis. Și cred că se laudă cu mine cei care au mai rămas.

Când v-ați descoperit talentul acesta?

Descoperirea e făcutul făcutului. Când vezi că-ți iese ceva, te minunezi că tu ai făcut, iar dacă mai ești și puțin încurajat începi să faci mai des.

De copil m-am apucat, bineînțeles. Te poți face pictor și la 20 de ani, dar un pictor sec. Cum ai învățat matematica, tot așa se poate învăța și desenul, dar va fi sec dacă nu ai talent. Dacă ai harul acela și chemarea, poți face lucruri minunate și la bătrânețe. Am câțiva prieteni trecuți de 50 de ani, pe care i-am încurajat, deși au cu totul altă meserie, i-am îndemnat să se înscrie la facultate și chiar le ies niște lucruri extraordinare din mâini.

Părinții v-au încurajat? Pe vremea lui Ceaușescu nu era chiar simplu să alegi o meserie precum cea de pictor…

A fost o conjunctură favorabilă. Era conjunctura cartierului, a străzii pe care locuiam, erau trei ateliere pe stradă, meșterul meu stătea vis-a-vis și mediul acesta m-a ajutat. Pe mine nu m-a luat mama de mână să mă ducă la vreun artist. Eu i-am găsit pe ei, eu i-am descoperit, iar lucrurile acestea fac parte din destin.

De exemplu, la noi aici pe coridoare, în clădire, vin părinți cu copii de mână, stau pe hol și așteaptă pentru pregătire. Eu nu am fost așa, eu deschideam singur ușile atelierelor pentru că mă mâna chemarea.

Și apoi veneau artiștii la mama dumneavoastră să-i spună ce copil talentat are?

O singură dată a venit meșterul la tata să-i spună să mă lase în pace să-mi văd de treabă. Tata îl vedea pe un prieten de-al meu, puțin mai mare, dar care făcea lucrurile perfecte și mereu îmi spunea: „Uite ăla ce frumos face! Tu nu faci ca el!”. Mă elimina și descuraja și eu m-am plâns meșterului. Meșterul a venit și le-a explicat că poate o lucrare care nu le place lor poate să fie cea mai frumoasă. A început apoi să le vorbească de Grigorescu, de Andreescu, de Luchian și am căpătat respect în fața părinților și chiar mi-au dat și bani de culori. Până atunci cerșeam de pe la meșter câte o jumătate de tub de culoare.

Ați ales mai departe școala de arte?

Da, am fost și acolo, dar am fost dat afară de sistem. Nu realizam că acolo sunt copii de securiști, nu copii…

Nu copii romi. Asta a fost problema?

Da, dar nu se spunea lucrul acesta. Eu eram copilul nimănui. Mama nu a venit niciodată după mine la școală, în schimb avea grijă să-mi dea bani de buzunar și să mă îmbrace frumos. Poate dacă venea și se interesa de evoluția mea, poate aș fi fost și eu mai cuminte și ar fi văzut profesorii că nu sunt al nimănui. M-au eliminat în clasa a VIII-a ca să nu dau examen pentru a IX-a și apoi m-am rătăcit. M-am însurat, am avut o perioadă grea cu multe rătăciri. Abia la 40 de ani am terminat liceul și la 45 de ani am intrat la facultate. Și după 50 de ani am avut o evoluție extraordinară. Eram cunoscut și până în facultate, dar după absolvire am devenit mult mai mare.

Eu înțeleg din ce-mi spuneți că talentul și pasiunea fără școală nu sunt la fel de valoroase.

Școala îți dă încredere în tine și curaj. Asta e mentalitatea aici. Poate în Occident e altfel, poți să te faci pictor și dacă studiezi singur, mai ales dacă ai și omul potrivit care să te promoveze iar tu ai ceva de spus, poți ajunge mare și fără școală.

Ce înseamnă că v-ați rătăcit cu însurătoarea?

M-am însurat la 18-19 ani și m-am concentrat pe viața de zi cu zi, nu pe școală.

Cu soția care vă este alături și azi?

Da. 42 de ani avem de când suntem împreună. Am luat-o de la lingură împreună, nu a fost ușor, dar nu pot spune că-mi pare rău că nu am terminat școala la timp pentru că toată perioada aceasta a vieții mele m-a călit și m-a format. Am prieteni cu care am fost coleg în Tonitza, unii sunt profesori, dar din punct de vedere artistic au clacat de mult. Ei nu mai spun nimic, au secat, în timp ce eu sunt viu. Și frumusețea e că și recunosc lucrul acesta.

Bănuiesc că ați făcut și copii…

Nu. Am nepoți și e suficient.

Când v-ați căsătorit erau anii ’80, în plină perioadă comunistă. Ce ați făcut atunci? Puteați trăi din artă la momentul respectiv?

Eu aș fi putut trăi dacă nu era perioada aceea în care dacă nu aveai legitimație de serviciu, te băga la pușcărie pentru vagabondaj între o lună și șase luni. Eu m-aș fi descurcat foarte bine din artă dacă nu ar fi fost legea aceea. Te oprea seara pe stradă și îți cerea buletinul și legitimația. Dacă nu aveai, te închidea. Trăiam cu frica asta permanent și eram obligat să mă angajez ca să am legitimație de serviciu, însă nu-mi găseam locul pe niciunde. Eram tot timpul în angajare și când munceam pe undeva, stăteam câte 4-5 luni.

Dar munceați cu totul altceva, nu?

Numai la ICAB nu am lucrat, în rest am fost cărăuș, am fost de toate. În perioada aceea erau mulți țigani care munceau la prestări servicii. Ce făceau ăia? Dădeau ciubuc șefului și ei stăteau acasă, unde se ocupau de alte lucruri, în special de bișniță. Dar ei aveau serviciu și nu-i închidea nimeni pentru vagabondaj. Asta am vrut să fac și eu, să mă angajez în prestări servicii, să plătesc 50% din salariu șefului și să stau acasă ca să pot merge la meșter, să pictez. Aveam planuri mari: aveam legitimație, ceva bănuți și îmi mergea și cartea de muncă. Eram membru de partid, eram la seral la Tonitza și am făcut împreună cu un grafician noua formă de legitimație, la cererea directorului. Văzând așa, șefii de unitate, care aveau 2 clase, s-au temut de mine că aș fi putut să le iau locul. Pentru că am lipsit trei zile, m-au dat afară. Era râsu-plânsu. Nu te dădea niciodată afară de la stat, pe mine însă da.

Dar bănuiesc că v-au făcut un bine…

NU, pentru că dacă rămâneam la ei, eu îmi vedeam de treaba mea și aș fi putut să pictez. Așa că a trebuit să caut altceva de lucru, inclusiv pe șantier.

Câți ani aveați la Revoluție?

28 de ani. Am fost pe stradă, dar fără legitimație de revoluționar 😀. Dar foarte mulți au fost ca mine.

După Revoluție puteați să vă vedeți de pictură, fără teama că mai puteți fi închis dacă nu aveți legitimație de serviciu…

Așa e, dar atunci am vrut să plec în America, la frate-meu. Eram în clasa a XIII-a, la seral și am renunțat la școală, pentru că frate-meu mi-a zis că nu am nevoie de școală în America. Aș fi putut să termin liceul și să intru la facultate chiar atunci, în 1990, însă abia în 2006 am terminat clasa a XIII-a.

Și ați plecat în America?

Îmi făcusem pașaport albastru de emigrant, însă când am văzut că stăteau la porțile ambasadei tineri care depuseseră dosarele din 1983-1985, am zis că dacă așa stau lucrurile, înseamnă că eu aș fi plecat peste alți zece ani. Așa că mi-am retras dosarul. Plătisem lumina și telefonul în avans ca în cazul în care plec, să nu rămână statul păgubit.

Dar după 1990 ați putut să lucrați ca pictor?

Nu, am lucrat ca zugrav. Mă apropiam de 40 de ani și tot spuneam: „Să termin lucrările acestea de zugrăvit și mă apuc de pictură la iarnă. Mă apuc la primăvară”. Și tot așa, trecea timpul și eu nu mă mai apucam. Aveam 39 de ani și într-o zi am zis: „de mâine nu mai fac nimic altceva că nu mai am timp”. Am făcut foamea vreo 3 ani de zile, dar am lucrat și am început să fac expoziții și pe urmă am început să și vând ușor, ușor. Când am intrat la facultate deja eram cunoscut pe piață.

Cum a fost când ați vândut prima lucrare după atâția ani de pasiune și talent?

Eu am vândut de mic. Am fost încurajat de un scriitor care mi-a dat 30 de lei, dar asta e altă treabă 😀. Vindeam, dar greu. Mai multe lucrări dădeam cadou cu gândul că vor fi văzute și vor veni alții să cumpere. Dar nu am făcut rău că am făcut atât de multe cadouri pentru că e bine acum, așa cum se vehiculează ideea de a avea un Raportoru în casă. Așa era și Piliuță care mergea la tot felul de întruniri ale lumii bune, cu pachete de lucrări. Ajunseseră lucrările lui în casele mari, de oameni sus-puși și erau tot timpul admirate, iar Piliuță ajunsese să vândă lucrările proaspete, neuscate, direct de pe șevalet. Un lucru foarte interesant și îmbucurător este că a început să mi se întâmple și mie 😀

Aș vrea să vorbim puțin de soția dumneavoastră. Este tot de etnie romă?

Ea zice că nu, eu zic că e jumate-jumate 😀

Nu cred că a avut o viață ușoară…

Cu mine nu, sub nici o formă. Și țin să-i mulțumesc pentru că cel care sunt eu azi i se datorează ei foarte mult. Asta pentru că m-a înțeles și a lăsat nebunul în pace. Acasă îmi văd de treabă, eu fac cumpărături, îmi place să fie totul ok, întâi asigur casa și apoi îmi fac eu nebuniile mele. Când spun nebunii, mă refer la faptul că îmi cumpăr tot felul de materiale, despre care nu-i povestesc Getei că m-ar strânge de gât dacă ar ști cât costă 😀. Presupune de multe ori, dar nu știe suma totală pe care o dau pe pânze, de exemplu și e mai bine așa. Nu dau banii în altă parte, iar ea știe asta.

Ați spus că au fost trei ani de zile în care ați făcut foamea. Cum a fost pentru dumneaei?

Uite o chestie dureroasă: lucram într-un atelier al unui artist și pe la vreo 2 mi s-a făcut foame. Am vrut să mă duc să mănânc și mi-am dat seama că Geta era după-amiază la serviciu și ar fi trebuit să se împrumute să cumpere cartofi și salată. Mi-am dat una peste ceapă, aveam vreo 50 de lucrări terminate și mi-a venit să le sparg pe toate. „Lucrez pe nimic”, mă gândeam. Era groaznic sentimentul. M-am dus la cârciumă, m-am întâlnit amicii, unul mi-a dat o bere, mi-a trecut foamea și până seara m-am calmat.

Dumneaei ce lucrează? Ce profesie are?

E femeie de seviciu la Biblioteca Militară și lucrează aici de vreo 30 și ceva de ani. A schimbat foarte mulți directori, e veterană acolo. Aș fi putut să o țin acasă, dar pentru că eu sunt toată ziua plecat, ar înnebuni singură. Așa că preferă să meargă la serviciu pentru că are un colectiv foarte frumos, ca o familie. Ar fi putut să se pensioneze pentru că e operată de cancer, însă cred că o lua razna fără activitate, singură acasă.

Dar munca dumneavoastră e una foarte solitară. Vă consumă vreodată?

Nu. În artă trebuie să găsești bucuria din a face ceva frumos, fără efort. Dacă muncești cum ai da cu dalta, nu mai e o bucurie. Trebuie să-ți găsești modalitatea de a ajunge la un rezultat evitând munca aceea de Sisif. Eu mă joc, dă-mi bidinele și pentru mine munca e o joacă, o plăcere.

Părinții dumneavoastră mai trăiesc?

Nu și îmi pare rău când mă gândesc că mama avea încredere în mine și nu a apucat să vadă unde am ajuns. Dar cred că vede de acolo de unde e. Ea se lăuda cu mine: „Băiatul meu e pictor”.

Ați spus la începutul discuției noastre că poate simțiți mai românește decât mulți români. De-a lungul traseului dumneavoastră v-ați lovit de discriminare?

Când am fost student nu am simțit deloc chestia asta, poate și pentru că făceam eu puțin haz de necaz și nu arătam niciodată că mi-e rușine cu etnia mea. Mai degrabă simțeam că mă iubesc „Uite al dracu, e talentat și își vede de treabă”. Se simțea iubirea și drept dovadă că am avut atelier imediat ce am terminat facultatea. Alții au plătit cotizații an de an la Uniunea Artiștilor Plastici și nu au avut atelier. Eu, când am terminat, în 2011 am luat și premiu Uniunii și am primit imediat atelier.

De multe ori îmi spun că parcă am primit prea multe deodată. Mi-e frică să nu clachez. Poate și pentru că am avut până la 50 de ani traseul acesta dureros, încărcat de lucruri și oameni urâți, Dumnezeu s-a gândit să-mi dea tot ce mi-am dorit de copil.

Și acum, când mă gândesc la Bienala de la Veneția mi-e frică să nu clachez, să nu se întâmple vreun necaz pentru că e prea frumos totul.

Se spune despre unii pictori că sunt mai puțin celebri în viață, dar lucrările lor ajung să se vândă apoi cu foarte mulți bani…

Mai bine să fii celebru în viață că noi avem nevoie acum să ne bucurăm de viață și să nu ducem lipsa minimului necesar de trai. Nu vreau să fiu bogat, vreau să am materiale și bani de o cafea. Nu-mi trebuie palate să mă rătăcesc în ele, să le încălzesc degeaba, am nevoie de o cămăruță unde să mă culc și de un atelier. Nu mi-am dorit lucruri mari.