De câți ani ai nevoie să recunoști și să accepți dizabilitatea copilului tău? Și povestea lui Carmen Vasilescu, jurnalista din Craiova ale cărei visuri sunt prea mărețe pentru a fi oprite de un scaun rulant - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Dacă ar fi după visele copilăriei, Carmen Vasilescu ar fi devenit doctor din dorința de a ajuta oamenii. Lucrează tot pentru oameni, în folosul lor, doar că nu într-un cabinet, ci într-un radio în orașul său natal. Are 33 de ani și iubește mult viața pe care o are. Se simte vitalitatea și energia vârstei de departe, iar cuvintele pe care le așază într-un dialog sunt doar sub nuanță pozitivă.

Dacă ar fi să tragem un ochi la Carmen, inițial am avea de exclamat numai compătimire, aparținând unui scaun rulant, însă ea nu are nevoie decât de un loc al ei în societate și să fie respectată. Culmea, și-a câștigat meritele pe forțele sale și ale familiei.

Pe mulți dintre noi, dacă avem curaj să recunoaștem, ne sperie o schimbare de job, o despărțire, un zbor cu avionul, dar Carmen nu s-a ofensat pe viață pentru diagnosticul primit și nici nu s-a întrebat de prea multe ori de ce. Garantat, ușor nu i-a fost să „călătoarească” pe patru picioare. A îmbrățișat boala ca făcând parte din ea. Scaunul rulant îi este prieten vechi. Nu a împiedicat-o modul de deplasare să fie în mijlocul oamenilor. O lăsăm pe Carmen să ne dezvăluie mai multe despre cum se trăiește cu tetrapareză spastică!

Carmen Vasilescu: „Eu sunt PR pentru diverse proiecte muzicale”

Carmen, îmi pare bine! Cum ești în prezent?

Încântată, Ema! Sunt o persoană optimistă, care găsește din orice motive să zâmbească, să se bucure de viață cât poate ea de mult. Sunt foarte activă și îmi place mult ceea ce fac, chiar dacă din exterior pare destul de complicat!

Dacă te-aș fi întrebat cu câteva luni în urmă, ce mi-ai fi răspuns?

Vara asta a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase, având parte de o vacanță în Turcia, unde îmi doream demult să ajung, așa că, cred că ți-aș fi răspuns la fel, fiindcă de câțiva ani încoace asta mă caracterizează, optimismul și bucuria de a trăi fiecare clipă la intensitate maximă.

Am dat de tine pe rețelele de socializare și îți mulțumesc că mi-ai scris totodată. Dacă nu ar fi fost social media, unde aș fi dat de tine? Pe unde te perinzi?

Îți mulțumesc și eu pentru timpul acordat! Dacă nu ar fi fost social media, m-ai fi putut găsi la evenimentele mondene din Craiova, acolo unde mă simt că sunt în lumea mea, o lume în care pot simți admirație pentru ceea ce sunt și nu compătimire pentru dizabilitatea mea.

Cu ce se ocupă o tânără de vârsta ta?

Consider că fiecare alegere pe care o luăm în viață este rezultatul a ceea ce suntem în prezent. Ce-i drept, depinde și de variantele pe care le oferă viața, dar și de caracterul fiecărei persoane. Eu sunt PR pentru diverse proiecte muzicale și nu numai, promovând orice proiect în care am încredere că are potențial.

La radio de cât timp activezi?

La Radio Crazy, proiectul meu de suflet, am fost cooptată acum zece ani, atunci când colegul meu a crezut în mine și în pasiunea mea pentru muzică.

Care este rolul tău acolo, Carmen?

PR Assistant și redactor-șef.

Carmen Vasilescu: „Scaunul nu m-a împiedicat să-mi îndeplinesc visurile”

Ce ai mai lucrat înainte?

Înainte, timp de un an și ceva am fost redactor la un site monden, unde am descoperit și am învățat tainele acestei frumoase meserii.

Dar, totuși, aș dori să știu și povestea escapadei tale academice. Ce studii ai urmat? Te recomandă diplomele în domeniul în care activezi acum?

Am absolvit un liceu cu profil tehnologic, având atestat ca tehnician operator tehnică de calcul. Oarecum, da, mă ajută ceea ce am studiat în acest domeniu, cu toate că eram atrasă mai mult de partea reală decât de literatură. Am ales să nu continui studiile pentru că statul nu oferea prea multe condiții, astfel că am reușit să-mi descopăr pasiunea și domeniul în care pot activa cel mai bine.

Dar dacă e să vorbim despre meserii, ce-mi poți spune despre fetița Carmen că voia să devină când va crește mare?

Îmi doream să devin doctor, să vindec copiii care nu puteau să se joace, să alerge, să cadă și să se ridice singuri râzând, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Te întreb franc. Unii dintre noi purtăm o curiozitate. Ai îndrăznit mereu să visezi sau scaunul cu rotile de care aparții, te-a mai reținut?

Scaunul cu rotile mi-a mai creat uneori dificultăți, dar niciodată nu m-a împiedicat să-mi îndeplinesc visurile. Am alături familia și persoane dragi care m-au înțeles și m-au susținut în tot ce mi-am dorit.

Citește și: https://life.ro/german-anamaria-sau-dovada-vie-ca-frumusetea-sufletului-invinge-destinul-crunt-tintuita-in-scaun-cu-rotile-de-la-22-de-ani-o-cantareata-de-muzica-populara-da-glas-celor-mai-sensibile-pasiuni/

Scaunul rulant este „prietenul” tău. De cât timp?

Prietenul la nevoie se cunoaște, nu? Acest prieten este de o viață alături de mine și nu mă lasă la greu. 😁 L-am dus cu mine peste tot, urcând cu el o mulțime de scări, cutreierând multe drumuri greu de accesat, singurele locuri în care am fost nevoită să mă despart de el fiind în balonul cu aer cald, în avion, în ape și, bineînțeles, în casă, unde stau pe un scaun adaptat mie, dar și în pat, atunci când dorm.

Carmen, de ce boală suferi? Care este diagnosticul pus de doctori?

Aceasta este o altă prietenă a mea și se numește Tetrapareză Spastică Extrapiramidală.

Carmen Vasilescu: „Părinții au acceptat abia după opt ani că sunt o persoană cu dizabilități”

Cât de grea a fost acceptarea pentru părinții tăi?

Am să răspund ceea ce am observat eu, fiindcă îmi dau seama, chiar dacă nu-mi spun, că le-a fost și le va fi mereu greu. Au acceptat că sunt o persoană cu dizabilități abia după opt ani, atunci când m-au încadrat în grad, acceptând ajutorul ce mi se cuvenea de la stat. Li se părea ciudat să primească bani pentru a avea grijă de propriul copil, cu toate că, o astfel de persoană are mult mai multe necesități.

Au vizitat mai mulți doctori? Poate au avut încercări în afară. Îmi poți zice ceva despre aceste aspecte?

Da, am încercat multe modalități de recuperare, de la bioenergie, fizioterapie, acupunctură, până la medicamente pentru intelect și pentru relaxarea musculară. În străinătate nu am cerut păreri pentru că am întâlnit cazuri care au făcut asta și au revenit la fel sau mai grav decât plecaseră, așa că am preferat să credem în medicina din România și să acceptăm că nicăieri nu au avansat atât de mult încât să existe vreun leac pentru asta.

Dar pentru tine cum a fost acceptarea?

Viața este o continuă luptă, indiferent de problemele pe care le avem, important este să ne acceptăm prezența noastră în această călătorie pe pământ și să nu ne lăsăm doborâți de obstacole. Mi-a luat cam jumătate din ea ca să mă accept cu adevărat așa cum sunt și am reușit atunci când am cunoscut iubirea. Atunci când cineva a lăsat deoparte problemele mele fizice și mi-a descoperit sufletul de a cărui existență uitasem chiar și eu.

La școală cum ți-a fost atunci când ai fost elevă? Spune-mi sincer amănunte.

Am avut parte de profesori și colegi foarte înțelegători, care mi-au acceptat modul diferit de a învăța, de a da examene, așa că am fost cu ușurință integrată în colectivitate. Mi-aduc aminte cu mare drag momentul în care mi s-a pus stiloul în mână pentru prima dată, cum încercam să fiu cea mai activă ca să am cât mai multe medii de 10, de fiecare excursie. Bineînțeles, am avut parte și de câțiva colegi care, din cauza părinților ce au crezut că dacă mă dau exemplu pe mine, ca fiind un elev silitor, vor reuși să-i stimuleze, i-au făcut să mă vadă cu alți ochi, dar, până la urmă, au înțeles că nu eram eu problema și am devenit prieteni. Am reușit să ajung la concursuri și olimpiade, unde, cu toate că aveam potențial să ajung la nivel național, am fost oprită la cel județean, pentru că implica mai multe costuri, probabil. Să fiu elev a fost pentru mine una dintre cele mai mari provocări ale vieții, la care, se pare, am făcut față cu brio.

Carmen Vasilescu: „Mă mai întreb câteodată dacă am dreptul la o familie”

Ai simțit discriminare vreodată? Ce-mi poți mărturisi?

Am avut parte de foarte multe momente de discriminare, unul dintre ele fiind chiar anul acesta. La un festival muzical, unde, cu toate că aveam ecuson și brățară, care din punct de vedere al organizatorilor evenimentului, îmi permiteau accesul VIP oriunde, inclusiv în backstage, cei de la pază nu m-au lăsat să ajung la artiști pentru a face o fotografie cu ei, decât după foarte multe insistențe. Mi-am dat seama că a fost vorba despre problemele mele fizice pentru că alte persoane, cu același fel de acces, aveau dreptul să fie acolo unde voiam și eu, dar nu m-am lăsat și am reușit, într-un final, având parte de bunătatea și amabilitatea artiștilor străini prezenți la acel spectacol, să imortalizez acele clipe unice din viața mea.

Te mai întrebi „de ce eu?”?

Am renunțat demult de la această întrebare, dar, uneori, mă mai întreb dacă am dreptul să visez la o familie, cu toate că știu că ar fi aproape imposibil să fim fericiți, atât eu, cât și persoana de lângă mine.

Apropo de vârstă, câți ani ai, Carmen, și ce ai învățat tu până acum de la viață?

Cu toate că vârsta este doar un număr, am 33 de ani și mă simt ca la 16. Am realizat că cel mai mult contează să porți în suflet iubire, să ai încredere în propriile visuri și să lupți pentru realizarea lor, oricât de greu ți s-ar părea, să ierți și să ceri iertare atunci când greșești, să nu lași pe mâine ce poți face azi și să trăiești fiecare clipă ca și când ar fi ultima, fără niciun pic de regret. Cred că mai am multe de învățat de acum încolo. Abia aștept să văd ce-mi mai dovedește viața!

Cum ai putea să-ți descrii drumul prin viață? Ușor sau greu având în vedere că aparții unui scaun rulant?

Cu sau fără acest scaun rulant, viața este plină de urcușuri și coborâșuri și, indiferent de situație, important este să descoperim abilitățile noastre și să nu ne lăsăm doborâți de obstacolele întâmpinate!

Pui capul pe pernă seara, adormi și te visezi mergând?

Nu-mi amintesc să fi avut astfel de vise, dar pot spune că am parte de un somn liniștit și cred că asta contează cel mai mult atunci când pui capul pe pernă, nu?

Carmen Vasilescu: „Nu există nu se poate”

Care este lucrul cel mai curajos pe care l-ai înfăptuit?

Am sărit de la peste 3000 m cu parașuta, am zburat cu parapanta și am făcut scufundări la peste 6 m adâncime. Nu știu care dintre aceste activități este cea mai curajoasă, dar consider că pentru fiecare mi-a trebuit o doză foarte mare de curaj și încredere în propriile forțe.

Te-a oprit scaunul să faci lucruri?

Niciodată! Întotdeauna am avut parte de oameni care mi-au fost alături și nu-mi este rușine să cer ajutor când este nevoie!

Care este dorința ta cea mai arzătoare? Ce vis neîmplinit porți cu tine?

Mi-aș dori să petrec un Crăciun undeva la munte, într-o cabană, să stau lângă șemineul în care focul arde liniștit și să beau o ciocolată caldă, în timp ce privesc pe fereastră cum ninge, ca în povești, peste brazii înzăpeziți deja.

Ai vreo deviză după care te-ai ghidat?

“Nu există nu se poate!” Am adoptat-o încă de când eram mică, de la medicul meu.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO