Anca Majaru, arhitectă și expertă în patrimoniu, povestește cum pasiunea pentru spații, desen și istorie a condus-o firesc spre arhitectură, profesie pe care o privește ca pe un mod profund de a înțelege și îngriji lumea. Formată academic la UAUIM și în cadrul Facultății de Istorie, ea și-a dedicat cariera cercetării, restaurării și revitalizării patrimoniului construit, în special cel rural. Din experiențele acumulate în sectorul public, privat și în societatea civilă, Anca Majaru a înțeles importanța colaborării între instituții și comunități, contribuind decisiv, inclusiv la nivel guvernamental, la inițiative de impact precum includerea Roșiei Montane pe Lista Indicativă UNESCO.
Astăzi, Anca Majaru se dedică proiectului DRAGU, o școală de vară internațională din comuna Dragu, Sălaj, care îmbină educația, patrimoniul și regenerarea rurală într-un model sustenabil de dezvoltare comunitară. Anca subliniază că implicarea localnicilor este cheia succesului și crede cu tărie că satele românești pot deveni spații de inovație și coeziune socială. Mesajul său pentru tineri este unul mobilizator: să nu aștepte validare, ci să acționeze cu încredere și curaj acolo unde simt că pot aduce sens, pentru că lumea are nevoie urgentă de implicare autentică, empatie și viziune pe termen lung.
Anca Majaru, cum a început povestea ta cu arhitectura? A existat un moment anume care te-a făcut să alegi acest drum?
Privind înapoi, îmi dau seama că arhitectura m-a însoțit dintotdeauna, chiar dacă nu știam să o numesc așa de la început. Am fost un copil pasionat de desen și de sculptură, cu o gândire tehnică și o curiozitate vie pentru spații și povești. Părinții m-au purtat prin toată țara și prin lume, iar până la finalul gimnaziului văzusem sute de monumente istorice și naturale. Am învățat, aproape instinctiv, să privesc cu uimire și respect diversitatea fondului construit.
Am crescut trăind în două lumi complementare. Iernile le petreceam pe străzile istorice ale Bucureștiului, iar verile într-o căsuță de lemn din Apuseni, în vecinătatea unei biserici de lemn, monument istoric. Această alternanță m-a învățat să prețuiesc deopotrivă urbanul și ruralul și să înțeleg cât de multă viață stă, de fapt, în memorie.
Momentul de claritate a venit în liceu, când am petrecut o zi într-un birou de arhitectură. Atunci s-au legat toate firele și am înțeles că ceea ce mă atrăgea cu adevărat era arhitectura, înțeleasă nu doar ca o profesie, ci ca un mod de a înțelege lumea și de a avea grijă de ea.
Astăzi, după aproape două decenii, simt că fiecare pas a avut sens. Arhitectura nu a fost doar o alegere profesională, ci o formă de angajament profund față de oameni și locuri.
Anca Majaru: „În administrația publică am înțeles cum se construiesc politicile culturale, cât de importante sunt strategiile pe termen lung și cât de greu se mișcă uneori mecanismele instituționale”
Ai absolvit UAUIM și ai devenit doctor în arhitectură. Cum a fost parcursul academic pentru tine și ce ți-a oferit această formare?
Când am intrat la UAUIM, eram convinsă că voi construi mult și nou. Dar, pe parcurs, ceva s-a schimbat. Am început să am impresia că totul fusese deja construit înainte ca eu să devin arhitect și că provocarea reală era să reutilizăm ceea ce există, cu sens. Am început să privesc altfel clădirile uitate, peisajele fragile, locurile încărcate de povești nespuse.
Adevărata revelație a venit în școlile de vară și în cercetările pe teren, acolo unde am cunoscut profesioniști care nu doar restaurau ziduri, ci reconstruiau încrederea comunităților. Așa am înțeles că arhitectura înseamnă și grijă, nu doar formă.
Pentru a aprofunda această direcție, am urmat și cursurile Facultății de Istorie. Voiam să înțeleg contextul, să pot cerceta, interpreta și acționa cu rigoare. Doctoratul a venit firesc, ca un pas de consolidare – o cercetare despre reședințele nobiliare din Banat, dar și o reflecție profundă asupra relației noastre cu trecutul.
Am avut și bucuria de a preda și de a contribui direct la formarea altora. Educația, în toate formele ei, de la cea formală până la cea informală, a devenit pentru mine o linie de forță esențială. Între arhivă, teren și dialog deschis, am înțeles că patrimoniul este nu doar o disciplină, ci o resursă vie pentru sens, continuitate și solidaritate între generații.
Ai lucrat atât în sectorul public, cât și în cel privat și ONG. Cum ți-au oferit toate aceste experiențe diferite?
Anca Majaru: Fiecare sector mi-a oferit o perspectivă unică asupra patrimoniului și a modului în care acesta poate fi activat în mod sustenabil. În administrația publică am înțeles cum se construiesc politicile culturale, cât de importante sunt strategiile pe termen lung și cât de greu se mișcă uneori mecanismele instituționale. A fost o școală a răbdării și a colaborării, dar și o ocazie valoroasă de a înțelege cadrul legislativ care susține intervențiile responsabile.
În sectorul privat am învățat ce înseamnă eficiența, agilitatea și concentrarea pe rezultate. Ritmul era altul, orientat spre soluții rapide și inovatoare. Acolo am învățat cum să gestionez proiecte complexe, cu resurse limitate și obiective clar definite, dar și cât de mult contează spiritul antreprenorial și capacitatea de adaptare.
În societatea civilă, unde activez de peste cincisprezece ani, am găsit cea mai profundă ancorare în misiune. Lucrez direct cu comunitățile, cu specialiști și voluntari, într-un cadru unde vocația, viziunea și implicarea reală sunt motorul principal. Este spațiul în care pot aduce împreună experiențele din celelalte sectoare și le pot transforma în proiecte cu impact cultural și social autentic.
Această traversare a sectoarelor m-a ajutat să devin un profesionist echilibrat și conștient de ansamblu. Am învățat cum funcționează sistemele și unde este nevoie de punți între ele. În domeniul patrimoniului, tocmai aceste punți pot face diferența între stagnare și transformare.
Anca Majaru și perioada în care a fost consilier al Secretarului de Stat pentru patrimoniu cultural la Ministerul Culturii: „A fost o onoare și o responsabilitate pe care am asumat-o cu seriozitate și implicare deplină”
În 2016, ai fost consilier al Secretarului de Stat pentru patrimoniu cultural la Ministerul Culturii. Cum ai ajuns în această postură? Și ce ai învățat din această experiență?
Acea etapă a fost o recunoaștere firească a parcursului meu profesional de până atunci. Venisem cu o experiență solidă în cercetare, în proiecte interdisciplinare și în intervenții directe asupra patrimoniului, în teren. Am fost invitată să aduc această perspectivă într-un spațiu decizional în care știam cât de mare este nevoia de punți între realitatea comunităților și mecanismele instituționale. A fost o onoare și o responsabilitate pe care am asumat-o cu seriozitate și implicare deplină.
Am lucrat într-o perioadă cu miză reală pentru viitorul patrimoniului din România. Printre altele, am fost implicată în procesul de redactare și publicare a tezelor prealabile pentru Codul Patrimoniului Cultural, un pas necesar pentru revizuirea cadrului legislativ și adaptarea lui la realitățile din teren. Deși acest demers nu a fost încă urmat de finalizarea și adoptarea unui corpus legislativ coerent, direcția rămâne una strategică și urgent necesară.
În paralel, am colaborat îndeaproape cu echipele tehnice pentru a eficientiza circuitul avizărilor, astfel încât fondurile structurale alocate restaurării monumentelor să poată fi accesate în timp util. Știam că fiecare zi conta și că în joc nu era doar finanțarea, ci și salvarea unor obiective de patrimoniu cu valoare istorică majoră.
Acea perioadă m-a învățat cât de importantă este prezența profesioniștilor cu experiență reală în pozițiile de decizie. Când cunoştinţele de specialitate ale profesioniștilor sunt puse în slujba unor procese coerente și colaborative, se pot produce rezultate tangibile, chiar într-un interval de timp foarte scurt. Iar patrimoniul, adesea perceput ca blocat în trecut, poate deveni un spațiu de inovație, de responsabilitate și de solidaritate administrativă.
Ai spus că ai realizat atunci că se pot face schimbări majore într-un timp scurt. Ne poți da un exemplu concret?
Un exemplu clar a fost contribuția mea la includerea sitului Roșia Montană pe Lista Indicativă UNESCO. Într-un context extrem de sensibil, cu presiune publică ridicată și cu multe așteptări în joc, am sprijinit pregătirea documentației finale, astfel încât aceasta să răspundă cerințelor internaționale. Decizia de depunere a fost luată chiar în ultimele zile ale anului 2016, iar dosarul complet a fost transmis către UNESCO imediat după aceea. S-a muncit enorm, într-un timp extrem de scurt, și sunt mândră că am putut contribui la un gest istoric pentru România.
În paralel, reorganizarea circuitului de avizare a permis deblocarea unor proiecte de restaurare care riscau să piardă finanțarea. A fost o perioadă în care am văzut concret că, atunci când există coordonare, rigoare și voință, se pot produce rezultate reale, cu impact vizibil.
Aceste momente mi-au întărit convingerea că, atunci când lucrezi cu rost și alături de oameni potriviți, chiar și o perioadă scurtă poate lăsa urme adânci. Munca făcută temeinic, fără zgomot, dar cu profesionalism și responsabilitate, poate schimba traiectorii și poate construi încredere acolo unde părea imposibil.
Mai faci parte din lumea politică?
Într-un sens profund, cred că toți facem parte din viața politică a unei societăți democratice. Participăm prin vot, prin opinii, prin implicare civică sau prin modul în care ne construim proiectele cu impact public. Într-un sens mai restrâns, care implică un rol activ într-o structură politică, am avut într-adevăr o perioadă în care am ales să mă implic.
Am făcut acest pas cu toată responsabilitatea, convinsă că este important ca profesioniștii să aducă expertiză, rigoare și etică în spațiul politicii publice. În acel timp, am considerat firesc să mă suspend din activitatea din sectorul nonguvernamental, pentru că am convingerea fermă că trebuie păstrată o delimitare clară între rolurile instituționale – administrație, politică, societate civilă – care trebuie să funcționeze în mod independent, dar în echilibru și colaborare.
A fost o experiență intensă, care mi-a oferit o înțelegere profundă a funcționării statului și a complexității proceselor decizionale. Nu am avut o formare formală în științe politice, dar am dobândit o perspectivă practică valoroasă, pe care o folosesc în continuare.
Astăzi sunt pe deplin activă în societatea civilă, acolo unde simt că pot contribui cel mai autentic și durabil. Îmi dedic priceperea dezvoltării unor modele sustenabile de regenerare rurală, care sunt construite în jurul patrimoniului cultural, tinerilor și comunităților. Cred într-o societate în care competenţele, responsabilitatea și vocația civică se întâlnesc și colaborează pentru binele comun.
Citește și: A plecat cu 200 de lei în cont în pandemie și a „reînvățat” meserie. Ciprian Teodorescu, omul care a lăsat arhitectura pentru muzică: cum a ajuns să lucreze cu Loredana și Horia Brenciu
