fbpx

Căutare

Share this article

Diana Certan este coordonatoarea Concordia și un om care a început să facă voluntariat din facultate, în anii 90, când a început să ajute oriunde era nevoie: de la secretariatul Universității, la laboratorul de informatică, apoi a creat, împreună cu Fundația Noi Orizonturi, un model de educație alternativă și de validare pentru tinerii din Valea Jiului, cărora le-a creat contextul pentru a se implica în comunitate.

Ce este antreprenoriatul social și la ce folosește?

Diana Certan: Eu zic că este modul în care poți face foarte mult bine, dar și un mod de a te susține singur. Pentru mine, din acest motiv, antreprenoriatul social este soluția de viitor pentru ceea ce înseamnă să faci bine, fiindcă astfel vei reuși să nu depinzi de donatori dar vei putea rezolva, cu intervenții constante, o problemă pe care o identifici în societate.

Când și cum ți-a devenit ție familiar acest concept?

Diana Certan: Eu lucrez de prin 2002 în sectorul ING, mai pieptiș: voluntar la început, apoi crescând în acest domeniu. Era perioada în care începuseră să iasă donațiile străinilor, ale americanilor din România. Astfel a trebuit să găsesc soluții financiare în organizația în care mă aflam pentru a înlocui acele ieșiri.

Încet, încet, în procesul de planificare strategică și citindu-l pe Muhammad Yunus mi-am dat seama că aceasta este o cale pe care o pot aborda și cred că orice ONG se poate uita atent la acest model de antrepriză socială pe punctele sale tari. De exemplu, în 2002, organizația în care lucram, Fundația Noi orizonturi, avea o cabană la munte, într-o stațiune de schi, doar că nu era în starea cea mai potrivită pentru a primi turiști, motiv pentru care am întocmit un plan de afaceri pentru a o putea închiria, iar banii să vină spre programul de tabere pe care le organizam.

Așa am început, iar acest model nu era tocmai antreprenoriat social.

Aflând mai mult despre ce se întâmplă în lume în această privință, am ajuns în Concordia, unde am găsit brutăria unde puteam crea niște locuri de muncă pentru oameni altfel respinși de societate. Din aproape, în aproape și dintr-o intervenție, în alta am mai deschis un hostel, apoi o cafenea și cumva microbul antreprenoriatului social te prinde, când vezi, pe de o parte, impactul și vezi că poți fi și pe propriile picioare.

Diana Certan în centrul de zi pentru copil și familie

Partea frumoasă la antreprenoriatul social este că, pe o structură de business, se edifică o construcție de binefacere. Zi-mi cum se combină aceste lucruri la tine și cum ți-ai luat tu aceste decizii?

Diana Certan: Nici antreprenor social nu mă consider, fiindcă muncesc într-o organizație care lucrează și în alte țări. Un antreprenor social mi se pare că pornește singur niște lucruri, în vreme ce eu m-am găsit mereu în contexte, cum ai spus tu, care aduce plus-valoare prin acest tip de antreprenoriat pe care cred că mi l-am cultivat și care cred că a venit foarte natural.

De ce? Tu ai putea foarte bine să te pliezi pe un tip de gândire de corporație. De ce ai intrat într-o întreprindere socială?

Diana Certan: Să-ți răspund la această întrebare înseamnă să vorbim despre modul în care eu mi-am definit misiunea pe Pământ. Rostul meu aici ține de disponibilitatea de a ajuta copiii care nu au voce și care cumva au nevoie de un sprijin. Asta este nevoia mea, să știu că la sfârșitul zilei am ajutat și am crescut un copil, indiferent dacă mă uit la parcursul meu în partea educațională sau în Concordia. De altfel, Concordia are un slogan care spune așa: „Cine salvează o viață salvează întreaga lume!”. În această organizație simt că salvăm vieți, iar în pandemie mi-a fost foarte clar de ce eu trebuie să fiu aici și care trebuie să fie următorii mei cinci ani.

Nu mă motivează să muncesc pentru ca cineva să ajungă mai bogat, ci simt că rolul meu aici este să cresc și să ajut copii și să pot construi o organizație care să nu mai depindă de sprijin din afară.

Concordia a început cu sprijin din Austria și Germania și deja are 30 de ani, iar acel sprijin descrește încetișor și e păcat să se piardă ceea ce s-a construit aici. Rolul meu aici așadar este să încerc să aduc valoare și fonduri, pe resursele din România.

Iar aceasta a devenit și o misiune personală fiindcă mi se pare că e de ajuns sprijinul și grija pe care au avut-o alții pentru copiii și problemele noastre. Cred că e timpul să ne ocupăm de acești copii ca la ai noștri, chiar dacă poate nu ne place de unii dinte ei, că sunt rromi, că sunt abandonați, că au tulburări de comportament, că au dizabilități, dar sunt copiii noștri.

Diana și tinerii din locuințele sociale pentru tineri dezavantajați

Din păcate, nu există o strategie la nivel statal care să mă liniștească, din care să înțeleg că autoritățile au conștientizat această problemă și vor găsi soluțiile.
S-au făcut niște progrese, dar nu pot să nu îmi amintesc perioada de după Revoluție, când au fost desființate orfelinatele, iar copiii au ajuns în stradă. Sigur, nu mai vorbim despre același fenomen, dar dacă mă gândesc la copiii din România, 1 din 11 se culcă flămând seara; 40% dintre ei sunt analfabeți în sistem școlar. Așadar, aceasta este partea în care simt că eu pot să ajut și în care pot să mă implic.

Dacă ne întoarcem în timp, când aveai tu 10 sau 12 ani și eu aș fi fost mătușa aia iscoditoare, care vine la Crăciun și întreabă: Diana, ce te faci tu când o să fii mare? Ce mi-ai fi răspuns?

Diana Certan: Profesor. De la bunicii, apoi mama și sora ei, toată lumea în familie a urmat această carieră.

M-am pregătit foarte mult pentru cariera de profesor însă viața m-a dus spre științe politice și am ajuns la Cluj. Pur și simplu, eu m-am pregătit intens pentru Facultatea de Filologie de la Iași, unde am picat cu brio și am intrat la Științe politice, la Cluj.

Îmi amintesc că mama, atunci, în 1998, încerca să-i spună lui tata la ce facultate merg și nu reușea, așa că au ajuns la concluzia că sunt la o facultate de parlamentari. (râde)

Asta înțelegeau ei atunci ce înseamnă Științe politice. Mama mi-a spus să rămân măcar un an acolo și să decid apoi ce să fac mai departe.

După primele trei luni, a trecut sesiunea și am luat bursa de merit, am sunat-o pe mama și i-am spus: „Cu toată părerea de rău pentru ce am zis înainte, dar eu rămân în această facultate!”.

De ce nu ai încercat altceva?

Diana Certan: Am mai încercat o facultate de Drept, la Alba-Iulia, în paralel cu cea de Științe politice. Dar mi-am dat seama că, după doi ani, nu făceam altceva decât să învăț pe dinafară niște informații, în vreme ce la Cluj aveam oportunitatea să lucrez cu cercetători din Statele Unite, aveam profesori extraordinari, printre care și Emil Boc, primarul Clujului. Iar când mi-am dat seama că pentru mine miza nu este politica, am început să fac foarte mult voluntariat.

Am făcut voluntariat la secretariatul facultății, pentru a-i ajuta fiindcă erau copleșiți de întregul proces de admitere sau de alte examene; am făcut voluntariat în laboratorul de informatică, să fiu supraveghetor de sală, iar în acest fel aveam acces la calculator și am putut învăța, fiindcă nu știam; veneam, dintr-un oraș mic, din Râmnicu-Sărat.

La facultate apăruse internetul, aveam un laborator foarte dotat în urma unui parteneriat cu o instituție din străinătate.

Apoi am fost la Pro Democrația, la Soros, exista Open Society, cu niște proiecte în democrație și în campaniile electorale, ca observatori independenți.

După ce am terminat facultatea am mers voluntar în Valea Jiului, unde am și rămas să muncesc pentru vreo 4-5 ani.

În copilăria ta din Râmnicu Sărat care era noțiunea despre bine sau despre voluntariat pentru persoanele care aveau nevoie?

Diana Certan: Nu exista. Modelul meu a fost mama, Lorica Ciortan, care era cea mai bună profesoară din oraș și ajuta copiii care aveau nevoie.

Mama și nepoata Dianei, Irina

Ți-a fost profesoară?

Diana Certan: Da. Prima notă de 4 am luat-o de la ea. Când a trebuit să intru la facultate s-a făcut departajarea pe media de la română și mama a fost foarte aproape să plătească taxă pentru că atunci îmi dăduse acea notă. (râde)

Ne-a ridicat pe toți în picioare pentru că nu ne făcusem tema, iar când a ajuns la mine, fiindcă nici eu nu mi-o făcusem,  mi-a pus 4.

Și cum te-ai simțit?

Diana Certan: Pe mine m-a bufnit râsul, dar ea a început să plângă în cancelarie că mi-a pus nota aceea. (râde)

Mama era extrem de generoasă, iar copiii care nu-și permiteau să facă meditație apelau la ea. Mama a făcut multe meditații și fără bani, pentru mulți copii. Iar eu, văzând asta la ea, a fost, probabil, un îndemn pentru mine.

Fiindcă altfel, în acei ani, în 1994, când am ajuns eu la liceu, nu erau asociații, fundații, ci doar Casa de Cultură și mai venise în liceu un american care, cred, ajunsese acolo din greșeală, prin Corpul Păcii.

Cum a reacționat mama ta când ai picat cu brio la filologie? Nu a luat-o ca pe un eșec personal?

Diana Certan: Foarte personal, îți dai seama. Dar acolo s-a întâmplat ceva foarte bizar: eram olimpică, mă pregătisem intens pentru facultatea asta și, din cauza presiunii pe care am perceput-o că mama era un profesor bun, iar eu nu puteam să o fac de râs, am avut un șoc emoțional și, pur și simplu, nici acum nu îmi amintesc momentul examenului, subiectele și ce am scris acolo.

Mama cred că s-a bucurat că nu am pățit ceva din cauza acestei presiuni, de care ea nu reușise să-și dea seama. Ea era oricum foarte încântată că mă duc la Cluj.

Eu cred că a fost de la Dumnezeu asta, că așa mi-a fost scris, să ajut oameni. Este și o chestiune de credință.

Eu am fost crescută de mătușa mea, care nu era așa cum ai spus tu mai devreme, iscoditoare, ci era pâinea lui Dumnezeu, profesoară de matematică în Bacău, la o școală din localitatea „Nicolae Bălcescu”, de lângă oraș, iar eu mergeam acolo în vacanțe.

Fiind în mediu rural, avea și o grămadă de copii cu probleme, în plus fusese directoare, deci aducea acasă problemele, povestea, încerca să le rezolve, iar foarte mult din ce vedeam eu că face mi-a fost model în zona organizatorică și de management. Ea a fost un om foarte credincios și cred că și în această direcție mi-a fost model.

Am convingerea că toți suntem aici cu o misiune. Misiunea mea este să ajut.

Dintr-un copil care nu a știut ce înseamnă bine sau voluntariat, cum ai ales să faci exact asta? De unde flerul?

Diana Certan: De la mama, de la mătușa, fiindcă la ele am văzut bucuria în ochi, atunci când reușeau să ajute pe cineva. Mai mult, veneau oameni la ușile noastre sau le opreau pe stradă pentru a le mulțumi pentru ce făceau.

Erau copii de la țară, care nu aveau nicio legătură cu orașul, dar cu care mama a luat decizia să facă meditații gratuit, iar nimeni nu știa despre asta. Asta îmi plăcea cel mai mult.

Din această zonă de Științe Politice, care te-ar fi dus spre o carieră onestă în consultanță politică, cum ai virat, cum ai luat hotărârea de a merge în altă zonă?

Diana Certan:  A fost așa, destul de ușor. Inițial am crezut că sunt pasionată de politică și am început să mă implic în campanii electorale; era la început cariera politică a lui Emil Boc; apoi a venit în facultate Zoe Petre, de la București, fost consilier al președintelui Constantinescu și care mi-a propus să mă mut cu studiile de la Cluj la București, dar mergând în evenimente mi-am dat seama că nu era despre mine să ies în față, să fiu într-un loc în care interesele nu erau dintre cele mai oneste. Iar asta nu vorbea despre felul meu de a fi.

Așa că am testat zona de voluntariat, nu am știut că asta voi face pe mai departe și am plecat în Valea Jiului cu convingerea că voi rămâne acolo un an, că mă voi întoarce la facultate ca profesor. Și mi se părea că nu pot să predau la Cluj dezvoltare comunitară sau organizații nonguvernamentale, fără să mă duc într-o zonă foarte grea și să fac ceva acolo. Apoi mi se părea legitim să vin și să vorbesc studenților despre ce înseamnă să te implici și să vorbești studenților despre ONG.
Am stat patru ani în Valea Jiului, după care am venit în București și nici nu am mai plecat.

Diana în centrul de zi pentru copil și familie

În proximitatea sărăciei realizezi că acolo nu e vorba doar de lipsa banilor, ci de neștiința de a-ți asuma răspunderi, lipsa curajului de a vrea mai mult, lipsa educației. Cum arată pe un tânăr care ajunge într-o zonă atât de săracă acea lume? Cum te-au schimbat pe tine cei 4 ani în Valea Jiului?

Diana Certan: În Valea Jiului am crescut ca profesionist. Nu poți să rămâi același când găsești 15 copii, adunați în jurul unei mese, într-un apartament de bloc comunist, fără căldură, cu un adult lângă ei și super entuziasmați să construiască o toaletă în Parcul Național Retezat. Când spun „construiau” zici că ei gândeau designul toaletei, atenție!, ecologice și, în plus, strângeau banii pentru asta și își propuneau să meargă să o construiască. Asta mi s-a părut fantastic și motivul întemeiat pentru care și eu trebuia să ajung acolo.

În plus, acolo am întâlnit un grup de tineri, cu care am și rămas prieteni, cu care am simțit că putem schimba lumea. Asta într-o zonă și o vreme când se întâmpla să aud o vorbă care mă termina când o auzeam: „Asta este România! Nu ai ce să faci!”

Eu studiasem teoria capitalului social, care spunea că, din cauza comunismului, românii nu se pot aduna să facă o asociație, să facă ceva împreună. Mai era și efectul Securității care îndemna oamenii să se toarne între ei, deci nivelul de încredere interpersonală era foarte scăzut. Mie mi s-a părut că acest tip de program în care aduni copiii și le spui că trebuie să aibă încredere unii în alții și, ce să vezi?, în acest fel vei putea schimba ceva în comunitatea ta îi va învăța la 14 ani că schimbarea ține de el, nu de mama lui sau de școală. Deci, chitesența acestui program m-a motivat să rămân în el, astfel încât, de la un club de tineri, care se aduna săptămânal și care, o dată la trei luni, mai făcea un proiect în folosul comunității, am construit, împreună cu echipa mea, un model educațional pe care ulterior l-am dus în 150 de școli în România și apoi în 17 țări.

Ce avea special acest model și cum l-ai putut exporta?

Diana Certan:  Ceea ce l-a făcut special a fost simplitatea lui, pentru că în acel club se întâlneau săptămânal, dar exista o structură: făceam un joc distractiv, cu sau fără obiectiv educațional, spuneam o poveste și lucram la un proiect, adică o problemă din comunitate, care trebuie rezolvată. Apoi făceam planificarea proiectului, strângerea bugetului și implementarea. Ei bine, simplitatea asta a intervenției o creat de fapt stima de sine pentru copil și încrederea în forțele proprii. În plus, aducea și un beneficiu comunității, iar asta a fost, cred eu, succesul pentru care multe organizații și-au dorit să aibă acest model ca instrument de lucru cu tinerii, pentru că le dădea un scop, mai ales pe partea de împuternicire, fiindcă de ei depindea să schimbe ceva. Noi îi numeam agenți ai schimbării. Și iată sunt aproape 20 de ani de atunci și din acele cluburi s-au născut tineri care au devenit CSR manageri în corporații, tineri care la rândul lor fac bine, doctori, profesori, foarte implicați în viețile și comunitățile lor.

Nu ai fost niciodată tentată să renunți?

Diana Certan: Sunt tentată de fiecare dată când sunt dezamăgită de ce se întâmplă din punct de vedere politic, de fiecare dată când aud discursuri despre ONG-uri, cum au fost declarațiile lui Funeriu că sistemul educațional public nu funcționează din pricina inițiativelor non-guvernamentale.

Am momentele despre care zici: atunci când mă strofoc să strâng bani și nu reușesc, când oamenii îmi jignesc beneficiarii, iar autorități publice care ar trebui să ajute pun bețe în roate.

Dar îmi spun că mâine sigur va fi o zi mai bună și nu simt că e timpul să renunț. Iar munca mea în Concordia mi-a arătat ce pot eu să fac pentru copiii vulnerabili, iar în pandemie, în carantină, mai ales la început mi-amintesc că mi-am trimis echipa, toți camuflați și ne-am dat cam două săptămâni să ne reorganizăm activitatea, mai ales că cei mici nu mai puteau veni în centre. A fost foarte dificil să ne asigurăm că echipa va fi în siguranță și în același timp copiii primesc ce au nevoie.

Sunt copii care, dacă nu eram noi, mureau de foame. Și nu exagerez. Iar uneori am aceste momente în care te gândești: când o să se trezească și statul român, când se va face prevenție cu intervenție, când va fi valorizată și munca unor ONG-uri cum este Concordia, care în curând va face 30 de ani de când se implică în România.

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO