fbpx

Căutare

Share this article

Regizorul Bogdan George Apetri a plecat din orașul natal acum mai bine de două decenii. La 18 ani a știut că este prea devreme să își urmeze pasiunea pentru regie, așa că a mers la Facultatea de Drept. Dar a vrut mereu să spună povești, chiar și în facultate atunci când mergea la cinema de 7-8 ori pe săptămână sau citea cărți de film la Centrul Cultural Francez sau la Institutul Britanic. Așa că, la 24-25 de ani, a început să studieze filmul, atunci când putea să privească cinematografia cu alți ochi, așa cum spune el. Și a ajuns la New York. Întâi ca masterand, apoi ca profesor de regie la Universitatea Columbia. 

Vine în fiecare an câteva luni în România. Și spune că, în ciuda faptului că Piatra Neamț s-a schimbat foarte mult, „oamenii de acasă au rămas la fel, natura foarte frumoasă din jur a rămas aceeași, inima locului bate la fel”. Știe că peste câțiva ani se va întoarce definitiv în țară. Dar până atunci se bucură că îi poate învăța film atât pe americani, cât și pe străinii care studiază în orașul care nu doarme niciodată. 

Bogdan George Apetri a avut în plan o trilogie filmată în orașul său natal, Piatra Neamț. Și după „Neidentificat”, câștigătorul trofeului ANONIMUL 2021, „Miracol” este a doua parte a acestui proiect. Ne-am întâlnit cu Bogdan George Apetri să vorbim despre un film a cărui idee a apărut într-o dimineață foarte devreme, scrisă repede pe un șervețel, așa cum glumește regizorul „ca Churchill la Conferința de la Ialta, dar cu intenții mai bune”. Și am ajuns să vorbim de toate – de la drumul foarte scurt din Piața Neamț la New York, la cât de mult l-au ajutat cazurile de drept penal pe care le-a avut în tinerețe, rolul unui regizor sau ce știu străinii despre „filmul românesc”.

Bogdan George Apetri:O idee nu valorează prea mult în sine, trebuie apoi să îți dai seama dacă vrei să trăiești cu ea 2-3 ani”

Bogdan George Apetri, ce așteptări ai de la cel mai nou film al tău, „Miracol”? Un film care îmbină intensitatea unei drame și tensiunea unui thriller psihologic cu suspansul și intriga atent construită a unui film polițist și care îi are în rolurile principale pe Ioana Bugarin și Emanuel Pârvu. 

Am aceleași așteptări ca la orice film pe care îl fac – ca uriașa muncă din spatele ecranului (nu numai a mea, dar a întregii echipe), miile de decizii luate pe parcursul procesului foarte lung de facere a unui film să ajungă dincolo de ecran la spectatori, să se traducă într-o experiență interesantă și emoțională pentru ei, astfel încât să nu uite filmul prea ușor după ce ies din sală sau închid televizorul. Simplific puțin, bineînțeles dar, când vin oameni la mine și îmi spun că au văzut „Miracol” și încă se gândesc la el zile sau săptămâni mai târziu, ăsta e cel mai mare compliment pe care îl poate primi un regizor. Nu premii la festivaluri, nu recenzii bune, ci oameni care îți întorc filmul pe toate părțile după ce l-au văzut, care îl dezbat cu prietenii, care încă analizează ce au simțit în timpul proiecției mult timp după ce filmul s-a încheiat.

„Miracol” pare, la prima vedere, un film împărțit în două povești diferite. Una o urmărește pe tânăra călugăriță novice Cristina Tofan (Ioana Bugarin) în timp ce se strecoară afară dintr-o mănăstire izolată, pentru a merge la spitalul din orașul vecin. Cealaltă îl are în centru pe Marius Preda (Emanuel Pârvu), inspectorul de poliție plecat pe urmele ei și care-i reface drumul pas cu pas – într-o structură perfect oglindită. Cum se împacă cele două universuri, foarte diferite la prima vedere, cel al mânăstirii și cel al poliției? 

Nu se împacă în plan intelectual sau tematic, ci strict emoțional și organic, prin intermediul personajelor care populează povestea, a circumstanțelor în care acestea se găsesc. Cu alte cuvinte, nu am pornit cu ideea de a pune în opoziție mânăstirea cu poliția, ar fi fost o mare greșeală din punctul meu de vedere. Nu pornești la drum cu o temă, cu o idee fixă, cu o demonstrație pe care speri că filmul o va pune pe tablă pentru spectatori – dimpotrivă, pleci la drum cu personaje, cu oameni, cu dorințele lor, cu obsesiile lor, cu greșelile lor, cu părțile lor bune și rele. Într-un fel, personajele te trag în direcțiile lor oricum, indiferent de ceea ce crezi că vrei să spui la început. Cel care trage linia la sfârșit e spectatorul, nu tu. El e cel care știe sau simte despre ce este vorba în filmul pe care tocmai l-a văzut. Revenind la „Miracol”, nu pot da prea multe din poveste, așa că invit publicul să meargă la film și să vadă în ce feluri sunt cele două capitole legate.

Cum ai ajuns la această poveste? 

E greu de spus de unde vin ideile, ele vin pur și simplu și nici nu cred că trebuie să cercetezi în amănunt cum, unde, când se întâmplă asta. Trebuie doar să fii foarte atent, uneori pot trece pe lângă tine și tu să nici nu îți dai seama. În cazul filmului ăsta, ideea mi-a venit pur și simplu brusc, într-o dimineață, foarte devreme – și mi-a venit deja pe jumătate închegată, cu structură cu tot. De unde, nu știu. Am pus-o repede pe un șervețel, ca Churchill la Conferința de la Ialta – dar cu intenții mai bune – și m-am apucat de scris câteva zile mai târziu, după ce am definitivat arhitectura poveștii. O idee nu valorează prea mult în sine, trebuie apoi să îți dai seama dacă vrei să trăiești cu ea 2-3 ani, dacă are potențial, dacă se poate adânci din ce în ce mai mult pe măsură ce o dezvolți. Idei îmi vin în fiecare zi, dar vasta majoritate nu trec nici măcar de primul baraj al simțului meu critic atunci când sunt puse sub lupă.

Și cum crezi că poate să ajute filmul tău zecile de cazuri reale de adolescente care au nevoie de suport?

Aș minți să spun că filmul meu poate ajuta direct adolescente care au nevoie de suport. Puține filme pot ajuta direct pe cineva, ele funcționează altfel. Efectul lor e de cursă lungă, ele funcționează mult mai adânc, mult mai indirect. Filmele nu pot rezolva probleme și nici nu pot oferi răspunsuri, pentru că, de cele mai multe ori, ele ridică întrebări la care spectatorul trebuie să răspundă mai devreme sau mai târziu, dacă încă se gândește la film. 

Dacă nu te mai gândești la film când ieși din sala de cinema, atunci efectul lui se evaporă instantaneu. Un film bun e ca o oglindă – ne arată cum suntem noi de fapt, așezându-ne poate pe traiectoria lungă a descoperirii de sine, și poate a unor schimbări interioare mai devreme sau mai târziu. Dacă personajele nu te emoționează, dacă nu sunt veridice și nu simți adevărul din spatele acțiunilor lor, atunci filmul e doar o distracție, nu e artă. Arta nu poate schimba decât dacă e adevărată, dar și așa e cu bătaie foarte lungă, oricât am vrea noi să credem altfel.

Miracol
Bogdan George Apetri, regizorul filmului „Miracol” | foto: Doria Drăgușin

Ai lucrat la două filme în același timp, „Miracol” și „Neidentificat”, cât de grea a fost perioada cu pricina? Și cât de mândru ești de ce a ieșit 🙂

Nu a fost deloc greu pentru mine, mai ales fizic, cum ar putea crede cineva că e când filmezi două filme în același timp. Mai complicat a fost să mă recalibrez de la un film la altul, pentru că „Neidentificat” are un stil și o energie complet diferite de „Miracol”. Trei-patru zile eram într-un univers stilistic, apoi două-trei zile în celălalt, apoi reveneam la primul pentru alte câteva zile, și tot așa. A fost greu dar, în același timp – sper eu – interesant și pentru mine, și pentru directorul de imagine Oleg Mutu, pentru că totul a fost diferit la cel două filme – și luminile și mișcările de cameră, și ritmul, și compozițiile, și tipul de montaj. 

Și, pentru că tot l-am menționat pe Oleg, filmele arată și se simt așa în foarte mare măsură și datorită lui. Am avut cu el o colaborare excelentă, care a trecut granițele unei simple colaborări între regizor și operator – am fost de la început pe aceeași lungime de undă, am încercat tot timpul lucruri noi, ne-am ferit să ne repetăm și am încercat tot timpul să facem cinema adevărată, nu să filmăm pur și simplu o poveste. 

Cât despre a fi mândru, mai degrabă aș spune că sunt mândru tocmai de echipa mea, de la Oleg și actori la ceilalți artiști, producători, tehnicieni, pentru că au avut curajul nebunesc să se apuce de așa ceva. Fără ei nu aș fi reușit să fac nici măcar un singur film, darămite două. Regizorul dă interviuri la sfârșit, dar în spatele lui e o armată de oameni fără de care viziunea lui nu înseamnă nimic pentru că nu poate fi unu, pusă în aplicare, și doi, nu poate fi extinsă și mai mult prin procesul de colaborare fără de care nu se poate face film.

„La câte mall-uri și supermarket-uri și hypermarket-uri s-au construit pe lângă oraș, sunt zone în care nu mai știu dacă sunt acasă sau tot la New York”

După „Neidentificat”, câștigătorul trofeului ANONIMUL 2021, „Miracol” este a doua parte a trilogiei la care lucrezi.Bogdan George Apetri, ce urmează în aventura care are loc în Piatra Neamț? 

Urmează un al treilea film – și ultimul – din această trilogie. Acum sunt în faza de rescriere a scenariului. Urmează apoi să se pună în mișcare toate rotițele finanțărilor și sper ca procesul ăsta să nu dureze prea mult și să filmăm cât mai repede. La fel ca și celelalte, al treilea film va avea o poveste separată, de sine stătătoare, dar universul va fi identic – același oraș mic de provincie – iar constelația de personaje va fi tot asta. Vom vedea din nou personaje secundare din alte episoade devenind principale în al treilea film, și vice-versa.

Cele trei filme se petrec toate în Piatra Neamț, orașul tău natal. Cum a fost întoarcerea acasă? 

Nu a fost deloc o întoarcere pentru mine pentru că simt că nu am plecat de tot niciodată. Deși trăiesc de douăzeci de ani la New York, mă întorc acasă în fiecare vară – aproape fără excepție – de multe ori și iarna. Ideal, încerc să stau trei-patru luni la Piatra Neamț, în fiecare an. Așa că nu am simțit filmarea ca pe o întoarcere, ci ca pe o consecință normală a faptului că fac un film într-un loc pe care îl știu și îl simt foarte bine.

Citește și: Cum a ajuns băiatul unui arbitru, licențiat în economie, unul dintre cei mai apreciați regizori la Cannes. Povestea lui Corneliu Porumboiu surprinsă din „decupajele” sale de viață

Dar cât de mult s-a schimbat orașul de când ai plecat… sau poate cât de diferit este orașul tău de cel pe care îl prezinți în filmele tale?

S-a schimbat foarte mult, cum e și normal, în cele două decade de când am plecat. În anumite privințe în bine, în altele parcă nu. De exemplu, la câte mall-uri și supermarket-uri și hypermarket-uri s-au construit pe lângă oraș, sunt zone în care nu mai știu dacă sunt acasă sau tot la New York – exagerez puțin, dar parcă s-a pierdut oarecum ceva din specificitatea locului. Bine, ăsta este mersul lumii și nu avem ce face. În plus, culmea, populația a scăzut, de la 120.000 undeva la 70.000, și simt parcă mai mult ca altădată că orașul este mic. Dar oamenii rămași nu s-au schimbat prea mult, natura foarte frumoasă din jur a rămas aceeași, inima locului bate la fel. 

De fapt, asta am vrut și să surprind în filmele mele, esența locului, seva orașului și a oamenilor de acolo, microuniversul unui loc de provincie – nu m-a interesat nicăieri să spun că e Piatra Neamț sau să mă asigur că spectatorii își vor da seama unde s-a filmat. De asta nu am insistat deloc pe accent, de exemplu – e vorba de un univers cinematic nelocalizat precis până la urmă, poate să fie un oraș din Moldova, Muntenia sau Ardeal. Ceea ce contează este ca acest oraș de provincie să se simtă autentic în lumea filmelor din trilogie.

Bogdan George Apetri
Bogdan George Apetri, regizorul filmului „Neidentificat”, câștigătorul trofeului ANONIMUL 2021 | foto: Doria Drăgușin

Bogdan, cum a ajuns un avocat regizor. Ai terminat Dreptul în România. Apoi ai lucrat în dreptul penal. Cum ai ajuns să fii avocat? Și care a fost momentul în care ai simțit că vrei să lași sala de judecată pentru scaunul de regizor?

A fost o traiectorie foarte precisă la mine, am gândit-o pas cu pas și am avut marele noroc să se întâmple exact cum am plănuit. Cu alte cuvinte, la mine socoteala de acasă s-a potrivit cu cea din târg. Am știut de la bun început că vreau să fac film, încă din anii de liceu, dar mi-am dat seama că e prea devreme să mergi la școala de film la 18 ani. Ești necopt, nu ai experiență de viață, tot ce poți să faci e să înveți cum să lucrezi cu aparatul de filmat, să înveți obiectivele, echipamentul, cum să lucrezi în echipă și poate să copiezi regizorii care îți plac atunci, cu mintea de la acea vârstă. Lucrurile astea le înveți într-un semestru, nu sunt grele deloc. Alte lucruri contează. Eu am vrut să cresc întâi puțin, dincolo de film, ca om, de asta am ales Dreptul – a fost interesant să îl studiez și apoi să și practic. M-a adus în contact cu o grămadă de oameni cu care altfel nu aș fi avut nici o tangență, oameni care și-au lăsat amprenta asupra mea. Bine, și în timpul facultății la Iași, în marea parte a timpului mergeam la cinema – de 7-8 ori pe săptămână – citeam cărți de film la Centrul Cultural Francez sau la Institutul Britanic, mă focusam tot pe film în principal. Ca să fiu cinstit, Dreptul a fost o facultate ușoară. Așa că, una peste alta, nu m-am sucit la un moment dat, ci pur și simplu am urmat calea pe care o stabilisem. Am ajuns să studiez film la 24-25 de ani, când deja puteam să privesc cinematografia cu alți ochi.

Cât de mult te-a ajutat „fosta meserie” în cariera de acum… cu siguranță ești unul dintre artiștii care știu să-și citească foarte bine contractele?

Le citesc cu ușurință, dar tot apelez la avocați când e vorba de ceva mai complicat. Acum știu cât sunt de importanți. Dar, dincolo de glumă, fosta meserie m-a ajutat să mă maturizez, să trec printr-o etapă importantă din care am ieșit privind lumea în general cu alți ochi. Am ieșit privindu-mă și pe mine însumi cu alți ochi. 

Când ești avocat, mai ales în Drept Penal, te întâlnești în fiecare zi cu partea întunecată a omului, și nu trebuie să îți fie frică de ea. Dimpotrivă, într-un fel, te apropii de partea asta mai neagră a noastră, ajungi să o înțelegi, să treci dincolo de paravanul acela în care spui că tu nu ești așa. Și exact de asta ai nevoie când scrii un scenariu, când faci un film, când lucrezi cu actorii – să înțelegi că un personaj nu e o idee, un vehicul pentru ceea ce vrei tu să spui, ci o persoană tri-dimensională, cu părți bune și rele, cu zone interioare greu sau imposibil de descifrat. 

Experiența în Drept m-a ajutat înainte de vreme să îmi dau seama că un personaj te va duce unde vrea el dacă e scris bine, nu unde vrei tu să ajungi.

Perioada din timpul vieții de avocat ți-a adus și subiectul pentru filmul „Periferic”, acolo personajul principal a fost inspirat dintr-un caz al unui bărbat, nu femeie ca în filmul tău, care a fost eliberat provizoriu pentru o zi, dar, din cauza problemelor din familie, nu a mai dorit să se întoarcă în închisoare. Câte dintre cazurile tale ți-au fost inspirație pentru personajele filmelor tale? 

Nu m-a mai inspirat niciun caz real, concret, după primul film, dar asta nu înseamnă că experiența de dinainte nu a avut o contribuție atât la „Neidentificat”, cât și la „Miracol”. Nu a fost vorba de povești adevărate transpuse pe film, ci de o autenticitate pe care am căutat-o cu obstinație, fără să o duc însă la extrem doar de dragul de a căuta realismul și naturalismul. Însă după tot timpul petrecut ca avocat, am știut cum arată și cum se simte o secție de poliție, cum vorbesc polițiștii, cum dau mâna, cum se așază pe scaun, cum fumează la geam, ce glume spun, cum investighează. Lucrurile astea sunt mărunte, de detaliu, dar specificitatea lor te ajută să-ți construiești tabloul la dimensiuni mari, să îți stea lumea pe care ai inventat-o în picioare. Încă o dată, nu m-a interesat o veridicitate dusă la extrem, nu am vrut să cad în capcana asta, dar m-am bucurat când un fost șef de poliție dintr-un oraș mare mi-a spus că „Neidentificat” e cel mai autentic film polițist văzut vreodată de el, sau când un procuror mi-a spus că parcă am pus o cameră ascunsă în secția și în duba de poliție din „Miracol”. Nu am căutat asta, a fost pur și simplu un rezultat natural care a izvorât din punerea în pagină și pe ecran a lucrurilor pe care le știu și le-am trăit.

Bogdan George Apetri:După douăzeci de ani, nu mi-am luat cetățenia americană – deși aș putea – tocmai pentru că mă simt român 100%. De fapt, mă voi și întoarce acasă de tot, la un moment dat.”

Locuiești de mult timp peste ocean. Te mai simți legat de România, artistic și personal, după experiența deja îndelungată în America?

Mă simt extrem de legat de România și de tot ceea ce înseamnă acasă. Părinții sunt în țară, sora, familia, foarte mulți prieteni. Cum spuneam și înainte, o bună parte din fiecare an mi-o petrec acasă. Nu fac diferența între cele două tipuri de legături pentru că, dacă ești legat de ceva personal, atunci automat vei simți acea conexiune și artistic. Cele două părți se hrănesc reciproc, când o legătură personală dispare, nu poți forța nimic pe plan artistic în acea direcție. După douăzeci de ani, nu mi-am luat cetățenia americană – deși aș putea – tocmai pentru că mă simt român 100%. De fapt, mă voi și întoarce acasă de tot, la un moment dat. Că va fi peste 10, 15 sau 20 de ani, încă nu știu. 

Cum ai ajuns în America? 

Am ajuns foarte simplu – la sfârșitul facultății de Drept, am reușit să conving TVR Iași să mă lase să regizez un film pentru ei. Am trimis apoi filmul mai multor universități de film, am ales Universitatea Columbia dintre cele care m-au acceptat și am plecat acolo în 2001. Așa am ajuns în America, ca student la master, la regie de film. Nu am plecat de capul meu, fără un scop anume, fără să am un loc precis acolo, un loc al meu. Să fi plecat pur și simplu în America fără o ancoră, fără să am o rădăcină acolo, fără să am ceva de făcut, ar fi fost o greșeală imensă. După douăzeci de ani, uite că sunt în continuare strâns legat de Universitatea Columbia și asta înseamnă foarte mult.

Citește și: Povestea lui Alexander Nanau, regizorul „Colectiv”, de la căutările unui adolescent emigrant în Germania, la recuperarea poveștilor din România

Și cum arată viața ta acolo?

Îmi place viața la New York, mai ales când alternez perioadele de acolo cu venirile lungi în România – altfel nu aș putea. Locuiesc în Manhattan, un loc în care se întâmplă zilnic o sută de chestii interesante. Sunt oameni de pe toate continentele aici, lumea e deschisă, vine efectiv din toate colțurile lumii, toți au povești interesante. Te simți foarte liber aici, poți să te retragi în cochilia ta când vrei, de exemplu, să nu mai ieși din casă trei luni de zile cât scrii un scenariu sau, dimpotrivă, să te arunci în viața de stradă, să cunoști în fiecare zi altă lume, să fii foarte deschis și expansiv. Aici nu te judecă nimeni, cred că ăsta e un lucru care mă atrage la New York. Sunt atâția nebuni la fiecare colț de stradă încât poți să fii autentic și tu însuți în fiecare clipă, fără să îți pese de reacția sau de judecata nimănui.  

Bogdan George Apetri
Bogdan George Apetri, profesor de regie la Universitatea Columbia | foto: Doria Drăgușin

Bogdan George Apetri, ești profesor de Regie la Universitatea Columbia, din New York. Cum ai ajuns să lucrezi la una dintre cele mai apreciate universități de peste ocean? Cum este să le predai americanilor film?

Am ajuns să lucrez la Columbia tot foarte simplu – după ce am terminat „Periferic”, am fost invitat să predau part time. După trei-patru ani, unul dintre foștii mei profesori a ieșit la pensie și s-a scos postul lui la concurs. Dintre sute de aplicanți am reușit să câștig eu postul full time. Asta mi-a arătat că în America nu contează de ce naționalitate ești, dacă se consideră că ești cel mai bun pe o poziție sau pe un post, ți se oferă. Criteriul meritocrației este singurul care contează. Un lucru foarte important pentru mine este că nu predau film doar americanilor – 60% sunt studenți internaționali. E o adevărată plăcere să ajuți studenți din toate colțurile lumii – azi unul din Mexic sau Australia, mâine unul din Nigeria sau Franța. Te ține tânăr, înveți și tu foarte multe, continui să te dezvolți, să îți ții rotițele tot timpul în mișcare, să rămâi în contact cu fiecare nouă generație care vine din spate. În plus, lucrul la universitate nu îmi ia mult timp, dimpotrivă, am foarte mult timp liber care mă ajută să scriu scenarii, să lucrez la alte filme ca producător, să regizez când e timpul potrivit să mă despart o perioadă de universitate.

Ce știu studenții tăi despre „filmul românesc”?

Nu prea multe – sau deloc – dinainte de așa-numitul „Nou Cinema Românesc”, dar destul de multe despre filmele făcute după anul 2001. Discut și eu despre el în clasele mele, mai sunt doi-trei profesori americani care sunt fani ai filmului românesc și care arată filme românești în clasele lor. Regizorii români sunt apreciați la Columbia și nu numai – se vorbește mult și frumos în lumea filmului de cinema-ul de la noi de acasă. Un lucru foarte important este promovarea în zona New York-ului făcută de echipa extraordinară din jurul „Making Waves”, festivalul de film românesc din New York, care lucrează intens de vreo douăzeci de ani. Jos pălăria pentru ce au reușit să facă aici, punând în contact și mai strâns publicul american (incluzând și mulți dintre studenții mei) cu cinema-ul românesc.

Citește și: Tu ce ai face dacă tatăl te-ar părăsi și s-ar călugări? Andrei Dăscălescu, regizor de documentar, l-a căutat pe tatăl său și a filmat 

Ce spun americanii despre filmele tale 🙂

Au fost arătate aici și în cadrul „Making Waves”, și la Lincoln Center, și la MOMA, Muzeul de Arta Modernă din New York – iar în iunie, anul acesta, „Neidentificat” și „Miracol” vor fi lansate în cinema, la New York, Los Angeles și în alte orașe. Au fost primite foarte bine până acum și sper că așa va fi și la începutul verii. 

De fapt, ele sunt înțelese și primite bine în toată lumea și asta mă bucură pentru că îmi arată că orice film bun are o esență, o măduvă universală – dincolo de specificitatea lui locală și umană – care e fundația fără de care nici o poveste nu stă în picioare. 

Încă o dată, pentru un regizor nu e o satisfacție mai mare decât să vadă că filmul ajunge în inima spectatorilor la New York, Varșovia, Cairo, Veneția, Zurich, Tokyo, Goa și așa mai departe – legătura cu publicul foarte diferit din toate colțurile lumii e mai prețioasă decât orice premiu sau selecții în festivaluri. Pentru asta faci cinema, pentru dialogul pe care un film îl inițiază cu spectatorul de partea cealaltă a ecranului, dialog care continuă mult după ce filmul s-a terminat.

Nu te-ai gândit sau nu ți-ai dorit niciodată să traversezi țara și să lucrezi, poate chiar să predai, în Los Angeles, la Hollywood?

Nu m-a atras niciodată acea zonă, mai ales după ce am vizitat-o la puțin timp după ce am ajuns în America. Și ca oraș – unul nesfârșit, în care îți trebuie o zi să îl traversezi de la un capăt la celălalt – dar și ca industria de film care e promovată acolo. Cred că lucrurile sunt și mai grave acum, când filmele cu super-eroi au acaparat toată piața de cinema și filmele bune sunt tot mai mult îngrămădite într-un colț din ce în ce mai îngust. Sunt mult mai atras de cinema-ul independent care încă încearcă să împingă granițele limbajului cinematografic – cu mai mult sau mai puțin succes – dar măcar încearcă. Cu toate astea, ca și în viață, în meserie nu trebuie să zici niciodată „NU”, așa că sincer nu știu dacă voi ajunge vreodată să lucrez acolo.

Neidentificat
Din Piatra Neamț, la New York și de la avocatură, la regie, povestea regizorului Bogdan George Apetri | foto: Doria Drăgușin

Bogdan George Apetri, care este filmul tău preferat?

Absolut sincer, nu am. Cred că e vorba exact de ce spuneam mai sus – la 18 ani, aveam probabil un film preferat. Sau regizori preferați. Acum privesc totul cu alți ochi, pot să petrec timp și în compania unui film prost și să învăț la fel de mult din el, sau pot să apreciez filme care sunt foarte departe de sensibilitatea mea artistică. Mai important decât toate aceste lucruri, încerc să nu am cineaști preferați pentru că nu poți să faci filme bune decât dacă te descoperi pe tine însuți, dacă te reinventezi cu fiecare nou proiect sau când cauți adânc înăuntrul tău ce ai cu adevărat de spus. Inspirația nu poate veni decât dinăuntru, niciodată din afară.

Ce îți place să faci atunci când nu muncești, ce pasiuni ai?

Îmi place să călătoresc și, trăind în lumea filmului, am mare noroc în privința asta. Ultima călătorie mai importantă am făcut-o în Egipt cu prilejul festivalului de film de acolo. De obicei stau mai mult într-o țară pe care vreau să o descopăr – la Cairo am stat doar o zi la festival, restul de 10 – 11 zile le-am petrecut descoperind orașul, împrejurimile, istoria locurilor. Dar chiar și în România, când lansezi și promovezi un film, mergi prin toate orașele mari ale țării și le redescoperi, le vezi cu alți ochi de fiecare dată. În afară de asta, îmi place să fac plimbări prin natură – la New York, într-o singură zi poți să fii pe plajă la ocean sau în drumeție prin munți – să citesc, să merg la muzee sau să joc tenis.

Și, ultima întrebare, ce urmează pentru regizorul Bogdan George Apetri?

Urmează ultimul film din trilogia începută cu „Neidentificat” și continuată cu „Miracol” – va fi un film turnat tot la Piatra Neamț. În paralel, co-produc un film în Statele Unite și altul în Cehia și Slovacia, împreună cu Oana Iancu, partenera mea de producție – un film filmat de Oleg Mutu, directorul de imagine de la ultimele mele două filme. Sper să continui colaborarea extraordinară cu el și la al treilea film.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO