Căutare

Share this article

Alexander Nanau are 40 de ani și este omul care a creat documentarul Colectiv, un film care integrează evenimentele ce au urmat incendiului din clubul bucureștean în peisajul mai larg al unei mișcări est-europene de trezire a noii generații care vrea să se rupă de generația coruptă care guvernează aceste țări.

Dincolo de acest film însă, Alexander Nanau este creatorul unor producții care au în centru personaje ce se descriu ca niște outsideri ce supraviețuiesc în societăți dure, care încearcă să îi schimbe și modeleze.

Astfel, Alexander Nanau vorbește despre Ion Bârlădeanu și despre Toto, un puști din Ferentari care își asumă un destin de luptător. Câtă legătură are acest tip de discurs cu viața de emigrant a lui Alex, care pleacă la 11 ani, împreună cu toată familia dintr-o Românie proaspăt ieșită din comunism într-o Germanie democratizată rămâne de văzut.

De ce ai decis să faci acest film?

Alexander Nanau: Totul a plecat de la protestele care au început după Colectiv, care mi-au adus mai multe întrebări despre societatea românească și cum funcționează ea.

Eu am revenit din Germania după aproape 30 de ani, iar în tot acest timp în România încercam să le explic, chiar și prietenilor, că nici lucrurile în Germania nu s-au schimbat până în 1968 când tinerii s-au revoltat și au dat afară de la cârma țării clasa părinților lor. Dar asta s-a întâmplat printr-o ocupație, printr-o reeducare, prin procesele de la Nuremberg, dar și printr-o conștientizare și o învinovățire practic, care cumva s-a răsfrânt asupra tinerilor, care au zis: noi nu suntem părinții noștri! Noi nu aprobăm sistemul nazist, noi nu suntem societatea reprezentată de părinții noștri.

Iar în România cumva niciodată nu s-a întâmplat asta. În afară de faptul că s-a anulat orice educație în școală despre sistemul comunist și impactul lui, practic, fără nicio educație, m-am așteptat tot timpul să se întâmple ceva de acest gen, o trezire ca protestele.

Și ți se pare că s-a întâmplat trezirea?

Alexander Nanau: La acel moment, când s-a întâmplat Colectiv, așa părea. Că a venit acel moment de 1968. Însă el trebuie susținut de o educație, de o cultură a revoltei împotriva uni sistem rigid, cu o structură existentă în comunism, cu un model al corupției practicat din comunism. În România există încă, din păcate, un respect față de generația anterioară. Un respect complet nesănătos.

În Germania lui 1968 tinerii au ieșit și și-au condamnat părinții, pentru că ei au susținut un sistem cum era nazismul, condamnau modul de a-i educa, condamnau violența din educația germană. Era o profundă lipsă de respect față de valorile și de modul lor d ea înțelegea educația, societatea și așa mai departe.

Alex Nanau, regizorul „Colectiv”, alături de întreaga echipă și o parte dintre „personajele” filmului

Și tu spui că până nu se va întâmpla și la noi o reacție la fel de tranșantă și de dureroasă…

Alexander Nanau: … nu va exista niciodată un început la noi. Și nu se văd semnalele acestui lucru la noi.

În școlile germane, iar eu am trăit asta în anii ‘90, ca elev, nu ai cum să nu atingi de două ori pe an, fie la istorie, fie la alte materii perioada nazistă din Germania. Deci nu ai cum să nu înveți ce înseamnă un sistem totalitar, cum funcționează el și cum oamenii cad în capcana lui. Este de ajuns să vezi cum a funcționat și înțelegi.

Dacă ai învăța în România, în școli, sistematic, cum a funcționat sistemul comunist, oamenii ar înțelege. Or, aici, din păcate s-a interzis această educație după 1990. Dacă întrebi niște tineri acum despre sistemul comunist, s-ar putea să afli că nu știu nimic ori dimpotrivă au primit moștenire de la părinții lor nostalgia unor vremuri în care lucrurile păreau că funcționează mai bine.

Totuși, acești tineri au ieșit în stradă.

Alexander Nanau: E adevărat, dar a fost o scânteie de mișcare anti-establishment care a continuat. Iar ce s-a întâmplat de trei ani încoace este foarte bine, doar că mi se pare că procesul și schimbarea va necesita mult mai mult timp și mult mai mult efort decât a fost în 1968.

Fiindcă lipsește o forță din spate, dată de o mișcare mult mai amplă care s-a produs în mai multe straturi ale societății. Aici este o bulă mică a unor oameni care fie au avut contact cu Occidentul, fie că provin din familii mai educate sau au ales să se educe mai profund decât ce le-a oferit sistemul românesc de educație. Sunt oameni care lucrează mai ales în sectoare private și au contact cu lumea de afară. Dar marea masă a oamenilor este încă prinsă în niște sisteme care nu funcționează foarte bine.

Ne întoarcem la prima întrebare: de ce ai făcut filmul?

Alexander Nanau: Pentru că mi se părea că este un început de ceva nou și când am vorbit cu cei de la HBO ne-am dat seama ce s-a întâmplat aici este relevant și pentru alte țări din Europa de Est, fiindcă și acolo au existat semnale dinspre generația tânără, care nu mai suportă să fie guvernată de o clasă politică coruptă. Iar aceste semnale au devenit din ce în ce mai puternice în următoarele luni în toate țările. Înaintea noastră a fost Ungaria, de pildă. De aici am plecat, să înțelegem fenomenul, dar nu m-a interesat așa cum nu mă interesează nici acum să urmăresc tipicul documentarului în care vedem niște imagini, mai auzim niște oameni care ne explică ce se întâmplă și așa mai departe. Ce m-a interesat la celelalte filme, ca și la acesta, a fost maniera observațională, așa încât am decis să facem o echipă de documentare și să aflăm care ar fi personajele prin ochii și prin viața cărora să putem descrie ce se întâmplă în societate. Iar în timp ce noi documentam, în țară se întâmpla ce știm cu toții acum: în spitale mureau oameni, jurnaliștii au început să dezvăluie sistem de sănătate, guvernat de o echipă nouă care se prefăcea că este diferită de cei din guvernul anterior. Atunci, natural ne-am orientat spre jurnaliști pentru a înțelege relația de putere, fiindcă jurnalismul la acel moment era cel mai bun acces pentru a înțelege dinamica de putere între politician și cetățean.

Cum ați păstrat limitele astfel să nu mergeți și voi înspre o investigație?

Alexander Nanau: Ne-am dus spre o zonă de investigație: am avut propria echipă de reaserch, am ajuns în spitale, am făcut sute de ore de interviuri, cu doctori, cu victime, cu părinți și la rândul nostru am discutat cu mulți dintre doctorii care din primele zile au dat semnale de alarmă că arșii nu pot fi tratați în aceste spitale și vor fi infectați cu bacterii.

După care am mers la echipa de la Gazeta Sporturilor și am început să urmărim munca lor, ceea ce nu înseamnă că în paralel nu verificam și noi totul, pentru a fi siguri că ceea ce filmăm corespunde adevărului.

Sunt nenumărate producții și abordări legate de ceea ce s-a întâmplat. Care este povestea voastră, din această felie ce ați ales să spuneți?

Alexander Nanau: Ce am încercat noi a fost să urmărim timp de un an munca jurnaliștilor, viața unor părinți și a unor victime, iar din momentul în care a preluat Vlad Voiculescu ministerul sănătății, să urmărim și din interiorul ministerului procesele decizionale ale unui funcționar, iar pentru că el era atât de transparent cu munca sa să urmărim ce găsește el în minister și constată ca adevăr despre ce s-a întâmplat și ce trebuia să se întâmple la Colectiv.

Nu încerc să transmit un mesaj, ci încerc să mă uit la lucruri și să le pun cât se poate de obiectiv într-o formă în care un spectator poate avea experiența unei povești care îi dă voie să-și pună propriile întrebări și să-și extragă propriile răspunsuri.

Alex Nanau, regizorul „Colectiv”

În urmă cu trei ani de zile tot ce s-a întâmplat, modul în care noi am descoperit că suntem atât de vulnerabili într-un sistem de sănătate putred era o știre. Acum, șocul inițial s-a disipat, știrea se reformulează. 20 de ani mai târziu, dacă mă uit la filmul tău ce mai înțeleg din ce s-a întâmplat?

Alexander Nanau: Din povestea pe care noi am rescris-o aș zice că până acum nu a existat accesul în spatele ușilor închise, într-o redacție de jurnaliști care primesc o informație, o everifică, noaptea sau ziua, avertizor de integritate. Să vezi procesul și reacțiile acestor jurnaliști după ce iese știrea în public, iar ei sunt atacați de către politic, iar politicul, cum știm și noi, încearcă că convingă oamenii că jurnaliștii urmăresc scopuri false, iar ce răspândesc ei sunt fake-news este ceva ce nu cred că am văzut până acum, ca cetățeni.

La fel, nu cred că am văzut cum arată momentul unei dezvăluiri și cum se petrece acel moment. Asta vedem în film și cred că asta ne provoacă să schimbăm perspectiva și să nu mai rămânem simpli consumatori ai unor breaking-news-uri, care, prin frecvența lor, ajung să ne imunizeze la orice s-ar întâmpla.

Care era contextul tău de viață când ai plecat în Germania?

Alexander Nanau: Eu eram elev la școala germană, aici, în București și, pentru că facem parte din comunitatea etnică germană din România, ai mei depuseseră toate documentele pentru a emigra. Toată familia plecase, iar noi nu reușeam. Frații și surorile bunicilor, unchi, mătuși plecaseră, iar noi nu reușeam. Aveam să aflăm și de ce.

Un frate vitreg al bunicului meu ocupa o înaltă funcție în Securitate. Și, chiar dacă noi nu aveam contact cu el cu adevărat, asta ne-a împiedicat să plecăm. E depusese la dosar o hârtie care interzicea aprobarea dosarului, pentru a nu-i afecta cariera.

Iar noi, din 1983, vineri de vineri petreceam după-amiezile la Direcția de Pașapoarte, așteptându-i pe ai mei să se întoarcă victorioși, cu actele de emigrare aprobate. Și de fiecare dată răspunsul era același: „nu se poate!”

La un moment dat, cred că prin 1989, un tip de la ghișeu i-a întins dosarul tatălui meu și i-a spus: „nu mai încercați, nu se poate!”

Cine era acest om? L-ai mai întâlnit?

Alexander Nanau: Nu mai știu numele lui. Dar când am revenit în România ne-am întâlnit la el acasă, puseseră masa în familie, cu nevasta șui și cu alți prieteni și atunci i-am întrebat. Inițial au refuzat să admită, dar la un moment dat au recunoscut și mi-au spus că era greșeala bunicului meu: „bunicul nu trebuia să menționeze că are acest frate vitreg!”

Ai resentimente?

Alexander Nanau: Deloc. Dacă plecam în 1982 aveam 3 ani, dacă plecam atunci în Germania nu-mi dau seama ce ar fi însemnat asta pentru mine, să am o formare mai bună sau mai proastă.

Ca pentru toată lumea, nu a fost cel mai ușor trai în România. Nu a fost ușor nici pentru ai mei.

Ce profesie au tăi?

Alexander Nanau: Tata e doctor, iar mama era traducătoare.

În ce an ați plecat?

Alexander Nanau: În 1990, după revoluție, cred că printre primii români care au ieșit în afara granițelor, în martie.

Ce-ți amintești de la Revoluție?

Alexander Nanau: Frică. De gloanțe, de ce se auzea, de războiul din jur. Se spunea la televizor că vin rușii, după care se zicea că se trage cu gloanțe VIDIA, stăteam toți culcați pe jos.

Îmi aduc aminte foarte clar cum niște prieteni ai părinților mei au venit la ușă să-l ia pe tata să meargă în Piață, dar mama s-a opus total și i-a reținut.

Ce-ți amintești despre plecarea în Germania?

Alexander Nanau: Emigrarea tipică: am plecat cu trenul în Germania și am luat totul de la zero.

Pentru un copil era mai mult o aventură, așteptarea atâtor ani, a unei lumi pe care o știam mai mult din pachetele pe car ele primeam din Germania, cu mirosuri și culori vii.

Doar că atunci când am ajuns acolo lumea nu era atât de colorată, iar începuturile au avut dificultatea pe care o trăia fiecare emigrant: mai întâi am trăit niște luni în așa numitele lagăre, niște clădiri unde te instalezi cu toată familia într-o cameră și dormi în paturi suprapuse, timp în care părinții și-au făcut toate actele, tata și-a echivalat studiile, a dat examenele necesare.

Pentru un copil este tot o aventură, este locul unde întâlnești tot felul de alți copii din alte țări ale lumii.

După care tata a început să profeseze acolo și ne-am mutat.

Ai zice că dacă te duci într-o țară în care s-a mutat deja ce mai mare parte a familiei, nu ar trebui să treci prin toate aceste etape: locuiești în camera lor de oaspeți, tata își echivalează studiile, iar lucrurile o iau pe făgașul normal. Nu așa se întâmplă?

Alexander Nanau: Ai zice, dar nu e chiar așa. Pentru că în primul rând trebuie să te înrolezi într-o societate nouă. Există un sistem foarte clar, în care parcursul acestor emigranți de etnie germană era foarte bine schițat spre a-i ajuta să se integreze în societatea germană.

Cum ți-a fost integrarea la școală? Aveai vârsta clasei a V-a la noi, nu? În ce oraș v-ați stabilit?

Alexander Nanau: Mai întâi am fost într-un oraș care se cheamă Hammelburg, după care ne-am mutat. La școală, ai mei, spre deosebire de majoritatea emigranților, ne-au dat pe mine și pe sora mea la o școală echivalentul gimnaziului de la noi, care era considerată o școală foarte bună. Nu știu de ce restul emigranților nu aveau încredere în copiii lor, că pot face față, cert este că ai mei au avut încredere în noi.

Dar asta v-a plasat pe voi într-o școală în care bănuiesc, erau mult mai puțini emigranți, nu? Cum te-a poziționat asta?

Alexander Nanau: A fost o experiență ok. Am fost bine primiți, chiar dacă nu ai cum să nu observi diferența dintre un copil care pleacă de la școală și intră într-o vilă și cel care ajunge într-un lagăr, într-o cameră, unde este nevoit să trăiască aspirațiile familiei.

De ce regizor?

Alexander Nanau: Am fost fascinat de filme chiar din România, unde toată lume tranzacționa casete video și făceau cluburi de vizionare prin câte un apartament.

În Germania asta s-a continuat foarte bine, fiindcă tata înregistra toate filmele de la tv și aveam o colecție semnificativă de producții cinematografice pe casete. Iar după școală mă uitam non-stop la filme.

Vedeam foarte multe filme americane, iar pe la 13-14 ani am început să merg la biblioteca orașului să împrumut filme europene de artă. Atunci l-am descoperit pe Fassbinder, cel mai mare regizor german. La acel moment era omul care descria cel mai bine societatea germană. Foarte mult și foarte bine în relație cu emigranții. De la Katzelmacher la Fear Eats the Soul.

De ce te-ai întors în România?

Alexander Nanau: Din curiozitate. Citisem un articol de ziar în care aflasem că România va intra în UE. Eu nu mia fusesem de multă vreme aici, iar ultima dată, pe la 16 ani, plecasem cu imaginea unei țări care nu ar putea fi pregătită pentru această integrare. Nu eram departe de adevăr.

De ce ai rămas aici?

Alexander Nanau: Era o energie bună aici și părea că totul e posibil în România. Apoi am întâlnit pe cineva aici, mi-am întemeiat o familie și lucrurile au intrat pe-un făgaș de la care nu am vrut să mă mai abat.

Ce au în comun filmele tale: un documentar despre un ilustrator, despre un copil din Ferentari și acum despre Colectiv?

Alexander Nanau: Toate tratează outsider care se poziționează într-un fel sau altul față de societate. Ion Bârlădeanu este un om care sa revoltat față de familie, de sistem și și-a găsit propriul drum. La Toto și surorile lui povestea este la fel oarecum: o încercare de a-și găsi propriul drum.

În pofida faptului că trăiesc în niște societăți foarte dure, rămân ei înșiși și nu se lasă formați de societatea în care cresc.

Despre Colectiv vorbim după ce vedeți filmul.

 

 

 

 

 

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO