Nu uităm niciodată de #Colectiv! Narcis Hogea, tatăl lui Alexandru, studentul care a pierit din pricina bâlbâielii sistemului medical, își donează ziua de naștere „În numele lui Alexandru”

Narcis Hogea a împlinit ieri 52 de ani și nu a vrut cadouri ori urări de ziua sa, ci o donație „În numele lui Alexandru”, bani cu care un tânăr ambițios, dar fără resurse de bani să poată să fi susținut. În acest fel, poate, acolo unde este Alexandru Hogea, fiul lui care și-a pierdut viața în urma incendiului din Colectiv, să zâmbească mulțumit.

Dialogul ce începe aici aduce mărturia sinceră a unui tată care încă își plânge fiul pierit din cauza unei bâlbâieli de neiertat a unui sistem medical și politic îngâmfat și incompetent.

De ce ați ales să faceți acest apel de ziua dumneavoastră?

Până la Colectiv, zilele noastre de naștere erau ceva special, când ne adunam întreaga familie, râdeam, petreceam și ne simțeam bine. După Colectiv nu m-am mai putut bucura deloc, iar până anul ăsta simțeam mai multă durere decât altceva. Țin minte că mergeam la cimitir, stăteam acolo jumătate, trei sferturi de oră și vorbeam cu Alexandru. Poate vi se pare ciudat, dar durerea era foarte mare.

Psihologii spun că mintea are această putere fantastică de a șterge amintiri și de a potoli durerea cu timpul. Mă contraziceți aici, așa-i?

Tot ce poți reuși probabil este ca mintea și corpul să se învețe cu durerea și să priceapă că trebuie să mergi mai departe. Durerea nu dispare și nu se uită, doar te obișnuiești să trăiești cu ea. Când apare acest moment depinde de fiecare dintre noi. Eu sper că am făcut acest pas și aici m-a ajutat foarte mult Teodora, fetița noastră, care are acum 13 ani.

S-a întâmplat într-o zi anume. Stăteam întins pe pat, cu ochii închiși, dar fără să dorm și a apărut Teodora în fața mea și  o voce a strigat la mine: „hei, este ea!” și parcă din momentul acela a început să se schimbe ceva în mintea mea.

Am simțit asta, știam că se apropie ziua mea și am zis să încerc anul ăsta să mă gândesc și la ceilalți și să încerc să dăruiesc bucurie cuiva care nu a avut parte de foarte multe clipe minunate, iar asta mă face să mă simt mai bine.

În primii doi ani, în 2016 și 2017, ziua mea a fost plină de durere. Apoi a venit un an cu monotonie, când nu simțeam nicio bucurie. Bun, nici acum nu sunt fericit, dar am momente când am sufletul împăcat că reușesc să fac ceva pentru altcineva și atunci chiar simt o bucurie.

Îl mai visați pe Alexandru?

Foarte rar, din păcate. Bun, eu nu l-am visat foarte des, dar de câte ori l-am visat, totul era foarte clar. Visam că îl îmbrățișez și simțeam în vis îmbrățișarea. Simțeam când îmi spunea ceva și părea aievea. Simțeam că trăiam momentele acelea.

De vreo jumătate de an însă nu mi-a mai apărut în vis. A venit o dată și îmi spunea ceva legat tot de durerea mea și îmi spunea să ies din durerea asta. În schimb când am avut acel moment cu Teodora, nu a fost vis, sigur, dar atunci l-am simțit, știam că este în spatele Teodorei și el îmi spunea: „uite pentru ce trebuie să trăiești, uite care este țelul tău în viață!”

În viața mea tot timpul planificam lucrurile. Și când plecam în concediu, plănuiam din ianuarie unde urma să se întâmple și ce urma să facem acolo, zi cu zi. Nu făceam niciodată tot ce ne propuneam, dar îmi plăcea să am totul foarte clar.

Eu sunt inginer și aveam dorința asta de a ști bine dinainte cum se desfășoară lucrurile. La mine totul trebuia să fie cât mai mult clar. După Colectiv mi-a fost frică să mai fac asta. Alexandru a intrat la facultate la Automatică, la București, în 2015, în iulie. După asta deja începusem să îmi fac un plan cu ce urmează să facă: practica din anul II, cam ce și-ar dori, vedeam viitorul lui cumva planificat. Nu-i spuneam să nu îl sâcâi prea tare, dar plănuisem eu pentru el.

Apoi s-a întâmplat Colectiv și mi s-a făcut frică să mă gândesc și ce urma să se întâmple la o săptămână.

Acum însă simt că încep să îmi revin. Anul acesta am reușit să ajungem într-un concediu in iunie, pe care l-am planificat din februarie, deci cumva câțiva pași spre bine am început să fac. Pentru Teodora.

Ea cum a suportat toți anii aceștia?

Of. Ea și-a luat în spinare rolul de sprijin pentru noi amândoi. Pe Mihaela, când o vedea că plânge sau că îi dau lacrimile, mergea repede la ea, o mângâia și o alina. La mine venea doar și se uita, nu îmi zicea nimic, fiindcă știa că era de ajuns privirea și urma să îmi revin. Dar pe mami o lua în brațe.

În 2017 a fost în tabăra MagiCAMP, în grupul de terapie al celor care au pierdut pe cineva drag. După aceea am discutat cu terapeutul care s-a ocupat de ea și am întrebat dacă are nevoie mai departe de consiliere, iar terapeutul mi-a spus că la noi este o situație fericită cumva, dacă se poate spune așa, în sensul că, vă spun cu cuvintele mele, există un cerc care se închide și fiecare dintre noi ne sprijinim pe celălalt. Teodora se sprijină pe mine, când are nevoie, la rândul ei este suport pentru mama ei, iar cercul îl închide soția mea, care mă sprijină pe mine. Iar cercul acesta închis ne face bine tuturor.

Noi nu am exclus-o niciodată din ce s-a întâmplat, ci a participat la toate discuțiile și deciziile pe care le-am luat. Cumva a participat la toate aceste lucruri și cred că i-a prins foarte bine.

Însă a plâns foarte puțin, de două sau de trei ori. Dar atunci se descărca. Plângea din nimic, când ajungea la un nivel maxim de încărcare emoțională.

Acum nu mai plângem așa mult, dar lacrimi avem tot timpul, iar ea, când vede că se întâmplă asta, vine și ne ia în brațe, pe mine ori pe mama ei.

E copilăroasă, dar numai când se joacă, cu copiii. Dar cu noi încearcă să devină un adult, doar are 13 ani totuși. Încercăm și noi să ne jucăm, anul ăsta am reușit să mergem la mare, să facem lucruri pe care le făceam și cu Alexandru, când ea era încă mică.

Câți ani avea ea când s-a prăpădit Alexandru?

Împlinise 9 ani. Și vreau să vă spun că eram la Viena și vorbeam cu ea în fiecare seară. Alexandru era mai bine, iar noi deja ne gândeam că trebuia să facem sărbătorile în Austria, iar ea, deși nu îi spuneam ei lucrurile astea, își făcea planuri pentru ziua ei, în martie. Și i-a scris o invitație fratelui ei, așa cum face tot timpul, a desenat-o și a scris-o. Am găsit-o după aceea.

Ea a rămas aici împreună cu părinții și cu sora mea și cu niște prieteni foarte buni, cu care ne facem concediile. Prietenii noștri au două fete: una mai mică decât Alexandru cu un an și a doua cu un an mai mare decât Teodora. Deci, cumva, erau parteneri de joacă.

Când ne-am întors din Viena ne-am văzut cu ea la Ploiești, unde au adus-o prietenii noștri. Când am văzut-o, a alergat la mine, eu m-am lăsat în genunchi, m-a luat în brațe și icnea fiindcă se ținea să nu plângă. Și i-am spus atunci: „e în regulă, tati, hai să plângem amândoi!”. Am stat câteva minute îmbrățișați așa, după care a zis gata!. Apoi s-a dus și s-a jucat cu prietena ei, iar întâlnirea noastră asta a fost. Și de acolo și-a luat rolul de stâlpul familiei.

Cu cine seamănă ea așa puternică?

Nu știu, nu m-am priceput niciodată să spun, nici măcar fizic. Sora mea este puternică, fiecare suntem puternici în felul nostru.

Și acum mă gândesc câteodată cum au fost zilele alea din 30 octombrie până în 22 noiembrie, cât de puternici am fost și eu, și Mihaela. La Viena eram singuri, complet singuri. Îl vedeam pe Alexandru 30 de minute, apoi ne-am făcut prieteni niște oameni care veneau să ne ajute, dar pe urmă mergeam și ne culcam și nu știu cum treceau zilele acelea. Era speranța. Speram și atât și nu voiam să mă gândesc la nimic altceva.

Trece timpul și trebuie să se rezolve!, atât era în mintea mea.

E clar că nu eram coerent. Au fost oameni care ne-au reproșat, așa cum și eu îmi reproșez acum: de ce nu am făcut altceva, de ce nu i-am luat la bătaie pe medicii ăia… Știți ce greu e să stai de dimineață, de la 7.00, până la miezul nopții, într-o cameră, alături de alți părinți, și să afli vești o dată pe zi, când vine un șef doctor și ridică câte un deget către fiecare părinte: „hai că al tău e bine, cu al tău nu am avut nicio problemă!” Și atât. Nu știam. Acum știu și din acest motiv vreau să îi ajut pe cei care au nevoie.

Acum știu că ai dreptul la a doua opinie, acum știu de infecțiile nosocomiale. Atunci nu se știa.

Ați vorbit vreun pic cu el?

Eu nu am reușit, doar mama lui a intrat la un moment dat la el, era mai puțin sedat și a avut niște reacții. A reușit să vorbească cu el un rezident, un om minunat, care a avut grijă de el toată perioada aia și care are grijă de noi acum, Iulia Filipescu, între timp a devenit Iulia Grigore.

În noaptea de 6 spre 7 noiembrie, când știam că a venit SMURD-ul să îl ia, am stat până pe la 6 seara și am plecat să ne facem bagajul să plecăm în Belgia. Ne-am mai dus să îl vedem pe la 12.00 noaptea, dar între timp, pe la 10.00 intrase Iulia la el și avea ochii deschiși. A vorbit atunci cu el, iar el i-a răspuns clipind. L-a întrebat dacă îl doare ceva și dacă are nevoie de ceva. Iar el i-a răspuns că nu. Iulia i-a spus că noi suntem afară și că ne pregătim să îl ducem undeva unde să se facă bine. Apoi l-au sedat din nou.

Din toți cei sedați el era cel mai bine. Managerul spitalului, Cârstoiu, când ne-a dat dosarul medical al lui Alexandru, în decembrie, ne-a spus că în el avea cea mai mare încredere. Dar nu l-a lăsat să plece. Aveam scrisoarea de accept din 4 noiembrie, iar medicii spuneau că îl așteaptă cât mai repede posibil, dar a fost lăsat să plece abia pe 7 noiembrie. Iar asta s-a întâmplat abia după ce au intervenit mai mulți oameni minunați. Și i-aș pomeni aici întâi pe Vlad Voiculescu și pe Monica Althamer. Ei și-au dat seama imediat că noi nu avem capacitatea să gestionăm medical toți acești răniți. Și au început să caute sprijin. Și au găsit un loc la Viena. Noi nu ne cunoșteam. Au vorbit cu medicii care îngrijeau pacienții, este o precizare foarte importantă de făcut în privința medicilor: erau cei care aveau grijă de pacienți și erau șefii. Boroș, șeful de la ATI venea și stătea de vorbă cu noi, dar cei care aveau grijă propriu-zis de pacienți erau medicii rezidenți, care dormeau 2-3 ore pe noapte. Nu i-aș pune la același nivel. Ei bine, Vlad și Monica i-au întrebat pe medicii care aveau grijă de răniți dacă există vreun pacient care poate fi transportat. Iar ei le-au spus despre Alexandru. Atunci am aflat și noi despre Viena.

Cum a fost posibilă bâlbâiala Bruxelles-Viena în privința lui Alexandru?

După ce am vorbit cu Monica Althamer, în ziua de 4 noiembrie, ea mi-a spus că a trimis informațiile la Viena și așteaptă acceptul lor. În mod normal, răspunsul vine în 2-3 zile. Doar că într-o jumătate de oră m-a sunat șocată că primise acceptul. Nu i se întâmplase niciodată ca Viena să răspundă atât de repede. Mesajul expres era ca pacientul să ajungă cât mai repede.

Am stabilit atunci ca a doua zi dimineață să mergem la managerul spitalului, Cârstoiu, să luăm un raport medical cu care Alexandru să poată fi transferat. În baza acestui raport trebuia să luăm faimosul formular 230 și să putem pleca cu copilul în Viena.

Dimineață a venit Melania Medeleanu să stea de vorbă cu noi și cu cei de la spital. Atunci am cunoscut-o și pe ea. Am ajuns la biroul managerului și acolo a apărut șeful de secție, cel care ne spunea, cum vă povesteam, arătându-ne cu degetul, cum se simte fiecare copil în parte.

În dimineața aceea a venit la noi și a început să ne explice despre Alexandru că dacă îl mută de pe pat pe targă va muri, fiindcă era intubat total, deși eu știam că era intubat doar 30%. Apoi ne-a spus că nu mă gândesc că îi semnez condamnarea la moarte propriului copil. Ne-a făcut praf. O oră jumătate asta am auzit.

După aia am aflat că Alexandru fusese operat cu o zi înainte și primise o grefă de piele. Iar peste noapte parametrii se modificaseră un pic, dar dimineață era totul în regulă. Dar am aflat mult mai târziu.

Apoi a apărut managerul spitalului și apoi a venit Bănicioiu. Atunci, Melania ne-a spus că merge să vorbească cu ei. Între timp, fratele Monicăi vorbise cu Arafat, iar la ora 12.00 aveam avion pentru Viena. Doar că între timp presiunile au fost atât de mari, Arafat a primit un telefon de la ministru, și toate s-au schimbat, iar avionul nu mai era disponibil.

Noi stăteam acolo de 3 ore, știam că Alexandru este foarte grav, că este așteptat la Viena, în jurul nostru era  forfotă dar nimeni nu ne spunea nimic. Vă dați seama prin ce am trecut?

Arafat a sunat-o pe soția mea și i-a spus că există risc și la transport și există risc și dacă rămâne în România. Noi am întrebat, firește, unde este mai mare riscul. Iar Arafat ne-a spus textual: „oricum nu mai contează pentru că la Viena nu mai aterizează niciun avion, fiindcă e ceață!” Și ne-a închis telefonul.

Toate astea se întâmplau la prânz, în ziua de 5 noiembrie. A urmat vestita întâlnire cu Boroș care a început să arunce în noi: „din cauza unor părinți inconștienți nu am avut eu vreme să trec pe la copiii dumneavoastră!” Lucru care era o exagerare, fiindcă pacienții erau îngrijiți oricum de rezidenți. Ne-a făcut de tot râsul.

Am luat-o pe Mihaela și am plecat, pentru prima dată, de la spital în timpul zilei. Știam noi că dacă ai o problemă de rezolvat să te rogi la trei biserici. Și am plecat. Când ne întorceam de la a treia m-a sunat Monica sau Melania și am aflat că Arafat a ieșit la televizor și a spus că permite plecările pentru cei care și-au găsit unde să plece.

Pe scările spitalului ne-am întâlnit cu Boroș, care era alt om: fericit, entuziast: „Alexandru este cel mai bine din cei intubați și pleacă!” Noi am rămas interziși, în urmă cu o oră ne spusese că moare dacă îl urcăm pe targă. Îmi venea să îl lovesc, să îl calc în picioare, dar m-am liniștit de teamă să nu afectez copilul.

Atunci am aflat și că o echipă de medici belgieni care ajunsese la Municipal l-a selectat și pe Alexandru pentru a fi transportat la Bruxelles.

Brusc aveam mai multe opțiuni și, după ce am vorbit cu Monica Althamer, am ajuns la concluzia că ar trebui ca Alexandru să ajungă la Bruxelles, pentru că acolo era un spital militar, specializat, în plus, fusese singura echipă care a văzut direct situația spitalului din România.

Și, în timp ce stăteam pe holuri, apare o domnișoară și întreabă în gura mare: cine sunt părinții lui Alexandru Hogea. Am crezut că-mi stă inima. Când m-a văzut cum m-am albit, a venit și mi-a spus că totul este în regulă și că Alexandru va pleca la Bruxelles pe 7 noiembrie.

Ne-am luat bilet și am plecat la aeroport. Ne-a dus cumnatul meu. După ce am plecat, el s-a întors la spital, iar Alexandru era încă acolo. Noi n-am știut, pentru că eram în aer, iar când am aterizat am aflat că Alexandru era tot la București. Am simțit că mor.

Când am ajuns la spitalul din Belgia, Alexandru Hogea era pe lista lor, dar nu a mai plecat din București. A plecat altcineva. Nu contează cine. Dar de ce, nu ne-au spus. Fiindcă dacă ne spuneau pleca direct la Viena, de pe 6 noiembrie. Când a ajuns la Viena, medicii întrebau de ce a ajuns așa de târziu.

Pe 7 seara a ajuns și Alexandru la Viena. Din păcate prea târziu. I-au făcut analizele, avea trei bacterii, dintre care acinetobacter, în sânge. I-au făcut toate cocktailurile de antibiotice posibile și nu l-au putut salva.

Până acum nu s-a schimbat nimic, iar toți acești oameni sunt în funcție. Iar Arafat ne ceartă pe unde apucă. Mă gândeam, măcar să fi ieșit să își ceară scuze. Nu pentru vanitatea mea. Ci pur și simplu pentru că a greșit. Există un clip celebru când Arafat răspunde unei întrebări legate de Alexandru Hogea, care trebuia să plece la Bruxelles și a ajuns la Viena. Știți ce a răspuns Arafat? ”S-a greșit, care-i problema? O să vorbim și le plătim biletul de avion?” Despre asta era vorba? De un bilet de avion? Nu, este vorba de faptul că Alexandru a mai rămas tot acest timp în condiții mizere. Și a murit din cauza asta. Despre asta este vorba.

Dar am și obosit să vorbesc, să urlu. Nu aude nimeni!

Sunt lucruri prin care am trecut și prin care vrem să nu mai treacă nimeni. Inclusiv strigătul nostru că nu s-a întâmplat nimic cu procesele. Din acest motiv vrem să se schimbe ceva.