Căutare

Share this article

Melania Medeleanu sărbătorește azi primele șase luni de viață ale lui Radu, băiețelul ei.

Aventura celor doi a început în urmă cu mai bine de un an de zile când Melania Medeleanu, după nesfârșite încercări de a avea un copil și o lungă perioadă de pregătire ca părinte adoptator, a aflat că este însărcinată.

Despre unul dintre cele mai grele cuvinte pe care le aude o femeie, infertilitate, despre ce a schimbat Radu la ea și de ce este posibil ca Radu să mai primească un frate ori o soră aflați în câteva minute de lectură.

 S-a făcut deja jumătate de an de când Radu a venit pe lume. Cum îți amintești acel moment? Ce a rămas clar, ce este blurat?

Am mers cu nerăbdare și cu dorința aprigă să-l cunosc. L-am așteptat de foarte mulți ani și, când în sfârșit el și-a făcut culcuș în pântecul meu, am simțit că vreau foarte mult să îl cunosc.

Radu trebuia să se nască în jurul Crăciunului, dar el se simțea foarte bine acolo unde era, apoi ne apropiam de Revelion, pe care l-am petrecut cu ochii pe ceas, numărând contracțiile, la telefon cu medicul meu, pregătită să plec la spital în orice clipă. Dar nici atunci nu a vrut.

Trecusem deja de cele 40 de săptămâni regulamentare și copilul meu nu era atât de nerăbdător să intre în lumea asta, spre deosebire de mine. Așa încât, în cele din urmă, am fost nevoiți să apelăm la cezariană, fiindcă el părea că mai vrea să stea acolo.

Melania Medeleanu, însărcinată în luna a 9-a. Foto: Andreea Grigorescu

Ce ți-a rămas din acea primă întâlnire cu Radu (sau Petru)?

Radu Petru. Eu îi spun Radu. Petru a apărut când am realizat că, născut fiind în 3 ianuarie, mi-era clar că urările de „la mulți ani!” vor avea foarte puțin legătură cu ziua lui, așa că am ales să aibă și o zi în care să fie sărbătorit cum se cuvine, vara, iar Petru mi se pare un nume și frumos, și puternic.

Dacă revin la întrebarea ta, îmi amintesc bine momentul în care am intrat în sala de naștere și am cunoscut medicul anestezist. Este unul dintre voluntarii pe care i-am cunoscut la Colectiv și, când am realizat astam-am simțit pe mâini bune. Mi s-a părut că este o conspirație a Universului, în cel mai bun sens al cuvântului.

Mă simțeam complet în siguranță: cunoșteam medicul anestezist, chirurgul îmi era foarte drag, eram înconjurată de atât de multă dragoste și de atât de multă emoție frumoasă, încât am simțit că este momentul, locul și oamenii cei mai potriviți cu care să vină pe lume feciorul meu.

Melania Medeleanu și Radu

Cât de gălăgios a venit Radu pe lume?

Foarte gălăgios. L-am auzit strigând, momentul a fost filmat cu telefonul, dar, deși știam că îl am în telefon, nu am avut curaj să văd înregistrarea până la 3 luni ale lui Radu.

Am rugat însă pe cineva să proceseze sunetul primului țipăt al lui Radu în această lume și l-am salvat imprimat într-un medalion.

Cum te-au schimbat pe tine Radu, momentul nașterii lui și tot ce a urmat apoi?

Eu simt că sunt aceeași. (râde) Nu simt că mi s-a luat ceva, ci că mi s-a adăugat ceva, partea cea mai bună din mine, care lipsea.

Eu am avut o viață plină, plină de satisfacții. În ultimii 10 ani am făcut aproape exclusiv lucruri care îmi fac plăcere și care mă împlinesc. Părea că nu mai am nevoie de nimic altceva care să mă completeze.

Nu-mi aduc aminte de nici măcar o zi în viața mea în care să nu fi vrut copii. De când mă știu, de când eram copil, mă vedeam mamă.

Melania Medeleanu la Hero Afterschool Clinceni

Îmi doream foarte mult acest copil, iar faptul că nu apărea era, pentru mine, un semn că trebuie să am grijă nu doar de unul, ci de mai mulți copii. Uitându-mă la afterschool-ul social de la Clinceni, la MagiCAMP, simțeam că rolul meu era să pun cadrul în care ulterior, o armată de oameni să vină și să aibă grijă de acești copii, practic să se lipească toate sufletele astea mici și mari.

Mă împăcasem cu ideea că nu voi avea copilul meu. Dar, pe de altă parte, tot simțeam că nu poate fi acesta capătul de drum.  Așa că am pregătit actele pentru adopție, am trecut prin toate cursurile necesare și mi-am luat atestatul de părinte adoptator, am trecut prin toată birocrația necesară, pentru ca în cele din urmă Universul să aleagă să mi-l trimită pe Radu.

Sigur, nu îți imagina că a funcționat totul din prima. În prima lună cu Radu mă întrebam sincer ce-o fi fost în capul meu. Între timp s-au mai schimbat lucrurile, iar eu am testat vorba aia românească: berzei chioare îi face Dumnezeu cuib. Sau mai este una, foarte bună: „îți dă Dumnezeu cât poți să duci”. Eu nu sunt cel mai puternic om de pe planetă și mai am și o frică groaznică de durerea fizică, așa că Dumnezeu mi-a dat o sarcină  să mi se potrivească: atât de ușoară încât am putut să duc cursurile de dicție și de public speaking până în ultima lună. Sarcina mea a fost impecabilă și le doresc tuturor viitoarelor mame să aibă norocul meu.

Am avut această perioadă mai dificilă la început, când a trebuit să ne obișnuim unul cu celălalt, dar acum pot să îl ascult două secunde și să disting imediat între tipul de plâns de somn, de foame, de „schimbă-mă, mami!” sau de nevoia de atenție.

Cu Radu, în vizită pe șantierul MagicHOME

Tocmai pentru că ai simțit de atât de mică dorința de a fi mamă, cum a fost să realizezi că nu se întâmplă asta atât de firesc cum părea în cazurile altor femei?

Există un singur cuvânt potrivit aici: dureros. Și mai e ceva care adâncește și dă nuanțe acestui dureros. Sunt toate întrebările din jur: „nu faci și tu un copil?” sau „să pui cariera pe primul plan și să nu faci un copil înseamnă că nu pricepi ce este important în viață !?”

Întrebările și etichetările astea sunt crunt de dus, este absolut înfiorător să le auzi. Dacă îmi permite cineva un sfat, de câte ori vă vine să puneți întrebări de acest gen, închideți gura! Nu știți în ce loviți și cât de tare doare.

Așa capătă sens disponibilitatea ta de a încerca mai multe proceduri, de la adopție, la fertilizare. Povestește-mi un pic despre adopție!

Eu nu am ajuns în procedura de adopție din cel puțin două motive: unul e că, deși am certificatul de părinte adoptator de mai bine de un an, n-am fost chemată să văd nici măcar un copil. Și n-am cerut un copil de până într-un an sau care să fie blond, cu ochi albaștri. Pe de altă parte,  l-am primit pe Radu, acest dar uriaș, și am fost atât de copleșită încât n-au mai încăput alte lupte. Sunt însă pregătită să reiau demersurile și, cine știe, poate într-o zi, familia noastră se va mări și în acest fel.

Ce te-a învățat pe tine Radu?

Să las telefonul deoparte. Este incredibil cât de sensibili sunt copiii la asta și, în secunda în care ți-ai mutat atenția de la ei spre un ecran, te înghiontesc oricât de mici ar fi.

De când a apărut Radu am învățat să îmi stabilesc corect așteptările: să cred că pot să îi dau morcovul în 5 minute este o așteptare complet nerealistă. Mai adaugă 40 de minute pentru o linguriță și te apropii de adevăr. Iar dacă îmi imaginez că ies din casă în 10 minute, mai bine renunț. Eu credeam înainte că nu am timp. Ei bine, de-abia acum înțeleg ce înseamnă să nu ai timp.

Dar, pe de altă parte, aveam nevoie de organizarea asta și ce mi-a dat el cel mai valoros a fost o bucurie pe care nu știu cu ce să o compar sau să o pun în cuvinte. Este un copil atât de vesel, tot timpul râde, se oprește din ce făcea, se uită la mine luuung de parcă ar încerca să pătrundă în străfundul inimii și, când mă aștept mai puțin, îmi servește un zâmbet care mă face să-mi dea lacrimile.

Și am mai învățat ceva: această conexiune dintre mamă și copil nu este doar o vorbă. Au fost două momente când eu am fost extrem de tensionată. Atunci, copilul meu a plâns întruna. Așa încât, când ajung acasă, orice gând rău rămâne afară.

Melania Medelanu, în prima săptămână a taberei MagiCAMP de anul acesta

Cum te-a schimbat pe tine ca femeie? Majoritatea femeilor se plâng că în primele trei luni ale copilului arătau aproape ca un mop. Tu arăți foarte bine, ce faci pentru asta? Cum reușești?

Simplu: am economisit 17 ore pe lună dintr-o singură manevră. Mi-am tuns părul. Să mă spăl pe cap și să usuc părul îmi lua cel puțin o oră. Iată, am scăpat.

Prima lună a fost așa un haos din toate punctele de vedere: nu știam dacă este zi sau noapte, dacă am dormit 5 sau 20 de minute, mâncatul era un lux (ca să ai dimensiunea lucrurilor, am luat 16 kg în sarcină, iar după prima lună am rămas cu 6), nu apucam să mănânc. Dușul era aspirațional, visam la el, îmi doream să termin fiecare zi cu un duș, dar mi-a ieșit doar parțial.

Acum sunt în etapa în care nu este nevoie să merg la sală pentru că toate jucăriile pe care el le aruncă trebuie ridicate de cineva, iar eu sunt, evident, cel mai potrivit om pentru asta.

Dar, după prima lună, am aflat un mare secret: ce bine e să primești ajutor. Știi cum e să vină cineva la prânz și să spună: „Stau eu cu Radu, tu mergi la duș?!” sau „Du-te să dormi!”. Știi cum e? N-ai idee.

Și a mai fost ceva. Tot după acea primă lună cu Radu am realizat cât de mult îmi lipsea interacțiunea cu oamenii mari. Așa că, după prima lună, am început să mă gândesc la acele lucruri care mie îmi dau o satisfacție uriașă: cursurile de dicție și de public speaking. Mi-am adunat toate forțele, epuizate de nopți pierdute, și am mers la un curs. Mi-am luat de acolo așa de multă energie și m-am întors acasă de parcă îmi dispăruse toată oboseala. Iar asta mi-a adus în minte ceva ce nu mi-era clar până atunci: bucuria de a mă fi întors la Radu. Nu mai era doar responsabilitatea de a fi acolo, ci bucuria că m-am întors la el.

Iar asta a schimbat fundamental relația cu Radu. Mi-am dat seama că, dacă eu sunt bine cu mine, fiul meu va simți asta imediat și va fi bine la rândul lui. Așa că, din luna a doua, am reînceput cursurile, am început să merg, cu tot cu el, la birou iar el, copil înțelegător, mă lăsa să lucrez, cât timp eram în aria lui vizuală.

În primele două săptămâni de tabără l-am luat cu mine chiar și la MagiCAMP, e un soi de mascotă pe care toată lumea vrea s-o țină în brațe, căci el împarte cu generozitate zâmbete oricui din jur. Am avut un moment neplăcut luna trecută, când a făcut febră foarte mare și am ajuns la spital, dar el, chiar și acolo, printre asistente, împărțea zâmbete.

Radu, în tabăra MagiCAMP, la sedința voluntarilor

Înainte de a veni Radu, aveai un ritm alert, cu multe cursuri, prin toate orașele țării, voluntariatul la MagiCAMP. Cum ți-a schimbat, afectat apariția copilului acest ritm?

E drept că nu mă mai deplasez în alte orașe și țin cursurile numai în București, dar am grijă ca în fiecare lună să țin cel puțin un curs de dicție și unul de public speaking pentru că îmi place foarte mult să văd progresele oamenilor după ce pleacă de la un astfel de curs. Să văd un om care nu putea să pronunțe un anumit sunet că ajunge la capătul a cinci ședințe să îl spună corect, asta mă bucură extraordinar de mult. Iar cel mai frumos mesaj pe care l-am primit de curând de la o cursantă a fost: „acum îi citesc povești copilului meu și chiar mă ascultă!”.

Așa cum, foștii cursanți de la public speaking îmi scriu și îmi spun mândri că au reușit să își potolească emoțiile la o prezentare importantă pe care au avut-o și au primit aplauze la final ori au primit o promovare pentru stăpânirea de sine, iar toate aceste mesaje mă copleșesc, îți închipui. Iar asta mă face ca, oricât de încărcat mi-ar fi programul, măcar o dată sau de două ori pe lună să spun prezent oamenilor care au nevoie de aceste întâlniri și lasă mesaje pe www.melania-medeleanu.ro.

Melania Medeleanu, la cursurile de public speaking

Tu îmi spui că la aceste cursuri oamenii își depășesc niște blocaje aparent mărunte. Vorba ceea, oricare dintre noi a dat un examen și a perorat 20 de minute pe un subiect. Cine sunt oamenii care vin la cursurile tale? Și ce găsesc acolo, de fapt?

Oricine poate să țină o prezentare. Eu nu îi învăț pe oameni să țină o prezentare, ci să se conecteze cu publicul, să le ofere oamenilor o bucățică din ei, să le dea ceva relevant care să îi ajute pe cei din comunitatea lor să știe mai mult decât știau, să poată mai mult decât puteau, să înțeleagă mai mult decât înțeleseseră până atunci. Practic, mie mi se pare că este important în egală măsură să ai un conținut bun dar să îl și transmiți bine, iar emoțiile ori presiunea publicului să nu fie piedici, ci mai degrabă resurse care să te motiveze și să te ajute.

Unde mai are loc și MagiCAMP în programul ăsta aglomerat al tău?

Suntem deja în al șaselea an de când noi am început să construim acolo o super-echipă, pe care o iubesc din tot sufletul și care reușește să ducă mai departe și să dezvolte proiectele pe care eu și Vlad le-am început în 2014. Dacă atunci erau două săptămâni de tabără și 32 de copii, acum sunt 12 serii și aproape 300 de copii. La MagicBOX am început cu 15 colete și am ajuns la 250. La Magic HOME am început cu o casă și acum sunt 14. Avem un centru de consiliere care este permanent deschis părinților și copiilor care trec prin această experiență cumplită a cancerului.

Toate astea se întâmplă pentru că există o echipă foarte frumoasă care muncește zi de zi, pentru că avem peste 2000 de voluntari dispuși să ajute, pentru că medicii și sponsorii au încredere în noi și, în cele din urmă, iar acesta este probabil detaliul cel mai important, părinții vad efectele pe care taberele le au asupra copiilor și simt ajutorul concret pe care îl primesc de la MagiCAMP.

Ai avut o sarcină pe care ai ales să o ții secretă, acum dai rar interviuri și este cumva de înțeles de ce. Dar oamenii au nevoie să afle și să fie inspirați. Cam asta este scenariul dificil al aparițiilor tale publice. Cum este dinamica asta și de ce ai construit-o așa?

Fiecare om decide pentru sine cât vrea și poate să împartă cu ceilalți. Eu, de-a lungul vieții, am împărțit foarte mult cu presa, prin natura meseriei mele dar au fost câteva lucruri pe care mi s-a părut firesc să le țin exclusiv pentru mine.

Nu este treaba nimănui și nici nu ar trebui să fie cine se află lângă tine, când tu nu vrei să vorbești despre asta. Mai ales dacă lângă tine se află un om care nu este persoană publică și nu își dorește să fie, e important să îi respecți dorința.

Nu aș fi vorbit despre sarcină deloc. Întâi de toate fiindcă tot timpul, la fiecare vizită la medic, am avut emoții: dacă pot duce sarcina la bun sfârșit, la 40 de ani, dacă totul urma să fie bine. Dacă am vorbit, în cele din urmă, a fost pentru că, la un moment dat, în luna a noua, am fost fotografiată de cineva și știam că urma să apară un articol într-un tabloid. Am preferat atunci să fiu eu cea care vorbește prima.

De ce vorbesc acum cu tine, de pildă, despre Radu și despre sarcină?  Am fost încurajată să fac asta de reacțiile câtorva femei care mi-au scris că erau la capătul puterilor, după nenumărate încercări, dar că povestea mea le-a ajutat să spere din nou.

Aș mai adăuga un singur lucru: mamă nu ești doar dacă ai purtat un copil în pântec. Poți fi părintele unuia dintre miile de copii abandonați care așteaptă o familie.  Sigur nu e ușor, sigur vor fi piedici și sigur trauma copilului abandonat va fi greu de depășit dar dacă simți că ai dragoste de oferit întinde mâna spre ei și s-ar putea să primești însutit. Nu, nu există garanții dar miracolele nu vin cu certificat de garanție – ele sunt, adesea, o răsplată pentru curaj.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO