Căutare

Share this article

Aniela Nica vine din satul cutremurelor din Vrancea, Poiana din comuna Vrâncioaia. A fost crescută de bunica de când avea doar câteva luni. Iar legătura ei cu femeia care i-a dat tot ce are mai prețios în caracter și cele mai sănătoase povești de viață a luat-o cu ea și a adus-o într-o cafenea mică din Piața Romană din București, la UrbaRn.

De ce ai aduce bucăți din hambarul bunicii aici, în mijlocul Bucureștiului?

Pentru rădăcini. Rădăcini pe care ori ți le capeți pe parcurs, când ajungi să te cunoști foarte bine, ori pleci cu ele de undeva.

Eu simt nevoia de rădăcini, simt că fiecare dintre noi trebuie să aparțină. Iar când nu mai ai cui să aparții, fiindcă nu suntem nemuritori, faci.

Eu aici o țin pe bunica în viață. Atât cât va merge această cafenea. Și mai fac ceva. Acest sentiment de apartenență este foarte ușor de împrumutat și altora, tocmai pentru că avem un trecut comun. Și foarte multe dintre lucrurile pe care le am aici trezesc foarte multe sentimente celor care le văd, le aud sau le simt.

Cine ți-a plantat rădăcinile?

Bunica. Simioana, așa o cheamă. Are 76 de ani și trăiește și acum în satul unde am copilărit, Poiana, din Vrancea.

Ea m-a crescut de la patru luni. Era foarte tânără pe atunci, cred că avea vreo 40-45 de ani, deci am fost ca al cincilea ei copil, cu care însă a avut mai multă răbdare.

De la bunica am învățat o lecție esențială pentru mine: că întotdeauna pot să aleg. Și putând să aleg, pot să schimb. Cum schimb? Cu muncă. Asta am văzut la ea: tăria de caracter și simpla credință că nimic nu este imposibil.

La țară viziunea asupra lumii este foarte limitată, la nivel de ce putem face și ce putem schimba ca oameni. Acolo, mai degrabă există credința că omul trebuie să stea cu capul plecat, iar lucrurile la care el are acces sunt limitate. La bunica însă eu nu am văzut așa ceva. Cred că ea este motivul pentru care acum, dacă pic din avion am convingerea că voi găsi cumva o soluție să reușesc să supraviețuiesc.

Bunica a rămas orfană de mamă foarte devreme, pe la 10-12 ani, dacă țin minte bine. Și a fost crescută în sat de niște rude foarte aspre în comportament, în sensul că ei îi dădeau întotdeauna treaba mai grea și mai umilitoare.

Cumva, pe fondul credinței în Dumnezeu și a propriei puteri, bunica și-a imaginat că își va depăși condiția. Și îmi amintesc cum povestea că pe la 14-16 ani, când se făcea pețitul, l-a ales pe bunicul, care avea atunci 27 de ani, adică foarte bătrân să fie necăsătorit după standardele de atunci. Dar l-a ales pentru că a simțit că poate să-i folosească experiența lui de viață, iar împreună vor putea face toate lucrurile la care ea visa.

Și ce însemna atunci statut? Pământul. Și au avut pământ. Foarte mult.

Mie mi-a zis tot timpul că pot orice. „Ești la oraș”, zicea. „Poți și mai mult, trebuie doar să înveți!”

La șase ani m-am mutat de la bunica în Focșani, iar toată școala am făcut-o acolo.

Ruptura a fost groaznică. Nu înțelegeam de ce nu mă pot duce la un liceu mai aproape de satul bunicii.

În fiecare vacanță, mai puțin cele din clasa a XII-a, când eram ocupată cu Bac-ul, mă găseai doar la bunica. Nu la mare, nu în tabere sau excursii. Mi se părea mai mult decât suficient ce aveam în sat. Orice ofertă ar fi venit de undeva o refuzam și rămâneam la bunica.

Foto: Mihai Trofin

Pentru mine, bunica este mama. Iar diferențele de comportament și de raportare la lume sunt enorme la ea, față de mama.

De la bunicul am luat modelul pe care îl regăsesc acum la bărbatul de lângă mine: blândețea și un fel de bunăvoință „pufoasă”, nu știu cum altfel să îi spun. Realizez că, la nivel de calitate umană, soțul meu este identic bunicului, apropo de căutat și refăcut șabloane în această viață.

Țin minte de la bunica tot ce înseamnă muncile câmpului. De primăvara, de când se semăna, până toamna, când adunam tot. Nu există bucățică de pământ pe care ei să o fi avut și pe care eu să nu o știu la hotar și acum, chiar dacă sunt zeci de ani de atunci.

Aș putea, dacă aș avea talent, să desenez toate animalele, toate căruțele pline cu fân, râul văzut din vârful căruței cu fân, drumul care nici acum nu înțeleg cum se făcea până în vârful muntelui, cu care trase de vaci, printre bolovani cât de mine de înalți. Nu mă întreba cum urcau.

Toate aceste detalii sunt încă vii în sufletul meu. Și-mi dau seama că ele vor muri o dată cu mine. Acum nu se mai întâmplă mai nimic din toate astea. Bunicul s-a prăpădit acum 12 ani și de atunci nu s-a mai călcat pe drumul până în vârf de munte.

Copacul Manole din Vrancea

Știi de mi-e dor în fiecare vară? De mersul la coasă. Am adunat fân veri întregi și mi-este dor de o fâneață foarte departe de casă, în vârful unui deal unde nu puteai să urci cu căruța. Știi cum aduceam fânul de acolo? Tăiam o creangă foarte mare și stufoasă pe care o legam cu un lanț la animale. Pe acea creangă se punea fânul și așa îl coboram până la fânar.

Tot ce îți spun sunt amintiri, iar tot ce vezi aici, în cafenea, la o scară mai mică sau mai mare, mai greu sau mai ușor de recunoscut sunt tot ce am avut eu acasă la bunica. Am adus „acasă” de la bunica aici.

Când ți-a venit ideea?

Acum vreo zece ani a apărut ideea să am un restaurant sau o cafenea.

Am plecat din Focșani ca studentă la Psihologie. Imediat după liceu m-am dus la Iași, am făcut primii ani de facultate acolo, iar în ultimul m-am mutat aici, în București.

Am terminat psihologie, dar nu am profesat câtă vreme eu îmi doream altceva de la această meserie decât obișnuitele cabinete psihologice.

Eu voiam să fiu psiholog de penitenciar. Am făcut, în anii cât am fost la Iași, practică la penitenciarul de femei de acolo.

Nu aș putea să îți explic ce mă fascina, dar ceva m-a atras spre această meserie. Singurul lucru pe care aș putea să ți-l spun este că, într-un fel, devianța mi se pare atrăgătoare.

Cred frumusețea și bunătatea sunt ușor de văzut în ceilalți, dar sămânța de rău nu o ghicești cu una, cu două, cu excepția locurilor amenajate pentru asta, penitenciarele. Cred că am căutat să văd de ce se legă răul în oameni.

Foto: Mihai Trofin

Și ai reușit să afli?

(râde) Nu. Poate doar în altă manifestare. Și mai puțin organizată științific.

Am început un program de voluntariat și în București, la Jilava, dar nu era de ajuns. Așa că scriam. Gândește-te că am terminat un liceu de Limbi străine, deci întotdeauna am scris.

Foto: Mihai Trofin

Întotdeauna am avut aplecarea de a face proiecte, în facultate m-am întreținut într-o anumită măsură din a scrie proiecte pentru colegii din toate facultățile posibile. Așa încât mi-a fost foarte natural să dezvolt proiecte, să fac corectură. Și am început de la un text, la o strategie, la un proiect și lucrurile s-au legat.

Acum zece ani însă a apărut visul să am un restaurant, micuț, de patru mese, cum sunt afacerile de familie din Firenze.

Așa că acum, într-un fel sau altul am păstrat ce am văzut și mi-a plăcut la alții: ofer cafea, o experiență senzorială, iar eu sunt prezentă aici cât de mult pot.

Am deschis Urbarn toamna trecută. Am reorganizat în detaliu tot ce era aici. Am dărâmat mult, am reconstruit. Trebuia să arate ca mine. Nu poți ține în cap o idee vreme de patru ani și la sfârșit să lași lucrurile la voia întâmplării.

Ce am observat eu de la oamenii care vin aici? Nevoia de rădăcini și de autenticitate. Și, acum, la cinci luni de la deschidere am realizat că, printre altele, mi-am conectat foarte mulți clienți între ei.

Poate undeva este greșit să intri în viețile oamenilor, dar nu mă pot opri să nu ajut pe cineva dacă aflu că are nevoie. Și este unul dintre motivele pentru care vrea să stau aici zilnic.

Foto: Mihai Trofin

Mă simt absolut norocoasă pentru viața pe care o am și cât de departe am putut să mă aduc eu pe mine, ținând cont de unde am plecat. Așa că dacă pot să scurtez drumul altora, să ajungă mai repede unde își doresc să fie, o s-o fac neobosită.

Dincolo de cafea, lemn, amintiri asta este misiunea pe care trebuie să o împlinesc.

Ce ai adus din hambarul bunicii?

Grinzile și gardul. I-am luat gardul și i l-am făcut la loc.

Și care a fost reacția ei când i-ai spus că îți trebuie gardul?

Știi care a fost uimirea ei, întrebarea: „Cum adică, te duci la București cu gardul?” adică ceva mai bun nu găseai? Este stricat, mâncat de carii. Ceva nou nu e mai bun? A fost foarte uimită.

Foto: Mihai Trofin

I-am zis că mai sunt și alții care au avut bunici la țară și cărora le este dor să pună mâna pe o bucată de lemn de la bunica.

Iar mesele sunt multe bucăți de lemn, recuperat și încleiat dintr-un sat, tot al bunicilor, de la Piatra Neamț. Masa asta, de pildă, ruptă pe la colțuri, folosită, seamănă foarte mult cu una pe care gătea bunica de Paște, în curte, când deja se făcea frumos afară.

Mai am în plan să umplu tavanul cu plante, ca la bunica: mușcate, zambile, trandafiri. Adu-ți aminte de veșnicul trandafir japonez al bunicii, pe care nu aveai voie să-l atingi nici cu privirea. (râde)

Nu știu cum erau lucrurile în altă parte, dar la bunica, dacă aveai o floare deosebită în curte, pe care restul femeilor nu o aveau, deja erai cineva în sat și aveai o monedă forte la schimb.

Foto: Mihai Trofin

Acum realizez că bunica trăia un sentiment de auto-depășire pentru un lucru absolut banal. Știi că se împleteau pulovăre sau ilice pentru bărbați. Ei bine, modelul cu care pleca bunicul la biserică duminica nu trebuia să-l mai aibă cineva din sat.

Bunica nu avea youtube, nu avea tutoriale, ea știa să citească și atât. Dar știu că el avea tot timpul pulovăre de mers la biserică așa cum nu mai avea nimeni din sat. Era o competiție cu ea însăși. Și era încă un mod de a fi în plus, de a face mai mult. Așa era ea și așa cred că sunt și eu.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO