Fran Boloni, inginerul român care a cucerit Parisul cu fotografiile lui. Și povestea de succes a unui cercetător în electro-mecanică a cărui pasiune pentru fotografie l-a transformat într-unul dintre cei mai căutați artiști din Franța

Fran Boloni vine de la Dumbrăveni și pasionat tot timpul de tehnologie și științe exacte a ales firescul drum al Politehnicii. Numai că, în ultimul an de facultate a ajuns în Franța pentru proiectul final, iar după ce a descoperit o altă viață și o altă mentalitate față de cele cu care era obișnuit, nu a mai vrut să se întoarcă acasă. A mai făcut un master și un doctorat tot în inginerie și într-un final s-a angajat la un laborator de micro-electro-mecanică din Paris. Iată că în felul acesta a descoperit orașul iubirii, orașul în care, spune el, este aproape imposibil să nu găsești ceva de fotografiat la fiecare colț. Și-a cumpărat o cameră de fotografiat și așa a început să scrie una dintre cele mai frumoase povești de succes.

Acum are un business fascinat. The Paris Fotographer este un studio de fotografie pentru care americani, australieni, arabi și oameni din toată lumea plătesc bani grei ca să plece acasă cu o amintire incredibilă. Dar mai bine citiți voi!

Fran, cu ce te ocupi tu azi? Că mi se pare fascinant… 😀

Înainte de COVID făceam doar fotografie, aveam doar business-ul The Paris Photographer și în 2019 ajunsesem să am în echipă șase artiști, dintre care unul era videograf și ceilalți fotografi. Dar firma avea mai mulți colaboratori. În schimb, de când a venit COVID-ul a fost nevoie de modificăm puțin activitatea, așa că am început să mă reprofilez, să creez alte proiecte și am început să lucrez în SEO, optimizare de site-uri pentru Google. Am început să mă interesez de marketing digital în general.

În momentul de față sunt concentrat pe business-ul foto pentru că activitatea a repornit foarte bine, chiar dacă acum intrăm în valul V în Europa de vest.

Nu știu cum o să fie următoarele luni, așa că în momentul de față îmi restructurez puțin activitatea profesională. În plus, o am pe soția mea care revine și ea în activitate după concediu de maternitate și o să pornim proiecte noi.

Ce înseamnă The Paris Photografher? Eu am văzut niște poze…

La The Paris Photographer activitatea noastră principală sunt ședințele foto cu turiștii care vin să viziteze Parisul. Turiștii aceștia vin din motive diferite. Majoritatea clienților noștri sunt americani, australieni și din Orientul Mijlociu. Mai colaborăm cu vreun influencer dintr-o anumită regiune, apoi două săptămâni suntem ocupați cu clienții care vin din canalul respectiv.

Avem ședințe foto de just for fun, de surprise propossal (poate să fie cerere în căsătorie regizată sau complet surpriză pentru ea), apoi avem fotografii de nunți (iar acestea pot fi foarte diferite, de la elopement, la nunți intime și până la nunți mari și foarte mari). Eu am avut ocazia să fotografiez și nunți în străinătate.

La ce-mi spui, înseamnă că ești foarte bine ancorat pe piața de fotografie din Paris, ceea ce e wow pentru un român. Ai terminat facultatea de Arte din București?

Nu. Am terminat Politehnica în București. Eu am făcut liceul de informatică din Dumbrăveni, orașul în care am copilărit…

Și ai venit în București gândindu-te că vei fi inginer?

Nu știam ce vreau de la viață, nu știam ce vreau să devin. Era ceva ce mă atrăgea, îmi plăceau calculatoarele, mă atrăgea tot ce e tehnic, îmi plăcea matematica și fizica, eram foarte geek. Mai sunt și acum, de altfel și mă ajută foarte mult în business aspectul acesta.

În ultimul semestru din facultate am avut opțiunea să-mi fac lucrarea de diplomă în străinătate. Eu voiam de mic să plec în Germania, dar nu s-a putut pentru că proful care se ocupa de relația dintre facultatea din București și cea din Germania decedase cu puțin timp înainte și până s-a pus din nou mecanismul în mișcare era deja prea târziu și eu eram fără proiect pentru lucrarea de diplomă. Mergând în fiecare zi la facultate să întreb ce se mai aude cu plecarea mea, m-a oprit unul dintre profesorii mei și mi-a spus că mai sunt locuri în Franța. „Vai, dar nu știu franceză”, am zis eu. „Nu-i nimic. Înveți când te duci acolo. Înveți să conjugi verbele la prezent, trecut și viitor și vocabularul ți-l faci acolo”, mi-a spus el. Văzându-l așa de optimist am zis să încerc și așa am ajuns în Franța. Mi-am făcut lucrarea de diplomă aici, am văzut cât de diferită e viața și mentalitatea față de cea din România și mi-am dorit să rămân aici. M-am dus acasă, le-am spus părinților că vreau să fac și un master, ei au făcut un efort foarte mare, au făcut un împrumut la bancă ca să mă poată ține la studii în Franța și m-am întors. La master faci un semestru de teorie și un al doilea stagiu de practică. Stagiul de master l-am făcut într-un laborator de electrotehnică din Lille. Mi-a plăcut mult ce am făcut acolo și cred că i-am impresionat cumva pe profii de acolo și mi-au propus să fac un doctorat. Așa am ajuns să fac un doctorat în sisteme micro-electro-mecanice.

Și fotografia?

Nu știam de fotografie atunci. Am făcut doctoratul, însă în ultimul an deja îmi era greu, mai ales pe partea de redactare. Am predat un an la facultate, eram asistent și după ce am terminat doctoratul, printr-un prieten am găsit un job de consultant tot în cercetare, în Paris. În februarie 2011 m-am mutat în Paris. Acum câștigam puțin mai bine, mi-am permis să-mi cumpăr o cameră foto și de fiecare dată când ieșeam în oraș mi se părea că tot timpul e ceva de fotografiat. Pe vremea aceea telefoanele nu erau atât de avansate ca să poți face poze cu telefonul, așa că am început să caut un aparat. În timpul căutării mele am început să învăț despre fotografie, a intervenit iar geek-ul din mine care trebuia să înțeleagă și să învețe tot și astfel am început să fiu un membru activ pe forum-ul de Nikoniști 😀.

Nu cumpărasem încă aparatură, însă dădeam sfaturi celorlalți. Eram atât de pasionat și învățasem o mulțime de lucruri de dinainte de a avea aparat. După ce mi-am luat aparat făceam poze peste tot, inclusiv la evenimente și petreceri ale comunității de români. Tot plimbându-mă prin Paris am văzut miri care își făceau poze și am zis: „ia uite ce interesant! Aș putea să fac și bani din asta!”. Nu puteam să-mi imaginez că aș putea să fac numai asta pentru că toată viața am avut un parcurs foarte calculat, fără riscuri.

Citește și: Dana și Ștefan Maitec, fotografii celebrităților lumii. Dana: „nici pe Dumnezeu nu aș avea nicio ezitare să-l privesc adânc în ochi și să-i cer ce și cum să facă pentru mine.”

E un fotograf de nunți din Timișoara, Alex Hreniuc, pe care îl tot urmăream pe Facebook pentru că sora lui fusese și ea studentă în Lille. A postat că vine în Paris, așa mi-am făcut curaj și i-am scris, spunându-i că dacă are nevoie de un asistent, l-aș ajuta cu plăcere. Ne-am întâlnit și asistându-l pe el, într-o seară țineam lampa într-o mănă și cu cealaltă mână făceam poze cu aparatul meu ăla mic de începător și ceva în mine a făcut click. Așa că am început să mă gândesc cum aș putea să dezvolt pasiunea asta.

Alex, văzându-mă, mi-a zis că eu în doi ani o să-mi las job-ul și o să fac asta full time.

Am început să învăț, mi-am construit singur un site, am început să urmăresc o mulțime de fotografi celebri, mă inspiram de la ei și după ce înțelegeam anumite lucruri, încercam să reproduc și apoi să fiu creativ.

Îl urmăream pe un tip din America care venise în 2011 în Franța și făcuse niște poze de logodnă, care mie mi se păreau puțin ieșite din comun. La fel, postează într-o zi că e în aeroportul din Toronto și că se pregătește să vină în Paris pentru un 48 hours engagement event. I-am scris și l-am întrebat dacă are nevoie de ajutor. M-a chemat la Moulin Rouge. El era fotograf de nuntă în Miami, dar e un tip foarte, foarte tare pe multe domenii, poate și pentru că înainte a lucrat pe Wall Street. L-am asistat la Paris, făceau poze el și sora lui geamănă și din când în când mai luam și eu unul din aparatele lor și făceam și eu. Aparatele lor erau Canon, nu prea știam să fac setările, dar am încercat. La sfârșit s-a uitat pe aparat și a întrebat cine a făcut pozele respective, la care sora lui i-a spus că eu. Atunci mi-a spus că are niște clienți care nu-și permit să-l plătească să zboare în Paris, așa că dacă vreau, mi-i trimite mie. Mi s-a părut foarte generos din partea lui.

În schimb, când s-a întors în State m-a căutat și mi-a propus să pornim un business împreună. Din ideea aceea s-a născut „Kiss me in Paris”. „Kiss me in Paris” e un studio de fotografie care face același lucru pe care îl fac și eu la The Paris Photographer, doar că era un proiect comun pe care l-am dezvoltat oarecum în paralel, dar puțin mai încet.

Așa am început să fac fotografii. Eram foarte nesigur pe mine legat de fotografiile pe care le realizam, însă am învățat foarte mult de la el și experimentând am ajuns să fiu destul de bun.

Un element foarte important pentru succesul meu și al proiectului cred că a fost faptul că am fost proactiv și am căutat să contruiesc relații cu oameni, să învăț de la ei, să am mentori pe care să-i urmez.

Când ți-ai lăsat job-ul? În doi ani?

Da. În 2013 am refăcut site-ul, am creat The Paris Photografer și am început să învăț marketing, optimizare, editare, multe lucruri și încă aveam job-ul. Dimineața luam metroul până la job, aveam o tabletă de pe care citeam, ajungeam la job, lucram, mă întorceam citeam și seara petreceam timp pe pasiunea mea. Era o perioadă în care am citit ceva literatură de self succes, lucru ce m-a făcut să fiu mult mai structurat, mai ambițios și mult mai orientat spre succes. Am încercat să nu las nicio zi să treacă fără să fi avansat măcar puțin spre obiectivul pe care mi l-am ales. Succesul e foarte relativ și vag, așa că în fiecare zi am lucrat să ajung acolo.

În 2014 am început să am mai mulți clienți. De exemplu, în martie am avut patru ședințe foto, în aprilie am ajuns pe prima pagină în Google cu termenul principal pentru care voiam să fiu găsit și am avut 18 ședințe foto, în mai am avut 24, în iunie am avut 27 și la finalul lui iunie mi-am lăsat job-ul. Nu mai făceam față. Am văzut că merge, câștigam bani din asta și nu puteam să le fac pe amândouă. Mă trezeam dimineața la 4.30 ca la 5.45 să încep ședințele foto la răsărit, terminam la 8, mă urcam în metrou, mergeam la job, beam un Red-Bull, iar câteodată aveam și ședințe de noapte. Vara soarele apune foarte târziu în Paris, pe la 10.30-10.45, așa că nu terminam niciodată înainte de ora 1 noaptea, iar la 4.30 trebuia să mă trezesc. La un moment dat mi-am dat seama că nu pot să duc asta, cel puțin din punct de vedere fizic.

Cât costă o ședință foto la Turnul Eifel?

Depinde cu cine. Cu mine costă minim 1000 de euro pentru că tariful meu orar e de 500 de euro. Tariful meu e ridicat pentru că vreau să fac mai puține ședințe foto și să mă concentrez mai mult pe creșterea business-ului. În momentul în care eu sunt afară, nu crește business-ul. Cu fotografii mei e puțin mai abordabil, parcă 250 de euro pe oră.

Soția ta e franțuzoaică?

Nu, e olteancă 😀.

Unde ai găsit-o?

Am găsit-o la Lille, în timpul doctoratului. Ea a făcut un semestru de Erasmus și acolo ne-am întâlnit. Iar în decembrie 2012 a venit și ea în Paris și de atunci trăim și noi împreună.

Adică cumva a simțit pe pielea ei toate ședințele acelea foto, cu trezit la 4 dimineața și întors noaptea acasă…

Nu numai asta, dar în 2016 s-a alăturat echipei. Cred că era puțin nefericită în job-ul ei, muncea foarte mult și nu era înconjurată de oameni cum trebuie, așa că i-am spus că am nevoie de ajutor și am început să lucrăm împreună.

Ce vreau să spun este că noi, ca artiști, suntem destul de nesiguri pe noi și, mai ales la început, e foarte important să avem oameni care să creadă în noi și să ne împingă de la spate. Iar soția mea a crezut în mine, poate mai mult decât am crezut eu. După aceea a trebuit să învățăm să lucrăm împreună.

Citește și: Ramona Pasca și povestea unui boutique de succes la Paris. Cât de complicată este viața de antreprenor român în Franța?

Vă mai întoarceți în țară?

Momentan ne întoarcem în vacanțe. Anul trecut, în 2020 am venit și am stat 3 luni. Am renovat etajul de la casa părinților și a fost de vis, mai ales după ce stătuserăm închiși în apartamentul din Paris în lockdown, cu posibilitatea de a ieși doar o oră pe zi.

Dar părinții ce spun de tine? Nu le e dor, nu te cheamă înapoi acasă?

Pe mama am pierdut-o în 2014, chiar atunci când am început să am succes și eram atât de mândru de mine. E interesant cum viața te ridică, dar în același timp îți dă și o palmă, parcă spunându-ți: „Da, e foarte bine ce faci, dar fii umil”. Părinților mei, la început li s-a părut nebunească ideea de a-mi lăsa job-ul și a trăi din fotografie. Tatăl meu și-a schimbat părerea pentru că vede cât de mult am crescut și cum am evoluat.