Ramona Pasca și povestea unui boutique de succes la Paris. Cât de complicată este viața de antreprenor român în Franța?

Ramona Pasca a plecat din Timișoara, cu o bursă Erasmus, în sudul Franței, iar un an și jumătate mai târziu avea să se mute la Paris, cu gândul că nimic nu avea să o oprească din a-și broda până la ultimul detaliu visul de copilă, când ținea contabilitatea cot la cot cu mama ei, de a avea propria afacere.

Acum ține un boutique, Shopping for Happiness, în Rue du Pont, aproape de Notre Damme, într-una dintre cele mai aglomerate zone turistice ale Parisului, alături de prietena și colaboratoarea ei, Lea. În plus, Ramona a lansat și dezvoltă colecția ei proprie de inimi brodate pe tricouri, pulovere și berete, Le Coeur Brode.

Iată povestea unui românce de succes la Paris!

Cât de complicat este să ai un boutique în inima Parisului?

Ramona Pasca: Destul de complicat. Ce se întâmplă aici nu seamănă deloc cu sistemul din România, unde pur și simplu închiriezi un butic și începi să lucrezi.

În Paris există două modalități de a avea un astfel de business: boutique éphémère, ceea ce în România ar fi un fel de pop-up, dar poate funcționa pe o perioadă foarte scurtă de timp: închiriezi un loc pentru o lună-două, pentru a testa zona și produsul, după care te muți în alt loc. Așa am început și noi, pentru că nu aveam altă soluție, iar într-un an și jumătate ne-am tot mutat dintr-un loc în altul.

A doua variantă este să cumperi spațiul, doar că aici nu se vând, deci îl vei închiria pe o perioadă de 9 ani de zile, de la Primărie. Iar tu vei plăti o sumă, foarte mare, către Administrație, plus o altă sumă drept chirie.

Spre exemplu, boutique-ul în care suntem noi acum a fost cumpărat de cineva, iar noi l-am închiriat de la această tipă, dar el poate costa în jur de 100.000 de euro, sumă pe care o blochezi pentru 9 ani, iar lunar mai plătești o chirie de 1800 de euro.

În plus, când ești la începutul business-ului ai puține șanse să iei un boutique, fiindcă ai nevoie de o situație financiară bună, trebuie să arăți că poți cumpăra locul, deci poți bloca acea sumă despre care îți spuneam și trebuie să poți demonstra că ești eligibil pentru un credit bancar.

Noi am avut norocul să întâlnim tot o româncă, pe Alexandra, care cumpărare acest loc, în ideea de a face cam ce făceam noi: să colaboreze cu artiști din România, în plus avea și creațiile ei de expus și promovat. Doar că a realizat că e complicat să se ocupe de business, mai cu seamă că avea și copii mici, așa că a renunțat după un an și ni l-a lăsat nouă, în schimbul unei chirii lunare de 2500 de euro.

Suntem deja de 3 ani aici, locul este foarte bun, dar rămâne de văzut cât mai putem rămâne pentru că înțeleg că vrea să-l returneze la Primărie.

Cine sunt acești „noi” despre care vorbești?

Ramona Pasca: Eu am început singură, acum 4 ani de zile, după care am cunoscut-o pe prietena mea, Lea Chirinciuc, care promova creatorii și artizanii din Moldova, doar că se limita la internet și la câteva evenimente la ambasadă. Voia și ea un boutique, dar neavând curajul să înceapă singură, am decis să colaborăm.

Cât de complicat a fost să ai un business în Paris?

Ramona Pasca: Dacă uit de complicațiile de a avea acest loc închiriat, a fost foarte simplu. Ideea mea era de a avea creațiile câtorva artiști români, pe care îi expuneam în acest spațiu, în sistem consignația. Iar asta a fost simplu de făcut, creatorii au fost foarte deschiși la colaborare.

Investiția mea a fost doar chiria și ce am cumpărat pentru boutique, undeva spre 2000 de euro. Mi s-a părut mult mai simplu să contactez creatorii români, mai ales că eu veneam de acolo, iar asta nu ar fi însemnat o investiție foarte mare pentru mine.

Zi-mi despre zona în care vă aflați!

Ramona Pasca:Suntem în zona ideală pentru acest gen de business, e cel mai bun loc pentru noi, foarte aproape de Notre Damme, adică într-o zonă foarte tranzitată de turiști.

Iar ei, turiștii ne-au provocat să schimbăm și puțin din conceptul nostru: la început aveam foarte multe rochii, dar după câteva luni în care rochiile erau expuse în boutique, lumea le aprecia, dar nimeni nu le cumpăra, ne-am dat seama că nu era strategia bună și am înțeles că scopul turiștilor nu era să își cumpere o rochie de la Paris. Așa că am renunțat la ele și am dezvoltat mai mult accesoriile și colecția mea, Le Coeur Brodé.

Probabil că ai văzut că brodez inimi pe tricouri, pe berete și pe pulovere. Colecția cu inimi, pe care am început-o timid, dintr-o pasiune, a început să fie cea mai căutată din boutique, lucru care m-a surprins. Cred că nu există un turist care să nu-și cumpere o beretă sau un tricou brodate. Iar anul acesta vreau să mă concentrez mai mult pe colecția mea decât pe creatori.

Cum ai început să brodezi?

Nu știu cum s-au legat lucrurile, cred că am văzut inima și mi-am imaginat cum ar fi… De brodat, mi-a luat destul de mult timp să învăț, fiindcă nu știam mai nimic despre asta și nu a zice că nu-mi plăcea foarte mult să cos.

Dar am început și mi-am dat seama că oamenilor le place, iar acum la boutique mi se întâmplă să nu am suficiente articole sau mărimi câtă nevoie au ei.

Apoi mi-a venit ideea să fac și beretele, care sunt cele mai căutate, mai ales de turiștii americani și japonezi și mai puțin căutate de francezi. Arată foarte franțuzești, doar că francezii nu prea le poartă. (râde)

Broderia este un meșteșug, pe care cumva ți l-ai însușit. Cum?

Cred că a venit singur. Nu m-a învățat nimeni. Mie nu-mi plăcea să cos și nici nu știu să tricotez. Dar să brodez inimile este ceva ce mă fascinează și mă relaxează foarte mult. Dar chiar nu m-a învățat, nici măcar nu m-am uitat la un tutorial.

Cum ai ajuns la Paris?

Ramona Pasca: Eram la Timișoara, aveam 24 de ani și făceam un master în management strategic și inteligență economică. Iar în ultimul semestru a apărut ideea de a aplica pentru o bursă Erasmus într-un orășel din sudul Franței, Poitiers. Asta în ciuda faptului că niciodată nu mă gândisem să plec din România, iar limba franceză a fost o materie care nu mi-a plăcut deloc.

Ești o sumă de paradoxuri: nu ți-a plăcut să coși, dar trăiești din asta, nu ai vrut să pleci din România, dar locuiești în Paris.

Ramona Pasca: Da, chiar nu mă gândeam să plec din țară pentru că nu ieșisem până atunci și nu aveam deschiderea către ceva atât de diferit. Iar cel care m-a convins a fost un prieten care mi-a povestit experiența lui Erasmus și m-a încurajat și pe mine să plec.

În două zile m-am hotărît, am depus dosarul, am fost la un interviu și am fost acceptată. Apoi am aflat că mă duc în Franța, lucru care m-a șocat. Dar am plecat totuși.

Mi-a plăcut foarte mult perioada Erasmus, fiindcă am întâlnit foarte mulți studenți, era o libertate anume la școală, pentru că făcusem mai mult practică, decât teorie. A fost frumos și atunci mi-am dat seama că vreau să rămân în Franța.

Îmi place foarte mult aici și mă simt mult mai bine decât acasă. Aici fac lucruri care mă motivează și mă împlinesc, nu trăiesc un stres ca acasă, oamenii aici sunt mult mai optimiști. Mărturisesc că am avut și norocul să găsesc oameni fabuloși, care m-au susținut.

Povestește-mi despre acești oameni!

Ramona Pasca: Eu am venit singură la Paris.

După ce am terminat bursa Erasmus, m-am întors acasă pentru lucrarea de disertație. Atunci i-am spus mamei că aș vrea să mă întorc în Franța, unde, găseam eu, aveam mai multe șanse să fac ce-mi plăcea.

Așa că am găsit în grupul meu de prieteni de pe Facebook pe cineva al cărui frate locuia la Paris. I-am scris și i-am povestit că îmi doresc să lucrez și eu la Paris și l-am întrebat direct dacă ar putea să mă ajute cu locuința timp de o lună, până mi-aș găsi eu de lucru și un loc unde să stau. Tipul a vorbit cu iubita lui și au fost de acord, iar pe 31 ianuarie am fost aici.

Dar greul abia atunci a început. Îmi dădusem deadline exact o lună, iar dacă nu reușeam atunci să îmi găsesc de lucru, urma să revin în România și să încerc un an mai târziu. Presiunea era uriașă.

Am început să sun peste tot pentru job-uri de baby-sitter. Doar că imediat ce începeam să vorbesc, iar ofertantul îmi auzea accentul diferit îmi spunea că oferta nu mai era valabilă. Iar, când auzeau că sunt româncă, devenea și mai complicat.

Norocul a venit cu o zi înainte de a expira termenul pe care singură mi-l dădusem. Am sunat la o familie cu 5 copii, era o familie recompusă care m-a ajutat foarte mult, iar acum îmi place să spun că este familia mea adoptivă din Franța.

Sunt niște oameni foarte deschiși, care au înțeles imediat ce visez să fac, în plus știau câte ceva despre România, însă ce i-a făcut să nu mă refuze (am aflat apoi) a fost faptul că eram atât de determinată să reușesc încât nu au îndrăznit să îmi spună nu!

Dincolo de asta, cum a fost să lucrezi cu 5 copii?

Ramona Pasca: Aș zice că am fost foarte curajoasă. Trei zile aveam grijă de trei dintre copii, iar două zile aveam grijă de cinci. Acum nu știu dacă aș mai putea să o iau de la capăt, dar atunci eram foarte motivată să răzbat și nu vedeam dificultatea în nimic.

Tu ai copii?

Ramona Pasca: Nu, dar am un cățel și o pisică. Pe cățel îl cheamă Victor Volk, este un câine-lup și este favoritul prietenului meu. Volk este un lup cehoslovac, deci seamănă foarte bine cu animalul originar și răspunde la Volk (adică lup în slavonă), atunci când îl strigă iubitul meu și la Victor, când îl strig eu. Victor mi-a plăcut mie, fiindcă mi se pare că este un nume cu caracter.

Iar pisica este Titoneta, o maidaneză pe care am salvat-o de pe stradă, și care are blănița neagră și ochi verzi.

Cum definești tu succesul, Ramona?

Ramona Pasca: Eu îmi doream de mică să am afacerea mea, acum se cheamă să fii antreprenor, iar la 7 ani îi făceam contabilitatea mamei. Cred că am reușit. (râde)

Dacă îți place ce faci și te împlinește, iar ce faci este și apreciat, înseamnă că ai succes.