Când o întâlnești prima oară pe Adriana Popițan, îți vine să te înfingi în brațele sale, să o ții strâns și să îi mulțumești anticipat pentru vorbele și sfaturile de seamă pe care urmează să ți le dea. Nu-ți imaginezi că în spatele maturității, așezării sale, zâmbetului blând și al ochilor vii se ascunde o poveste de luptă dusă până la marginea durerii și înapoi. Cu doi ani în urmă, un cumplit accident a separat-o fizic de Dan, soțul cu care a ales să își împartă viața până la adânci bătrâneți cu 14 ani în urmă. Planurile celor doi aveau să se termine brusc pe acest pământ, dar dincolo de dispariția din neant și cruntă a lui Puiu a rămas o Adriana care poartă în mâna dreaptă voința, în mâna stângă familia și prietenii.
Adriana în timpul liber
Iar când zic prieteni, mă refer și la cei cu trupuri mici, dar suflete mari. Adriana este prietena copiilor încă de la 18 ani. Poate are cea mai jucăușă, distractivă și decentă meserie. În 2025 a fost premiată Merito, un titlu care a venit cu responsabilitate pentru a continua cu și mai mult sens cariera aleasă.
Adriana Popițan: „Premiul MERITO a venit ca o rază de lumină într-un moment neașteptat, ca un ecou ce mi-a spus: „se vede, se simte, continuă”
Adriana, ne-am întâlnit într-un context profesional de curând. Ce culoare îi dai carierei tale profesionale?
Iubesc culorile. De data aceasta aș alege culoarea turcoaz. De ce? Cred că descrie foarte bine traseul meu profesional. Această culoare descrie foarte bine cei 17 ani de educație: am crescut împreună cu copiii și cu oameni minunați în jurul meu, oameni care m-au susținut necondiționat și de la care am învățat foarte multe lucruri și am evoluat din punct de vedere profesional. Am fost provocată, am învățat și învăț, astfel încât să pot da mai departe. Cred că această culoare mai înseamnă și claritate mentală și calm interior, necesare în educarea cu blândețe a copiilor. Turcoazul, pentru mine, e puntea dintre suflet și minte, dintre joacă și învățare, dintre emoție și cunoaștere. În fiecare zi, copiii îmi reamintesc să rămân curioasă, blândă și creativă, iar turcoazul devine, astfel, firul care leagă mintea, inima și vocația mea.
Ai obținut un titlu în anul acesta fără să te aștepți la faimă. Nici nu o cauți, dar cum te-a responsabilizat?
Așa este, da! Premiul MERITO a venit ca o rază de lumină într-un moment neașteptat, ca un ecou ce mi-a spus: „se vede, se simte, continuă”. A fost o confirmare tăcută că drumul ales este unul cu sens și cu impact. Responsabilizarea cu care a venit acest premiu întrece faima, pentru că sunt doar un om simplu și am înțeles care mi-e menirea: aceea de a iubi copiii, de a învăța continuu, de a rămâne curioasă și de a împărtăși ceea ce știu în comunitatea profesională. Este mai degrabă o chemare tăcută de a continua să fiu acolo, cu sens, cu inimă deschisă și cu dorința de a construi o educație mai bună pentru copii.
Adriana Popițan învingându-și teama de cai
Cum arată sufletul tău în această perioadă având în vedere reușitele în carieră?
Sufletul meu, în această perioadă, e un amestec de lumină și dor. Reușitele din carieră îmi aduc recunoștință și bucurie, dar sunt însoțite de o absență care doare, lipsa celui care îmi spunea mereu, cu zâmbetul pe buze: ”Bravo, drăguțo!’. Îmi lipsește susținerea soțului meu și prezența lui liniștitoare, dar în același timp simt că e parte din forța cu care merg mai departe vine și din iubirea ce a rămas în inimă. Sufletul meu azi e mai matur, mai așezat. Reușita profesională nu o văd ca pe o urcare pe un podium, ci ca pe o promisiune tăcută: că voi continua să dăruiesc, cu sens și cu inimă.
Adriana Popițan: „Cunoscându-mă, cred că aș putea face orice, adaptându-mă ușor la schimbări”
Poți numi carieră în adevăratul sens al cuvântului? Ce înseamnă, de fapt, pentru tine acest termen?
Da, pot numi ceea ce fac o carieră, dar nu în sensul clasic al cuvântului. Pentru mine, cariera de educatoare nu înseamnă o succesiune de realizări sau o ascensiune profesională. Este, mai degrabă, un mod de a fi. Este ceea ce mă definește, ceea ce m-a transformat și continuă să mă crească. A fi educatoare înseamnă să trăiesc cu sens, să pun suflet în fiecare zi, să creez conexiuni reale cu copiii. Nu port această carieră ca pe o titulatură, ci ca pe o prelungire firească a ceea ce sunt eu ca om.
Te perinzi în jurul copiilor, dar ei au făcut parte din viața ta mereu?
Da! Mereu!
Citește și: Lovită crunt de viață, și-a petrecut un an prin spitale alături de soțul ei grav bolnav. Atunci a văzut cu ce se confruntă ceilalți pacienți și familiile lor și a vrut să-i ajute. Cum s-a născut, din durere și revoltă, Casa Filip
Am întrebat asta pentru că eram curioasă dacă ai lucrat doar în învățământ.
Asta am învățat să fac cel mai bine și de la 18 ani mă bucur de mânuțe jucăușe, zâmbete pline de dragoste și muuultă dragoste din partea copiilor.
Ești bucată din sistem. Te-ai vedea făcând altceva?
Ce frumos ai spus! Poate fotograf sau ghid turistic. Ori pilot de avioane sau de mașini de formula 1 ;))))). Sau de ce nu, avocat. Cunoscându-mă, cred că aș putea face orice, adaptându-mă ușor la schimbări. Asta, atâta timp cât îmi pot câștiga existența într-un mod onest și cinstit.
Ai fost acea fetiță care se juca cu creta, care corecta caietele vecinilor cu roșu, care o „făcea” pe învățătoarea când era mică?
Cine nu a imitat-o pe doamna educatoare sau învățătoare? Da, era un joc care, fără să-mi dau seama, devenea parte din identitatea mea. Acel joc s-a transformat, peste ani, într-o chemare clară. Și da, cred că acea fetiță trăiește și astăzi în mine, cu aceeași bucurie de a învăța și de a dărui.
Ce-ți mai aduci aminte despre tine? Cum arată universul copilăriei tale?
Îmi amintesc de o copilărie plină de joc, de libertate și de prietenie sinceră, dar presărată cu schimbări. Săream coarda, jucam elasticul și șotronul, iar ulița copilăriei mele era, pentru mine, cel mai frumos loc de pe pământ. Acolo mi-am trăit bucuriile simple, dar pline de sens: mergeam în expediții cu lanternele pe terenurile agricole de lângă casă, iarna făceam patinaj artistic pe grădinile mlăștinoase înghețate și ne dădeam cu sania pe derdeluș.
Vacanțele de vară erau sărbători fiindcă reîntâlneam prietenii veniți de la oraș la bunici și petreceam zile întregi citind, jucându-ne cu păpușile sau pur și simplu visând, ori, prinzând pești cu borcanul din râul Someș. Toate acele momente m-au modelat profund. Acolo am învățat ce înseamnă legătura cu natura, cu oamenii, cu joaca autentică.
Adriana Popițan: „A trebuit să cresc repede, să devin responsabilă, poate chiar prea devreme”
A fost presărat cu amintiri mereu dulci?
Am avut parte de o copilărie foarte faină, deși adolescența mea a fost presărată cu momente care m-au maturizat mai devreme. A fost o perioadă marcată de plecarea părinților mei și a surorii mele mai mici în Italia. O decizie grea pentru toți, dar luată cu inima strânsă și cu ochii spre viitorul meu. Îmi amintesc cum am vorbit deschis despre resursele financiare ale familiei, despre liceul care mă aștepta și despre visul lor de a-mi oferi condiții cât mai bune pentru a învăța și a-mi construi un drum.
A fost greu să cresc departe de ei, dar am înțeles și atunci, și mai ales acum, cât curaj și câtă iubire a fost în acea alegere. Le port un respect profund și le MULȚUMESC din inimă pentru sacrificiile făcute. Au plecat ca să pot rămâne eu pe drumul meu, iar asta a făcut toată diferența.
Adriana Popițan, portret de profesor
Adriana Popițan, oare crește o adolescentă cu lacune ai cărei părinți pleacă peste hotare?
Atunci când un copil rămâne acasă și părinții lui pleacă peste hotare, cei din jurul său văd acest lucru ca pe un abandon. Și cred că în unele cazuri se întâmplă și asta, dar noi, chiar dacă am fost departe unul de celălalt, am avut o legătură permanentă, vorbeam mult la telefon cu părinții mei, îmi trimiteau din Italia absolut tot ce aveam nevoie, se interesau de traseul meu școlar și așa mai departe. Și totuși, cred că fiecare copil rămas în urmă atunci când părinții aleg să plece pentru un viitor mai bun poartă în suflet o combinație de dor, singurătate și întrebări nerostite. În cazul meu, lacunele sau lipsurile nu au fost materiale, ci mai degrabă emoționale. Îmi lipseau prezența lor, îmbrățișările, validările simple, conversațiile de seară și sentimentul de „acasă” complet. A trebuit să cresc repede, să devin responsabilă, poate chiar prea devreme și să iau doar ce e bun din toată această experiență de viață.
Totuși, în acel gol s-a născut și o forță interioară care mă însoțește până azi și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a purtat de grijă în tot acest timp în care poate m-am confruntat cu o stimă de sine scăzută, foarte multe frici, vulnerabilități și așa mai departe.
Cum resimți ca adult plecarea lor?
Desigur că și acum îmi este la fel de dor de ei, dar ca adult, înțeleg cu totul altfel acea alegere. O văd nu ca pe o pierdere, ci ca pe un act de profundă iubire și curaj. Sacrificiul părinților mei mi-a oferit șansa de a rămâne aici, acasă, în țara mea, de a studia, de a mă dezvolta, de a face ceva pentru comunitatea din care fac parte. Azi, nu mai simt dorul ca pe o rană, ci ca pe o recunoștință tăcută.
Sigur că am înțeles și faptul că plecarea lor a fost începutul unei construcții interioare: a caracterului meu, a încrederii în mine, a empatiei față de alți copii aflați în situații similare. Știu că toate se întâmplă cu un scop.
Uneori, absența lasă spațiu unor prezențe interioare mai profunde. Astăzi, port în mine nu doar copilul care i-a așteptat cu dor, ci și adultul care a învățat să transforme absența în forță și sens.
Adriana Popițan: „Când l-am pierdut pe Puiu, o altă Adriana Popițan s-a născut din acea durere”
De aici, poate și dorința de a avea un cuib al tău. Cum au fost anii petrecuți cu Puiu?
Dintotdeauna am știut că Dumnezeu a trimis un om ca și soțul meu în viața mea, tocmai pentru a vindeca ceea ce încă durea. Puiu (Dan) mi-a fost totul și tot. Am fost căsătoriți 14 ani și au fost anii cei mai frumoși, cei mai plini de sens și iubire. Cu Puiu am trăit o viață intensă, plină de râsete, provocări și creștere. El a fost „cuibul” meu. Lângă el m-am simțit văzută, înțeleasă, sprijinită în tot ce sunt. Lângă și alături de el am crescut din toate punctele de vedere. Ne-am iubit profund, ne-am construit visele împreună și ne-am bucurat de viață cu poftă și recunoștință. A fost acel „acasă” pe care îl simți în privirea cuiva, în gesturile simple, în liniștea de la finalul unei zile pline.
Puiu e jumătatea ta mai bună? Te completează chiar dacă el nu mai e printre noi?
Absolut! A fost și rămâne parte din mine. De la Puiu am învățat ce e bunătatea. Când l-am pierdut, a dispărut și acea Adriana. Dar o altă Adriana s-a născut din acea durere. Una mai conștientă, mai ancorată, poate mai profundă, care se bucură de fiecare rază de soare pe care o vede și o simte. Puiu continuă să mă completeze prin amintirile lăsate, prin dragostea care nu a dispărut, ci s-a transformat. Mi-a devenit sursă, sprijin tăcut și forță nevăzută.
Încă îi simți prezența, Adriana? Crezi că el te împinge să faci lucrurile pe care le faci?
El va fi mereu cu mine. Prin dorul imens pe care îl simt, prin lacrimile ce-mi curg și prin ceea ce îmi răsună în minte de fiecare dată. Da, îi simt energia când am nevoie de curaj, îi aud vocea în gând când am îndoieli. Uneori, când primesc o veste bună, știu că el ar fi fost mândru și parcă aud cum îmi spune: „Bravo, draguțo!”. Ceea ce am învățat de la Puiu mă împinge, uneori cu blândețe, alteori cu fermitate, să nu renunț, să construiesc, să rămân fidelă vocației mele. Puiu trăiește prin mine, în alegerile mele, în felul în care iubesc oamenii și viața.
Nu vreau să sap foarte mult, dar ce s-a întâmplat?
Nu voi spune foarte multe pentru că ducându-mă înapoi, acolo, resimt exact aceleași emoții pe care le-am trăit atunci când am aflat că ceva s-a întâmplat cu Puiu, dar nu știam exact ce fiindcă nimeni nu avea puterea să îmi spună că Puiu nu mai este.
A fost un moment cumplit. M-a amorțit. Un accident rutier… un tir…. . Puiu iubea să facă sport, era un om foarte energic și plin de viață și aproape zilnic pedala, așa cum îi plăcea. Niciun cuvânt nu poate descrie ce am simțit în momentul în care am realizat că la câteva minute după ce i-am spus că îl iubesc, Puiu nu mai era. A fost o despărțire fără rămas-bun. O despărțire care a sfâșiat tot ce eram.
Adriana Popițan: „Mi-au fost alături oameni care m-au ținut cu sufletul legat de viață”
Ți-a dat lumea peste cap această tragedie. Unde ai găsit resurse să treci peste această nefericită întâmplare?
Da, totul s-a prăbușit. Lumea mea, sensul, echilibrul, toate s-au destrămat într-o clipă. Am simțit că nu mai știu cine sunt fără Puiu. I-am resimțit lipsa în absolut tot. Și a fost foarte greu. Nu știam cum să trăiesc fără Puiu, când el mi-a fost totul. Acum, la doi ani distanță, pot spune că nu am trecut peste, ci am trecut și încă trec prin. Absolut orice îmi amintește de Puiu, valuri de durere și dor tot vin și trec, dar în timp am învățat ce să fac cu ceea ce simt.
Sunt un om credincios și cumva, am înțeles că va fi un nou început cu multă durere, cu momente în care voi simți că nu mai pot, au început să apară multe frici, multe întrebări, și așa a fost. Dar pe tot acest drum al durerii m-am văzut ca un copil ținut în brațe de tatăl său. Și știu că Dumnezeu a făcut și face exact același lucru și cu mine. Am avut alături familia mea.
Mama mea a fost alături de mine zi și noapte în primele două săptămâni de la plecarea lui Puiu, iar pentru acest lucru îi mulțumesc și îi spun că este o eroină. Mi-au fost alături oameni care m-au ținut cu sufletul legat de viață, m-au încurajat, mi-au oferit iubire și nu m-au lăsat să mă prăbușesc. Am ales să onorez viața lui Puiu alegând să lupt să fiu bine.
Citește și: Familia Chihaia a privit drama vieții ca pe o misiune: Și-a pierdut copilul din cauza unui cancer nemilos, apoi au ajutat peste 80 de copii
Cât de trist, Adriana Popițan! Ce s-a întâmplat cu șoferul tirului implicat în accident? Te-ai judecat cu el?
Voi scrie puține lucruri tocmai pentru a nu spune ceva nepotrivit la adresa celui implicat.
Ceea ce aș vrea să spun însă, în această direcție, este faptul că nu e despre răzbunare, iar pe Puiu îl voi apăra mereu, cu tot ce sunt și cu toată forța pe care o am. Justiția își urmează cursul ei. Pentru mine, a cere dreptate, nu înseamnă răzbunare, ci responsabilitate. Iar dacă tăcerea mea ar fi însemnat să nu se facă lumină asupra a ceea ce s-a întâmplat, atunci aș fi trădat nu doar memoria lui Puiu, ci și tot ce cred eu despre viață și oameni.
Adriana Popițan, pe munte
Adrian Popițan: „Am învățat că din cele mai grele suferințe pot ieși și cele mai profunde transformări”
Te-ai certat cu Dumnezeu în acea perioadă?
Nu m-am certat, dar am tăcut mult. I-am adresat întrebări fără glas și, uneori, de prea multe ori l-am întrebat „De ce?„ Dar nu am renunțat la El. Și El nu a renunțat la mine. Am învățat că relația cu Dumnezeu nu e întotdeauna liniară sau ușoară. E vie, e uneori frântă, alteori încrezătoare. Mi-a arătat că mă iubește și că împreună trecem și prin foc. Și acolo, în tăcerea aceea grea, m-am simțit ținută de mână și în brațe.
Ai văzut lucruri bune, totuși, în cea mai grea situație?
Am văzut iubirea adunată și lăsată de Puiu în jurul meu, prin oameni. Prieteni adevărați. Răbdare. Puterea fragilității. Am înțeles cât de mult contează să fii prezent pentru cineva, să asculți, să taci lângă o durere. Am învățat că din cele mai grele suferințe pot ieși și cele mai profunde transformări. Am realizat că viața are valoare nu doar în ce avem, ci în cine devenim. Și că iubirea adevărată nu moare, ci prinde alte forme și alte rosturi.
