Ligia Keșișian și povestea unei familii care s-a confruntat cu Genocidul Armean, o dragoste cu miros de cafea și o copilărie într-un sat uitat de lume

Ligia Keșișian are o poveste de roman. Stră-străbunicul său s-a luptat cu turcii până la ultimul glonț pe care l-a folosit pentru a-și sfârși zilele. Străbunica sa scria poezie și vorbea șapte limbi, era armeancă din Ruse și, mutată la București împreună cu frații ei, avea un lanț de magazine de bijuterii pe Calea Victoriei. Iar copilăria ei a fost alături de bunici într-un sat uitat de lume, înconjurată de cărți, filme, muzică și visare, o perioadă despre care Ligia Keșișian spune că „atunci când nu îngrijeam curtea, grădina și nu eram distrasă de poveștile satului, ale oamenilor”. 

Astăzi, Legia Keșișian, pe care o mai cheamă și Verkin, un prenume armean purtat de toate femeile din familia sa, din partea tatălui, este poetă, DJ, curatoare de festival și directoarea artistică a Balkanik Festival.

Cum arată o poveste cu miros de cafea, muzică de Nick Cave sau Joaquin Sabina? Dar și cum sună poezia ei preferată: CLIMĂ ȘI PEDEAPSĂ? Vă invităm să descoperiți în interviul următor:

Numele tău întreg este Ligia-Verkin Keșișian. Care este povestea numelui tău, mi se pare superb?

Când nu părăsisem încă lumea călduță din mama, ea citea Quo Vadis, romanul istoric al lui Henryk Sienkiewicz, așadar Ligia de acolo mi se trage. E un nume originar din greaca veche, numele unei creaturi pe jumătate femeie, pe jumătate pasăre și, de asemenea, numele sirenei lui Lampedusa, dintr-o povestire a lui care îmi place foarte mult. Mă aflam într-o vară, acum mai bine de zece ani, pe coasta de vest a Turciei, înaintând într-o călătorie spre sud și am ajuns într-o provincie numită Lycia, se citește de fapt Ligia. Acolo am luat o barcă și am trecut pe lângă o mică insulă, unde ne-am oprit să ne scufundăm în mare. Nu știam nimic despre locul acela dar, apropiindu-mă, am simțit un val uriaș de tristețe, care m-a înecat și de abia mai reușeam să respir. Văzându-mă, barcagiul mi-a povestit că peticul acela de pământ din mijlocul mării e ceea ce mai rămăsese dintr-un sat, care, în timpul unui mare cutremur, a fost înghițit de ape. Am simțit atunci în sfârșit că acest prenume mi se potrivește și e în acord cu pasiunea mea pentru ruine, insule scufundate și povești. Verkin e un prenume armean purtat de toate femeile din familia mea, din partea tatălui. 

Ligia Keșișian și povestea stră-stăbunicului său care s-a luptat cu turcii, până la ultimul glonț pe care l-a folosit pentru a-și sfârși zilele

Ai rădăcini armene și, sunt convinsă, că familia ta are o poveste absolut fascinantă. Spune-ne și nouă puțin despre ea…

Povestea știută de mine, așa cum mi-a istorisit-o bunicul meu Garbis, merge până la stră-străbunicul meu Bedros, armean din Anatolia, născut în satul Kemah, pe malul râului Eufrat. După terminarea studiilor la Oxford, a fost detașat la consulatul englez din Constantinopol; la terminarea mandatului diplomatic, a venit în România, unde a deschis trei firme comerciale, în București, Galați și Brăila. 

Pe cei doi băieți ai săi, Haig și Horen (străbunicul meu) i-a adus la București, pentru a învăța limba română și a studia la școala armeană. În 1915, tatăl, împreună cu cei doi băieți, au plecat în vacanță la conacul lor din Armenia turcească, unde se aflau când a început genocidul. Stră-străbunicul meu s-a luptat cu turcii, până la ultimul glonț pe care l-a folosit pentru a-și sfârși zilele. 

Cei doi frați, Haig și Horen, aflați atunci la vârsta adolescenței, au reușit să treacă granițele Imperiului, urmând doi ani de peregrinări prin Rusia, – unde străbunicul meu s-a îmbolnăvit de holeră, și o bătrână l-a întremat, hrănindu-l cu kilograme de vișine -, Ucraina, Basarabia, până ce au ajuns la Marea Azov. Acolo au găsit o corabie românească ancorată în port, cu care au călătorit la Constanța. De pe malul Mării Negre au pornit apoi spre București, unde au fost găzduiți câteva zile la Biserica Armenească, după care au plecat mai departe la Bacău, la Calustian, un prieten al tatălui lor, care avea un magazin de coloniale. Acesta i-a ajutat să deschidă un magazin de coloniale în centrul orașului Piatra-Neamț. Magazinul a devenit prosper în scurt timp, iar cafeaua Keșișian, cea mai râvnită printre prieteni. 

Străbunicul meu Horen s-a căsătorit cu străbunica mea, Aghavni Papazian (care scria poezie și vorbea șapte limbi), armeancă din Ruse, Bulgaria, mutată la București împreună cu frații ei, care aveau un lanț de magazine de bijuterii pe Calea Victoriei, strada Academiei etc. Cei doi și-au cumpărat o casă frumoasă, în Piatra-Neamț, care a fost ulterior naționalizată în 1950. Au avut trei copii, o fetiță, Armine, care a murit la trei ani, și doi băieți, unul dintre ei a murit în anul 1943, și bunicul meu Garbis, care a supraviețuit și a purtat numele și poveștile familiei mai departe. 

Cum a ajuns o fată dintr-o familie care avea o cafenea și un magazin de coloniale la Piatra Neamț, la București? 

Magazinul de coloniale a dispărut din patrimoniul familiei în 1950, odată cu naționalizarea, a doua traumă colectivă îndurată de familia mea armeană, după genocidul din 1915. Copilăria mea nu a fost atât de burgheză – până la 7 ani am trăit împreună cu bunicii mei din partea mamei, învățători amândoi, într-un sat uitat de lume, departe de șoseaua care leagă orașele Piatra-Neamț și Roman. 

Bunicii mei își petreceau cea mai mare parte a timpului la școală, și cel mai adesea eram singură; la 4 ani, însă, bunicul mi-a pus alfabetarul în brațe și m-a lăsat în grija bibliotecii, videotecii și colecției sale de casete audio, iar eu m-am pierdut bucuroasă în cărți, filme, muzică și visare, atunci când nu îngrijeam curtea, grădina și nu eram distrasă de poveștile satului, ale oamenilor. 

O magie oarecum înspăimântătoare se lăsa ca o pâclă peste ulițele pline de colb, unde discuțiile despre strigoi, farmece și superstiții felurite erau la fel de comune cum sunt astăzi, aici, cele despre apa caldă sau inflație. 

E un univers care simt că mi-a conturat straturile esențiale și impermeabile și care a devenit parte din mine, oricât de mult s-ar fi schimbat viața între timp. La Piatra-Neamț m-am mutat când aveam 7 ani, însă nu cred că m-am simțit vreodată în mediul meu natural acolo. Îmi priesc mai degrabă sălbăticia și natura satului de odinioară sau orașele mari, pline de istorie, în care te poți rătăci și regăsi magia, descoperind cotloane și grădini uitate.

Citește și: Viaţa în Armenia: cum se trăiește în una dintre cele mai ospitaliere țări din lume