La 40 de ani, Liviu Berbece nu e nici antreprenorul standard, nici „băiatul care a avut noroc”. Povestea lui e construită din instinct, revoltă, muncă, improvizații, idei apărute „dintr-o tâmpenie” și o doză de curaj pe care rar o vezi. Nu e genul care să-ți vorbească despre business plan-uri, ci despre cum a spălat bocancii plini de nămol în chiuvetă, până l-a certat prietena că „mă spăl pe dinți acolo, ești nebun?”, moment din care a pornit unul dintre cele mai neobișnuite businessuri din România.
Liviu Berbece a lucrat zece ani în corporație, a lăsat tot pentru a administra un studio de videochat, câștigă azi 10.000 de euro pe lună, dar bagă absolut fiecare leu într-o spălătorie de încălțăminte născută dintr-o frustrare banală și transformată într-o rețea națională de 16 sedii. Liviu Berbece a stricat pantofi de mii de euro, i-a plătit din buzunar, a învățat din greșeli, a stat nopți la rând spălând încălțări pentru refugiații ucraineni și a ținut piept unei industrii care nici măcar nu exista în România.
E omul care mergea cinci ani la rând în Vegas, vedea niște băieți care curățau pantofi în mall și își spunea în gând: „Mamă, de-ar fi și în România așa ceva…” Până într-o zi când… chiar a făcut-o.
Astăzi, Liviu Berbece visează să existe o spălătorie de încălțăminte la fiecare colț de stradă.
Este, în același timp, băiatul din Focșani care a picat examenele pe care părinții le visau pentru el, managerul care își plătește greșelile angajaților fără să clipească, dar și omul care a donat 365 de perechi de încălțări unor copii care nu aveau cu ce să meargă la grădiniță.
Liviu Berbece este un personaj complet. Contradictoriu. Autentic. Un om cu o poveste pe care nu ai cum s-o uiți.
Acesta este Liviu Berbece, fondatorul primului spa de încălțăminte care a reinventat o industrie despre care nici nu știam că lipsește. Și un om care vorbește despre viața lui cu o sinceritate rareori întâlnită.
Liviu Berbece, te-aș întreba prima dată: de ce pantofi și de ce un spa pentru pantofi?
Deci… nu știu cum să zic. Totul a pornit de la o tâmpenie.
Așa? Îmi plac tâmpeniile.
Da. Eu mergeam frecvent în Vegas și acolo erau niște băieți în mall care vindeau soluții de curățat încălțăminte. I-am văzut vreo cinci ani la rând. Stilul lor de vânzare, în America, e complet diferit de cel de la noi.
Te luau direct: „Mamă, ce încălțări frumoase ai! Uite, sunt un pic murdare. Pune piciorul aici pe scăunel.” Și îți dădeau cu soluția lor, ți le mânjeau puțin și apoi ziceau: „Uite cum se fac curate! Tu le faci acasă, că noi aici nu avem cum. Cumpără soluțiile și spală-ți încălțările când ajungi.”
În decembrie am fost la munte…
Liviu Berbece: „Mă spăl pe dinți acolo, ești nebun?”
Asta când? În ce decembrie?
Păi asta cu băieții din Vegas s-a întâmplat cinci ani la rând. Dar în decembrie 2019 am fost la munte cu ATV-urile și m-am întors cu bocancii plini de noroi. Îi spălam acasă, în chiuvetă, și prietena mea de atunci a zis:
„Liviu, ești… o să mă repet cu cuvintele ei… Liviu, ești nesimțit!”
Și eu: „Ce-am făcut?”
Ea: „Tu speli încălțările în chiuvetă!”
Eu: „Și unde să le spăl?”
Ea: „Liviu, eu mă spăl pe dinți acolo!”
Atunci mi-am dat seama că are dreptate. Și eu mă spăl pe dinți în aceeași chiuvetă, mă ating cu gura de bateria aia… și bocancii erau plini de nămol. E puțin spus „nămol”.
Eu oricum nu sunt o persoană foarte ordonată, nu e totul la dungă la mine, dar m-am mutat cu spălatul în cadă. Stăteam acolo, cocoșat… și m-am enervat. Am luat perechile de încălțări și le-am aruncat, că oricum nu ieșea nimic din ele.
În ianuarie 2020, mă duc iar în Vegas. Aceiași băieți, aceeași poveste: „Ce încălțări ai? Hai să ți le curățăm aici. Cumpără soluția, ia-o acasă.”
Și în mintea mea a fost: Mamă, de-ar fi unii în România să-mi curețe și mie încălțările…
Am făcut imediat conexiunea cu decembrie, cu baia, cu nămolul.
Seara, când ajung la cazare, îi spun Alinei:
„Băi, i-am văzut iar pe unii în mall… ăia de-ți spuneam eu mereu, care curățau încălțăminte. Știi că m-ai certat tu că era baia varză? Ei bine, i-am văzut acolo. De-ar fi și la noi așa ceva!”
M-am uitat pe Google. Era un singur băiat prin Regie care făcea asta, pe vremea respectivă.
A doua zi m-am dus, am cumpărat două trollere, le-am umplut cu soluții de la ei. M-am întors în țară pe 20 ianuarie.
La început de martie spălătoria era gata.
Și a intrat în lockdown.
Da, imediat a venit lockdownul.
Bun, stai un pic: a fost gata spălătoria. Hai să ne întoarcem puțin. Ce făceai tu atât de des în Vegas?
Vacanță.
Ok, bun. Înseamnă?
Mergeam frecvent în vacanță în America, iar una dintre locațiile noastre preferate era Vegas. Unul dintre prietenii mei este pasionat de păcănele, îi place acolo. De fiecare dată când mergeam în ianuarie în Vegas, ei stăteau la păcănele, iar eu mergeam în mall. Mie nu-mi plac păcănelele, nu le înțeleg. Așa că mă plimbam toată ziua prin magazine. Plus că sunt reduceri foarte mari, deci mergeam și la shopping.
Dar ce lucrai până atunci? Din ce îți câștigai traiul?
Vezi că ziceai că dacă am chestii pe care nu vreau să le zic… Am lucrat foarte mulți ani în țigări. Am fost la Philip Morris, la Marlboro, foarte mulți ani — vreo 10 — pe un post destul de mare de management.
După care, în 2015, am zis că nu mai vreau. Și am plecat. Și m-am dus să administrez un studio de videochat.
Liviu Berbece, de ce să nu zici asta?
Nu știu… eu o spun glumind, că de obicei, când zici „videochat”, lumea se schimbă la față. Dar s-a terminat cu tabu-ul. Acum nu mai e ce era. În 2015, când am intrat eu în business, dacă spuneam cuiva, efectiv se întorcea cu spatele și pleca. Am avut multe situații din astea.
Acum nu mai are lumea prejudecățile alea.
Iar în ianuarie, pe lângă vacanțele noastre, mergeam la niște summit-uri în LA. Legam Los Angeles-ul cu Vegas-ul: în LA stăteam o săptămână la summit-uri, apoi mergeam o săptămână în Vegas la distracție. Așa am făcut cinci ani la rând. Și tot așa i-am văzut și pe băieții ăia care curățau pantofi, în fiecare an.
Și în 2020 ce s-a întâmplat?
Povestea e și mai funny. Alex — șeful meu de la studio — eu mă tot certam cu el: că nu face cum zic eu, că nu-mi dă salariul pe care îl voiam eu…
Adică studioul nu era al tău.
Nu, nu. Eu doar îl administram. Eu mă ocupam de management.
Și Alex, într-o zi, îmi zice: „Liviu, nu mai comenta. Dacă mai comentezi, te dau afară. Și ce faci de mâine?”
Și imaginează-ți: Alex care îmi zice în glumă că mă dă afară, plus decembrie cu bocancii plini de nămol, plus faptul că i-am văzut pe băieții ăia în Vegas cu o zi înainte… A doua zi m-am dus, am cumpărat două trollere de soluții și am zis:
„Da? Ce fac eu de mâine? Las’ că îmi fac spălătorie!”
Și uite așa a apărut spălătoria. De asta zic că a pornit dintr-o tâmpenie, cumva — dar una bună.
Și ai renunțat la studio, la management și la tot, nu? Te-ai dedicat 100% spălătoriei?
Nu. În continuare sunt aici.
Toți banii pe care îi fac — și fac bani mulți pe lună — îi bag pe toți în spălătorie. Eu încă sunt la studio, încă mă ocup.
Uite, și acum, în momentul ăsta, sunt la studio.
Liviu Berbece: „Salariul meu acum este undeva la 10.000 de euro”
Ce înseamnă că faci bani mulți pe lună?
Ți-am zis, unde nu vrei să vorbim, nu vorbim… dar eu nu am probleme cu asta. Salariul meu acum este undeva la 10.000 de euro.
Ok. Și ce faci mai exact? Ca să știu și eu unde am greșit în viața asta.
Nu știu. Aș putea să-ți zic mai ușor ce NU fac.
Așa. Ce nu faci?
Nu intru pe cameră cu fetele. Nu știu ce fac ele acolo, pentru că nu e parte din job-ul meu.
Dar în rest… mă ocup de absolut tot: de la partea de management, idei, organizare, strategii, până la lucruri foarte practice. Noi spunem că sunt CEO, între ghilimelele de rigoare, pentru că nu sunt acel CEO din corporațiile mari care are doar un birou și o listă de ședințe.
Noi suntem mulți. Tocmai am avut petrecerea de Crăciun — am fost 100 de oameni. Avem două locații în București.
Uite, ieri am cărat cadourile de Moș Nicolae pentru fete. Mâine probabil vin și cadourile de Crăciun. Merg la interviuri, la traininguri, la tot ce e nevoie.
Fac absolut orice trebuie făcut.
Am înțeles. Și îți dai seama că, dacă bagi toți banii de aici în spălătorie… spălătoria nu îți aduce profit?
Spălătoria, teoretic, îmi aduce profit. Doar că eu vreau să o dezvolt. Și știi cum e în viață?
Ca un părinte: dacă n-ai timp pentru copil, compensezi cu bani. Cam așa e la mine: dacă nu sunt acolo 100%, compensez cu bani.
Sunt multe greșeli pe care le fac eu. Sunt și multe greșeli pe care le face Tudor, managerul meu, și greșelile costă bani. Tudor mă costă destui bani — dar îl iubesc, să nu creadă altceva.
Dar noi dezvoltăm continuu.
Ca să-ți faci o idee: în mai am fost în China trei săptămâni să căutăm furnizori de soluții, să ne facem propria noastră soluție. Pentru că până acum aduceam soluția din America.
Mă duceam de 3–4 ori pe an în America, cu trollerul, pentru că americanii nu voiau să exporte oficial soluția. Și eu o aduceam așa, personal.
Acum ne-am făcut propria noastră soluție. Am făcut-o în China pentru că era mai ieftin.
Doar că… eu mai am un principiu: Dacă tot o faci în România, mai câștigă și unul din România trei lei. Mai are și el 20 de angajați, mai sunt 20 de familii în spate. De ce să dau banii direct la un chinez pentru o diferență mică?
De asta încă mă uit cum pot să păstrez producția și în țară.
Pentru două mii de euro, prefer să las două mii de euro în țară, pentru că banii rămân aici. Eu am treaba asta… să rămână în țară.
Să rămână în țară și, până la urmă, eu pe chinezul ăla nu-l cunosc. Pe când domnul de la soluții — încă nu pot spune că m-am împrietenit cu el, dar sunt convins că o să ne împrietenim în timp. Și sigur o să mă mai ajute și cu alte lucruri de care am nevoie.
Și el, la rândul lui, are angajați, are familii pe care le întreține. Iar eu țin foarte mult la ideea asta de a ne ajuta între noi, lucru pe care, din păcate, nu prea îl facem. Suntem încăpățânați, suntem foarte invidioși, tot timpul ne uităm în curtea vecinului. Eu încerc, pe cât pot, să schimb treaba asta — sau măcar pentru mine să o schimb. Ce fac alții e treaba lor, dar eu vreau să fac altfel.
De aceea am auzit că recondiționezi încălțări și le donezi către…? Liviu Berbece, ia, povestește-mi.
La un moment dat am avut Mustang, o mașină Mustang. Și în grupul de Mustang făceam tot felul de activări, mergeam prin sate la copii.
Și am fost — din fericire, ca să nu zic din păcate — în multe sate, multe localități unde era… nu că rău. „Rău” e puțin spus.
De exemplu: copiii de la grădiniță trebuiau să iasă din grădiniță, să meargă pe DN, să intre în căminul cultural ca să ajungă la baie. Nu aveau toaletă în curte.
Și, uite, mi se face pielea de găină când îmi amintesc.
În momentul ăla, noi i-am spus primarului: „Uite, venim săptămâna viitoare și construim noi o toaletă.” Și primarul a chemat jandarmeria și ne-a dat afară din localitate: „Cine sunteți voi să veniți să-mi construiți mie WC-ul în curte?”
Am văzut multe familii care, din păcate, n-au avut noroc. Eu nu sunt adeptul ideii de a da bani celor care nu muncesc, celor care sunt bețivi, celor care își bat joc — nu.
Dar mulți dintre noi n-am avut noroc, și eu cred foarte mult în noroc. Nici eu nu provin dintr-o familie înstărită. Ai mei sunt asistenți medicali amândoi. N-am avut bani mulți, dar munceam în fiecare vară la țară: puneam roșii, castraveți, mergeam în piață să le vindem, să avem bani.
Și mi-am dat seama atunci că nu toată lumea are norocul ăsta. Nu toți pot să pună roșii, nu toți au apă să le ude, nu toți pot să meargă în piață să le vândă.
Mai ales copiii… copiii care se nasc în familii pe care nu ei le-au ales.
Citește și: Cum îți construiești o afacere gândindu-te la exit? Și ce înseamnă succesul într-o piață în panică? O poveste despre echilibru cu Delia Necula și Nagomi Experience
Da, da, da. Acolo, din păcate, te naști.
Exact. Și am văzut și copii care au plecat din familii defavorizate și au ajuns bine. Dar proporția e foarte mică. Majoritatea nu ajung. Pentru că nu are cine să-i țină la școală.
La un moment dat m-a contactat o asociație și mi-au spus: „Vrei să intri într-un proiect în care să oferi, în fiecare zi, o pereche de încălțări unui copil?”
Și am zis: da. Așa că am oferit 365 de perechi de încălțări — adică am ajutat 365 de copii, în toate cele patru anotimpuri, să aibă încălțări curate și bune.
Le-am adunat de la oameni, le-am recondiționat, iar ce nu s-a adunat am cumpărat noi și le-am donat.
Când a început războiul din Ucraina, cei de la CCC au făcut campanii enorme în țările din zonă, acolo unde ajungeau ucrainenii. Și ne-au întrebat dacă vrem să îi ajutăm cu spălatul și recondiționatul încălțărilor.
Atunci am spălat și am recondiționat 7.000 de perechi de încălțări. Am muncit… Veneam de la muncă, mă duceam noaptea acolo, spălam încălțări. Ajungeam acasă la 2-3 dimineața, la ora 8 eram în birou. Terminam programul, iar mă duceam acolo.
Trei luni n-am avut weekend, n-am avut sărbătoare, n-am avut nopți libere. Nimic.
Dar… nu știu. Doamne ferește, să fie vreunul dintre noi în situația în care mâine trebuie să-și ia ceva din dulap și să fugă… Doamne ferește.
Câți ani ai, Liviu Berbece? Se spune?
40.
Mulți înainte.
Mulțumesc, la fel.
Mulțumesc și eu. Ai pomenit de familia ta. Unde te-ai născut?
În Focșani. Acolo m-am născut, acolo am copilărit. Facultatea am făcut-o în Iași. Sunt inginer de mediu la bază, deși n-am profesat niciodată.
Dar de ce te-ai făcut inginer de mediu? De gura părinților?
Nu. De gura părinților ar fi trebuit — cu ghilimelele de rigoare — să mă fac paznic la pușcărie. Tatăl meu a fost asistent medical jumătate din viața lui la penitenciar. Și tot îmi spunea: „Liviu, trebuie să lucrezi la stat! La patron e rău, te dă afară! La stat ai locul cald, de acolo ieși la pensie.”
Prin familie am avut și patroni, „buticari”, cum se spunea atunci. Aveau engrosuri prin Focșani. Am văzut și eu, și au văzut și ei că viața nu e roz: azi ai angajați, mâine pleacă, te fură, îi dai afară… tot felul de povești.
Ai mei, lucrând la stat, mi-au băgat în cap că acolo e stabilitatea. Și, în mintea lor, cel mai bine era la penitenciar.
Ofițer, nu gardian — ofițer! Pe vremea aia, un ofițer câștiga foarte bine, peste media oricărui job. Așa că ei au plecat cu ideea asta: să mă apuc de învățat, să dau la Academie.
Numai că… eu istorie nu știu deloc. Am o problemă cu anii — nu că „am o problemă”, efectiv nu-i rețin. Nu știu când s-au născut mama și tata.
M-am apucat de învățat pentru Academie. La pregătire luam niște note nu mari — foarte mari. Deja ai mei începuseră să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să dau la Academie.
Pentru că, dacă intrai la Poliție și ieșeai ofițer, salariul era și mai mare. Se intra mult mai greu, dar notele mă calificau. La penitenciare se intra cu 6.
6 era minimul. Și nici nu se ocupau toate locurile. Dacă erau 20 de locuri, luau 10 sau 15, că nu se ducea lumea acolo. Nu era atractiv.
Eu, de la note peste 9 la pregătire… am luat la examen: 3 de 2 și un 3. Și sunt niște lucruri în capul meu pentru care cred că am luat notele astea.
În ultima zi, la proba sportivă, am întârziat. Am pierdut metroul. Eu nu cunoșteam Bucureștiul deloc.
Stăteam în Regie și aveam scris pe o foaie tot traseul: „Ieși din Regie, iei metroul X, cobori la stația cutare, iei tramvaiul cutare, direcția cutare, cobori, apoi un autobuz.”
Și am pierdut tramvaiul. Am întrebat pe cineva pe stradă: „De unde iau tramvaiul ăsta?” Și mi-au zis: „Du-te în dreapta.” Am fugit în dreapta, cum mi-au zis… și lor le-a bufnit râsul.
Și cumva m-am mai oprit peste 5 minute și am mai întrebat o doamnă și mi-a zis că nu, trebuia în stânga.
În momentul în care am ajuns la Academie, ultimul copil — că erau copii, la vârsta aia — tocmai intrase. Au închis poarta în fața mea. M-am rugat de agentul de pază să mă lase să intru. Mi-a spus că nu mă lasă, că ora era fixă și trebuia să intru la și 59.
L-am rugat și i-am zis: „Uite, a intrat unul acum 15 secunde în fața mea. Nici măcar un minut.”
A făcut mișto de mine și mi-a zis: „Nu te las.” Atunci i-am spus: „Dacă nu mă lăsați pe poartă, sar gardul. Mă duc oricum să dau examenul sportiv.”
Și m-a lăsat să intru abia în momentul în care ultimul copil ajunsese deja în sală. A deschis poarta și mi-a zis: „Aleargă, fraiere, că pierzi examenul.”
Iar în timpul probei sportive, pe margine erau niște studenți care „încurajau”. Adică stăteau în soare și strigau:
„Alergați, fraierilor, că la anul voi o să stați în locul nostru, nu o să stați ca proștii să aplaudați în soare.” Am dat toate probele sportive și le-am luat.
Săptămâna următoare m-am dus la Iași să mă înscriu la facultate. Eram cu mașina, nu știam orașul deloc.
Am întrebat un bătrân în stația de autobuz cum ajung la facultate. A început să-mi explice: Podul Roș, Splai, dreapta, stânga… Deja eram în ceață.
I-am zis: „Dom’le, nu vă supărați… îmi spuneți trei străzi și de acolo mai întreb și eu pe altcineva.”
Omul, văzând că sunt praf, s-a urcat cu mine în mașină și m-a ghidat până în fața facultății. A coborât, a traversat strada și și-a luat autobuzul înapoi.
Ce drăguț!
Da… a fost altceva. Un om bun.
Nu știu, cred că în ziua examenului creierul meu pur și simplu n-a vrut. Nu sunt genul care să primească ordine, nu-mi place să execut ordine prostești. Am fost mereu ăla care fluiera în biserică. Mă cheamă Berbece — și mereu îmi spuneau că sunt „oaia neagră” a familiei. Și, sincer, am fost în toate felurile.
Cred că subconștientul meu n-a vrut. Asta e explicația. Altă explicație nu am. Am fost o mare dezamăgire pentru ai mei, da. Singurul lucru care m-a durut cu adevărat a fost banii pe care i-au cheltuit ai mei cu mine la pregătire. Pe vremea aia oamenii făceau „cereri”, făceau împrumuturi ca să-mi dea bani să merg la pregătire.
Asta e singura mea dezamăgire: că au cheltuit niște bani și eu nu am intrat.
În rest… îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am intrat. Nu era pentru mine. Nu pot, nu sunt omul ăsta.
Și așa am ajuns la Inginerie de Mediu — dintr-un singur motiv.
Erau la noi în vizită niște prieteni de familie din Italia și vorbeam în casă despre facultăți. Unul dintre ei lucra într-o fabrică și zice:
„La noi, inginerul de mediu are trei fabrici în subordine, câștigă o grămadă de bani. De când a intrat Italia în Uniunea Europeană, i-au obligat să aibă inginer de mediu, ăla verifică tot.”
Și cum noi urma să intrăm în Uniunea Europeană, am zis: gata, asta e!
M-am dus la facultatea de Hidrotehnică, aveau acolo o specializare: „Ingineria Mediului în Agricultură”. Pe mine m-a interesat partea cu „Ingineria Mediului”. Am zis:
„Gata, mă fac inginer de mediu. Să se bată ei pe mine după aia să mă angajeze!”
Și ai terminat facultatea, Liviu Berbece?
Am terminat-o, da. Am absolvit-o și chiar mi s-a oferit un post la Garda de Mediu. L-am refuzat pentru că, între timp, începusem deja să lucrez în Iași. Lucram în promoții încă din primul an de facultate, pentru că n-aveam bani.
Părinții mei îmi dădeau — țin minte și acum — 500.000 de lei vechi pe săptămână, adică 50 de lei ca acum. Și mâncare.
Cei 50 de lei îmi ajungeau… cum să zic… îi rugam să-mi pună vinerea banii, fiindcă vineri seara mă duceam în club, la Roșu și Negru.
Eu aveam 50 de lei, colegul meu 50. Ne luam două sticle de busuioacă de Bohotin cu cola și aia era distracția. O săptămână mâncam mâncarea de la mama.
Bani nu mai aveam de nimic.
Și nu-mi ajungeau, normal. Că voiam și eu să ies cu gagica în oraș, voiam să-mi cumpăr și niște haine… că haine nu aveam.
La începutul anului era bine, că îi mai păcăleam pe ai mei că îmi trebuie nu știu ce culegere, nu știu ce carte de facultate. Și la un moment dat, când am terminat facultatea, mama zice: „Dar n-ai adus acasă niciodată cărțile alea, toate… pe care le-ai cumpărat.”
Și i-am zis: „Mamă, tu chiar crezi că eu am cumpărat vreo carte?” Și ea: „Da. Tu chiar crezi că eu eram fraieră și nu știam?”
Da, dar cred că acum le compensezi toate eforturile.
Cu siguranță, da. Dar nu doar acum. Le-am compensat mereu.
Ok, am fost genul care n-a învățat la școală și am fost un copil mai rebel, dar n-au avut probleme cu mine. N-am băut, n-am fumat, n-am făcut prostii grave.
Și cum le-ai spus tu că ești manager la un studio de videochat?
Păi… înainte să intru în videochat, începusem să lucrez la Philip Morris. Și acolo am avut o ascensiune foarte rapidă și foarte mișto.
Am fost crescut, ca majoritatea copiilor, la țară, la bunici. Și bunicul meu — aflând de la mama că eu nu prea învăț — mereu îmi spunea: „Ai să ajungi un nimeni. Ai să ajungi ca unchiu-tău, șofer. Norocul lui a fost că m-am dus eu cu rație de găini pe la profesori să-l treacă clasa.”
Mi-a rămas în cap chestia asta: „o să ajungi un nimeni”. Și mi-am dorit să ajung cineva, să le demonstrez și lui, și mamei mele că eu voi fi cineva.
M-am angajat la Philip Morris, lucram pe zona HoReCa. Semnam contracte cu baruri, cu cluburi, mergeam cu echipele de promo.
Am ajuns cel mai bun om de HoReCa din țară. Toate firmele mă curtau. Toți voiau să mă angajeze la ei. Dar am rămas la Philip Morris.
De fiecare dată când plecam din Iași, ne puneau să venim cu avionul la București. Eu veneam cu mașina.
De ce? Ca să trec pe la bunica mea.
Îmi schimbau mașina mereu — cum se întâmplă în corporație — și bunica mea le spunea babelor din sat că eu sunt „director la țigări”. Atât știa ea: că lucrez „la țigări” și sunt director.
Treceam de fiecare dată să o văd.
Și îți zic, mi-a fost băgată în cap ideea asta că o să ajung nimeni și aia cu „trebuie să lucrezi la stat”.
Și cum le-ai spus că lucrezi în videochat?
Am avut foarte multe propuneri să plec să administrez diverse cârciumi și nu m-am dus, din cauza ideii ăsteia cu: „dacă dau faliment? dacă nu merge?”.
Plus că mă săturasem. Nu mai puteam de Philip Morris. Venise un manager pe București căruia îi plăcea pupatul în fund… iar eu nu sunt genul. Deloc.
M-am însurat. Fosta mea soție și fosta ei nașă erau cele mai bune prietene din copilărie. Nașul avea un studio de videochat. Eu habar n-aveam ce businessuri are.
Și într-o zi, în 2015, au venit mascații peste ei. Au fost acțiuni mari în toată industria de videochat: procesatori de plăți, bănci, firme — tot.
Și îmi zice: „Liviu, am nevoie de tine. Trebuie să deschid o firmă nouă. Am sechestru, am popriri, nu vreau să închid businessul. Businessul e de 20 de ani. Trebuie doar să schimb firma. Hai cu mine în Albania să facem o firmă acolo. Stai două luni până se deblochează plățile, că site-urile au blocat tot.”
Ne-am dus în Albania. Într-o zi am deschis firma. A doua zi eram înapoi în țară. Peste două zile făceam deja plăți. În paralel mă certam cu ăla de la Philip Morris că tot îmi mărea targetele, tot nu-i plăcea de fața mea.
Și i-am zis lui Alex (șeful de la studio): „Bă, rămân să lucrez cu tine.” El mă tot bătea la cap de ani de zile.
Și eu mereu: „Nu, că eu sunt corporație, că mă fac ăștia manager pe jumătate de țară…” Dar m-am enervat într-o zi și am zis: gata, nu mai. Eu rămân aici.
Am învățat enorm în cei 10 ani de corporație. Și le recomand tuturor tinerilor: duceți-vă să lucrați într-o corporație. Sunteți sclavi acolo câțiva ani, da, dar învățați atât de multe lucruri încât merită toți banii și toată experiența din lume.
Și cum ai ajuns să le spui părinților tăi că administrezi un studio de videochat? Și bunica… mai era?
Nu, bunica murise între timp. Cred că acolo ar fi fost provocarea, dar sincer… ea ar fi înțeles.
Nu avea o problemă cu nimic. Ca să-ți dai seama ce femeie era: i-a zis odată maică-mii, când eu eram în facultate: „Du-te, măi, la Liviu la facultate să vezi ce face pe acolo!”
Și mama i-a spus: „Păi, mamă, nu e ca la școală, nu există dirigintă.” Și bunica: „Las’ că mă urc eu în tren odată. Zi-mi la ce facultate e și mă duc să văd.”
N-a mai ajuns, că a murit înainte. Dar era în stare să vină, să caute “diriginta de la facultate”. Așa era ea.
Pe vremea aia eram încă în Philip Morris, în Iași, urma să mă mut la București. A fost fix perioada de tranziție. A murit înainte să știe că am ajuns în videochat.
Și cum ai spus părinților?
Simplu. I-am zis: „M-am săturat de Philip Morris. Mă duc să lucrez cu Alex.” Îl cunoșteau pe Alex. Le plăcea de el. Nu știau ce businessuri are. Ei știau de școala lui de dans, de chestii cu raliuri… dar nu de videochat. Și mi-au spus doar: „Nu? Du-te.”
Câteva luni mai târziu, am dat primul interviu — nu mai știu exact, Realitatea sau Kanal D.
Eu vorbesc cu ai mei în fiecare zi. Indiferent că e drum de 5 minute sau jumătate de oră, eu îi sun. Și le-am zis: „Mamă, astăzi vine o televiziune să-mi ia interviu.”
„Aaa, ce tare! Să-mi trimiți și mie reportajul!” Le-am trimis reportajul.
Și… a apărut cuvântul „videochat”.
A început cu: „Aaa, păi cum faci tu, măi mamă, să apari la televizor? Mă faci de râs în fața vecinilor! În fața doctorilor! În fața prietenelor mele!”
Exact, exact reacția clasică: „vai, ce-o să zică lumea!”
Discuția mea cu ei a fost foarte simplă și sinceră: „Mamă, la final de lună îmi dă cineva altcineva bani? Îmi plătește cineva mașina? Rata la apartament? Mâncarea? Ieșirile? Nu? Atunci să nu mai aud discuția asta.”
Eu n-am avut problema asta cu „gura lumii”. Ți-am zis, sunt un pic mai diferit față de toată lumea. Mai rebel. Sau normal, cum ar trebui să fie normal.
Mi-am făcut și un tatuaj: un copil care sare gardul, deși poarta e deschisă. Înseamnă două lucruri. Primul: bunica mea îmi spunea mereu la țară: „Bă, copiile, nu mai sări gardul, că poarta e deschisă!” Dar noi tot găseam metoda mai complicată.
Al doilea: mereu am ales calea mai grea. Sau mai diferită. Sau doar… nu neapărat calea cea mai ușoară. Așa sunt eu.
Am înțeles. Dar acum… ai divorțat, dar tot cu nașul ești în afacere?
Da, da, da.
Am rămas prieteni foarte buni. El între timp s-a mutat în America. Are vreo șase ani de când stă acolo. Nu a mai venit deloc în România. E bine, merci. Nu mai știe nimic de business, nici unde e locația exact.
Dar de ce le stricați? Din cauza soluțiilor?
Din cauza soluțiilor, din cauza oamenilor, din cauza faptului că nu știam. Uite, îți dau un exemplu. La un moment dat, o prietenă foarte bună îmi spune că vrea să-i vopsesc o geacă. Noi, la început, „vopseam” de toate — încălțăminte, genți, ce ne trecea prin cap.
Zice: „Are prietenul meu o geacă luată din America, de fotbal american — cu material textil pe mijloc și mânecile din piele. Nu i-o vopsești?”
Eu: „Bă, nu i-o vopsesc, că nu știu.”
Teoretic era aceeași vopsea pe care o foloseam la încălțăminte: o vopsea lichidă, specială pentru piele fină sau textilă. Dar eu nu aveam experiență.
Până la urmă m-a convins. Mi-a zis: „Îți plătește oricât, a dat 4000 de euro pe geaca asta.”
Bun. M-am apucat.
Am cumpărat un manechin, am vopsit geaca, am trimis video cu mine purtând-o prin atelier — eram super mândru că-mi ieșise. A doua zi dimineață… colegii o dau jos de pe manechin. Și geaca se spărgea. Știi senzația aia când lași un plastic în soare și, când îl îndoi, se face bucăți? Așa se făcea geaca.
De ce? Pentru că nu era piele, era un material sintetic, iar eu am reacționat cu vopseaua pe bază de alcool. A trebuit să-i dau omului 2000 de euro, că atât mi-a cerut pentru ea.
Mi-am căutat și eu geaca online: ediție limitată, nu aveam de unde să o înlocuiesc.
Și atunci mi-am zis: „Gata. Nu mai fac ce nu știu.”
De-atunci am rămas exclusiv pe încălțăminte și genți. Atât. Nimic altceva.
Între timp, am învățat să vopsesc și scaune de mașină, pentru că asta era singurul loc în România unde mai exista tehnică de vopsire a pielii.
Dar și acolo am învățat că pielea din industria auto este cu totul altceva decât pielea încălțămintei.
Stricam pentru că testam. Ne tot întrebam: „Hai să vedem dacă iese.” Și uneori… nu ieșea.
La început spălam cu 12 soluții diferite. Nu-ți trebuie facultate, ci tabele. Aveam un tabel uriaș, printat pe foi mari, și scria:
- talpă albă → soluția 3
- talpă neagră → soluția 2
- talpă X → soluția 1
Soluțiile nu aveau nume, doar numere, să le putem ține minte. Mi-aduc aminte că atunci când am închis locația mare de pe Magheru, mi-a venit „ideea genială” să îmi iau un depozit în Popești-Leordeni și să fac spălătorie centralizată — bandă rulantă, ca la Henry Ford.
Citisem cartea Simplifică și m-a inspirat. Am creat roluri pe bandă:
- unul spăla tălpile
- altul interiorul
- altul exteriorul
Mergea mult mai repede. Problema era că nu găseam oameni în Popești.
Așa că am început să angajez de pe șantier. Mergeam efectiv pe șantiere și întrebam: „Nu vrei să vii la muncă la căldură? Îți dau mai mulți bani decât aici.”
Dar oamenii veneau fără experiență. Și aceeași poveste: stricam. Apoi, cu soluțiile din America… Americanii nu voiau să exporte. Le scriam mailuri — nimic. Îi sunam — nimic.
Șeful meu de la studio, Alex, are casa lângă fratele lui în America. În SUA nu merg numerele de casă consecutiv ca la noi. Poți avea adresa 2005 lângă 3500, depinde cum au construit casele.
Așa că am făcut un truc: am dat adresa reală, dar alt zip-code. Și am pus numărul meu de telefon din America.
M-a sunat cineva: „Este o neconcordanță între adresă și zip-code. Unde trimitem coletul?”
Și am zis: „Unde vreți voi. Dar dați-mi odată un om de la vânzări, că mă chinui de un an să vorbesc cu voi!” Așa am ajuns în sfârșit la ei. Le-am explicat că iau sute de litri pe an. Au fost șocați că nu renunțasem.
Am ajuns chiar importator pe Europa pentru soluția lor — dar era foarte scumpă. Veneau din China în America, din America în România. Nu voiau să trimită direct din China.
Așa că am decis să îmi fac propria soluție. Și acum, în ianuarie, lansăm prima soluție Made for Romania.
Wow, asta da poveste. Pare că nu te plictisești deloc.
M-aș plictisi. Dar n-am timp. Aș vrea eu să mă plictisesc… dar n-am când.
Liviu Berbece, hai să ne întoarcem un pic la motivul pentru care ne-am văzut și anume spălătoria. Nu știam că ai atâta poveste de spus. Aș vrea să faci o comparație: dacă te-ai ocupa de spălătorie cum te ocupi de studioul de videochat, ai vedea câte una la fiecare colț de stradă? Bun… câte spălătorii ai acum? Câte sedii?
În momentul de față sunt 16 spălătorii, răspândite în toată țara. Din ele, 13 sunt francize, iar 3 sunt ale mele. Eu am plecat cu ideea de franciză încă de la început.
Eu am câteva principii… De exemplu: mie nu-mi place să muncesc. Bă, chiar nu-mi place.
N-am încotro, trebuie să muncesc, dar nu mi-a plăcut nici cartea, nu-mi place nici munca în sensul ăla de sclăvie. Dacă pot să găsesc metoda mai simplă, o găsesc. Și m-am simțit foarte validat când am văzut că și Elon Musk zice că îi place să angajeze oameni leneși — pentru că ei găsesc cele mai eficiente soluții.
Când am început spălătoria, mintea mea era așa: „Îmi fac una a mea. După aia deschid francize. Câte orașe mari sunt în România? Hai 20. Dacă iau de la fiecare 500 de euro, fac 10.000 pe lună fără să fac nimic!” Da… de parcă era așa simplu.
N-am luat în calcul vorba aia: socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.
La mine nici la cumpărături nu se potrivește — dacă nu merg cu listă, explodează bugetul și tot nu vin cu ce-mi trebuie.
Dar cu francizele… s-a concretizat. A fost un lucru foarte bun că am vrut asta de la început.
Eu, în primul an, m-am dus la o firmă care vindea francize — nu le dau numele, dar sunt cei mai nenorociți oameni de pe fața pământului și sper să dea faliment. Le-am plătit o căruță de bani și le-am zis: „Eu vreau sistem de franciză.”
Și ei: „Păi nu poți, ai doar trei luni de când ai deschis.” Zic: de ce să nu pot?
Aveam trei luni, din care o lună fusese lockdown, eram în regim special… dar tot funcționam.
Eu mă duceam, luam încălțările de la oameni de acasă, le curățam și le duceam înapoi.
Teoretic, spălătoriile nu erau închise, doar că nu ieșea lumea pe stradă. Eu ieșeam.
Prima locație am deschis-o la Victoriei, la un etaj, pe spate, un spațiu mic, 30 de metri pătrați.
După 6 luni a trebuit să mă mut — nu mai aveam loc. Nu că nu mai aveam loc: erau prea multe încălțări.
M-am mutat pe Magheru, într-un spațiu mare, de peste 100 de metri pătrați. După un an și jumătate, m-am mutat iar, că nu mai făceam față nici acolo. A trebuit să închid o lună ca să spălăm ce aveam deja.
Aveam saci întregi de încălțări. Nu mai aveam loc pe rafturi. Eram 9 angajați și tot nu făceam față.
Atât de mulți oameni își duc pantofii la spălat?
Da. Noi am fost primii — sau printre primii. Am avut noroc. Nu știu dacă noroc sau faptul că am făcut treabă bună. Probabil ambele.
Și am mai avut un noroc: că am avut bani să plătesc greșelile. Am stricat multe perechi de încălțări, nu neg. Toate perechile stricate au fost plătite din banii mei.
Dacă un angajat strica o pereche, îl întrebam: „A fost vina ta?” Dacă spunea „da”, eu plăteam.
Le spuneam oamenilor: „Hai să ne înțelegem. Cât vrei? Ți-o cumpăr nouă. Sau îți dau o parte din bani dacă se mai poate repara.”
Unii au zis de la început: „Vreau pereche nouă.” Asta era cel mai rău pentru mine, pentru că ei aduceau pantofii distruși, dar voiau pereche nouă. Dar cumpăram.
Dacă adun banii pe care i-am despăgubit în 5 ani, cred că îmi luam o garsonieră la Unirii, cu vedere la fântâni.
Liviu Berbece: „Dacă adun banii pe care i-am despăgubit în 5 ani, cred că îmi luam o garsonieră la Unirii, cu vedere la fântâni”
Liviu Berbece, când crezi că o să fie profitabilă spălătoria?
În momentul în care o să reușesc fie să o vând unui colos care are bani să bage în ea, fie să atrag o finanțare serioasă, cu cineva care chiar să investească mult.
Până atunci, din păcate, o dezvolt încet. Cu banii mei.
Ca să-ți faci o idee, am fost la Imperiul Leilor. Din cei cinci, patru au spus „da”.
Eu am ales să merg cu grupul City Grill, pentru că aveau experiență în francize, au restaurantele lor în sistem de franciză și știam cultura lor organizațională. Sunt oameni extraordinari. Am lucrat cu ei în Philip Morris, îi cunoșteam, le știam stilul, seriozitatea.
Am lucrat cu Daniel Mischie un an de zile. Un an în care nu am obținut finanțarea, din două motive mari:
- Ei erau în plină expansiune — au luat aeroportul, au cumpărat două hoteluri, băgau zeci de milioane în investiții.
- Mi-au spus foarte sincer: „Liviu, nu vrem să te ținem pe loc. Du-te singur înainte, că noi nu putem ține ritmul acum.”
Dar ce au făcut în acel an… m-a costat mulți bani, dar m-a învățat enorm. Au trimis echipe din managementul lor ca mystery shoppers în toate spălătoriile din țară. Craiova, Timișoara, Satu Mare, peste tot. Veneau cu feedback profesionist: aici e bine, aici e mai puțin bine, asta trebuie îmbunătățit.
Și încă un lucru important: eu aveam multe firme. Fiecare spălătorie era pe alt SRL. Era haos contabil. Nu puteai urmări profit, cash-flow, traseul banilor. Așa m-a dus pe mine capul, că nu sunt om de business.
Între timp am mutat totul pe o singură firmă. La anul o să avem un an întreg de funcționare în noul sistem și abia atunci pot să atrag o finanțare serioasă.
Dar dacă mâine ar veni cineva cu o sumă mare, câteva sute de mii de euro, și ar face ce am eu în minte… am ridica business-ul instant.
Visul meu este ca spălătoria să fie la fiecare colț de stradă. Să poată omul să coboare în cartier, să lase încălțările la curățat, exact cum duce hainele la curățătorie.
Și nu e doar moft — e nevoie reală. În încălțări se strânge transpirație, bacterii, mirosuri, mucegai… nu e doar estetic, e igienic.
Și mai am un principiu: nu aruncăm, recondiționăm. Cum ne ducem hainele la curățat, așa trebuie să ne ducem și încălțările.
Meseria de cizmar aproape a dispărut. Noi ne-am deschis propriul departament, propria „cizmărie”. Pentru că nu mai ai unde să repari, să cureți, să prelungești viața încălțărilor. Și e păcat, mai ales când dau oamenii mii de lei pe o pereche.
Chiar vorbeam la Imperiul Leilor cu Cristina Bâtlan. Îmi spunea că deșeurile de încălțăminte sunt printre cele mai nocive pentru planetă, mai ales tălpile, care sunt făcute din compuși sintetici reciclați la nesfârșit. Nu se descompun. Nu se ard. Nu se degradează. Sunt un dezastru ecologic.
Exact de asta eu vreau să ajung în fiecare cartier. Și este posibil.
A doua noastră franciză, după București, a fost Focșaniul — oraș mic. Și merge excelent.
Toate spălătoriile sunt profitabile?
Singura care nu e profitabilă este… a mea. Pentru că reinvestesc tot.
Liviu Berbece, sper ca anul nou să aducă lucrurile mai bine așezate.
Eu la asta mă rog în fiecare seară — să găsesc investitorul potrivit sau firma potrivită. Un lanț de curățătorii de haine ar fi perfect. Sau un lanț de magazine de încălțăminte.
Sau… urmăresc modelul Five to Go. Ei sunt inspirația mea.
Și vreau și altceva: Soluția noastră, cea nouă, să ajungă pe raft în magazine. Pentru că e o soluție extraordinar de bună și, spre deosebire de ce foloseam la început, nu mai strică încălțările.
Nu toată lumea își permite să vină la noi cu 50–100 de lei o spălare. Dar vreau să-i dau posibilitatea unui copil care a dat 100 de lei pe o pereche de teniși să și-i curețe singur acasă.
Serviciul nostru e premium, da — e pentru oameni ca mine, puturoși, care nu vor să spele acasă. Dar soluția vreau să fie pentru toți. Să fie accesibilă.
