fbpx

Căutare

Share this article

Satul se numește Gărâna (Wolfsberg sau Muntele lupului) aflat în apropierea Muntelui Semenic. Locul adună an de an iubitorii de muzică la renumitele festivaluri de jazz, rock folk și alte genuri preferate de marele public. În vara aceasta se împlinște un sfert de secol de jazz, găzduit în Poiana Lupului, în ranch-ul amenajat și deținut de familia Kortvelyessy.

Lora Kortvelyessy cum arătau începuturile Festivalului de la Gărâna… 

În această vară se împlinește un sfert de secol de jazz pentru toată partea organizatorică, de la începuturile acestuia cu regretatul Gigi Tăuș. Totodată optsprezece ani de când noi, cei care ne numim „Lupo” suntem parte din echipă și gazde pentru acest eveniment. Altfel spus am ajuns la  majorat. 

Ce te-a adus la Gărâna? 

Întâi de toate dragostea. Fără îndoială. Întotdeauna am iubit muntele și drumețiile de potecă și mi-am imaginat Gărâna ca fiind locul optim pentru așa ceva. Și totuși, personal am venit prima dată la Gărâna nu pentru „potecăreală”, ci în numele iubirii sau mai exact a salvării acesteia. A fost la sfârșitul verii anului 2002, primul sfârșit de săptămână după festivalul de jazz din acea vară. Încă nu trăisem, jazzul. Gărâna mă fascina din adolescență pentru că o trăiam din poveștile prietenei mele foarte bune, Romana Benea, care își petrecea aproape toate vacanțele la cabana sportivă, alături de tatăl ei, Marcel Benea, cunoscutul antrenor al lotului feminin de gimnastică junioare. 

Toate începuturile de an și de an școlar, începeau cu povestiri de la Gărâna. Eu nu trăiam prea multe în vacanțe, deci nu aveam povești personale, le savuram pe ale ei. Mă pregăteam în acea toamnă să urmez cursurile unui colegiu de tehnică dentară și consideram ieșirea la Gărâna ca o binemeritată relaxare după examen, dar și înainte de noua direcție pe care plănuiam să o urmez. Mai am și astăzi legitimația de la Universitatea de Medicină din Timișoara, unde nu am mai ajuns nici măcar o zi la studiu.

Citește și: Gigi Tăuş: “Toată lumea crede că gulaşul e unguresc. Dar reţeta este slovacă. Reţeta gulaşului e simplă: câtă carne, atâta ceapă şi atâţia cartofi. În rest, gustul îl dă bijutierul”

Și cum ai ajuns la Gărâna?

Cu autostopul. Aveam puțin peste 20 de ani. Am ales spontan să rămân sau Gărâna m-a ales, nu știu, dar lucrurile nu le-am inițiat eu, ci administratorul de la vremea respectivă. Eu eram turist de weekend fără intenția de a rămâne mai mult decât pentru acea vizită. Așadar la un pahar de afinată, sâmbătă seara, am primit o ofertă de job pe care am acceptat-o. În săptămâna următoare eram deja mutată din Timișoara în vârful muntelui. Iubirea pentru care am venit prima dată la Gărâna, nu s-a salvat, dar trei luni mai târziu, a lăsat loc alteia, cea pe care o trăiesc și astăzi.

Soțul meu tot de iubire a fost purtat aici. Iubea locul acesta deoarece în copilărie și-a petrecut și el, aproape toate vacanțele aici. Și poveștile lui legate de vacanțele la Gărâna sunt frumoase. Pentru mine – care în copilărie nu aveam trăiri de poveste, dar cred că nu am ratat vreun volum din colecția Biblioteca Pentru Toți a poveștilor nemuritoare – locul ăsta deja aduna tot mai multă magie. Am făcut până astăzi cam de toate aici, numai excursii pe poteci nu. Important este totuși, faptul că împreună am scris multe povești despre tot felul de iubiri (de oameni, de muzică, de locuri, de sport și cultură, de bere). 

Citește și: Wojtek Mazolewski: “Muzica înseamnă libertate, aşa că, în timp ce cânt, îmi amintesc mereu că nimeni nu are dreptul să ne limiteze!”

Ce v-a atras, ce vă leagă de această străveche așezare pemească? 

Tot dragostea m-a atras. Cred că e un afrodisiac în aer. Îmi amintesc că la prima mea vizită am ajuns la Bistro, actualul Kibuț, unde m-am așezat pe niște butuci în spatele șurii, nu exista încă terasa de astăzi. Am tras adânc aer în piept și am avut un sentiment de bine. Când vizitez locuri noi nu sunt foarte vorbăreață, pentru că încerc să mă încarc senzorial cu locul. Gărâna m-a copleșit din prima. Și acum păstrez în minte acel moment, acel apus și acel miros și acea vibrație din aer. Apropiații știu că terasa de la Bistro este sursa mea de calm. La Gărâna totul cântă, și când nu se cântă. Natura, apele, vietățile, vântul și frunzișul, zăpada care scârțâie sub tălpi sau se desprinde din copaci ori de pe acoperișurile cabanelor, celebrul Franți văcarul cu vocalizele lui, motocositoarea din vecini, ATV-urile în trecere sau talanga ori rumegatul vacilor pe pășunea de alături – indiferent cât de ciudat ar părea pentru unii, toate au muzica și farmecul lor aparte, influențat adesea de momentul zilei. Acum douăzeci de ani, dacă stăteai în curtea casei, cunoșteai cam după zgomote cine trece și în funcție de asta, puteai aproxima cât e ceasul. Dacă ne luăm după anumite voci, cota la care e situată Gărâna (1100 metri altitudine) e recomandată pentru inimă și plămâni. Eu cred că inima bate altfel aici, cât despre aer la periferia rezervației naturale, e clar că trăiești în permanentă binecuvântare.

Gărâna
Festivalul Gărâna

De ce ar investi cineva bani într-un sat părăsit (așa cum se arăta Gărâna după anii ’90, după exodul localnicilor în Germania)?

Nu cred că investițiile de la Gărâna sunt ceva aparte, dar crearea acestui loc cât și exodul nemților de după anii ’90… categoric da. Achiziții masive au avut loc în prima parte a anilor 90 în toată țara, Gărâna are însă povestea ei specială datorită acelui exod. Faptul că foarte mulți nemți care au plecat – unii poate chiar pripit – au revenit la scurt timp cu dorința să își răscumpere casele vândute atunci, oferind pentru acestea chiar și de 20 de ori prețul, face ca fiecare poveste a localnicilor să fie și mai palpitantă.

Nu am făcut o statistică, dar dacă arunc o privire prin sat, vara ori în preajma sărbătorilor de iarnă, când nemții sunt din nou „acasă”, aș îndrăzni să afirm că cel puțin 30% din familiile plecate, fie și-au răscumpărat casele, fie au cumpărat alte case de la sătenii rămași. Cred că noi, cei plecați în alte țări, oricât de bine ne ancorăm în țara gazdă, vom trăi permanent cu un picior acolo și cu un picior aici, în țara natală. Indiferent cât e de mare căminul nou creat și cât de acasă te simți în exodul pe care l-ai ales, locul natal, rămâne și el „acasă”.

Pentru tine unde este „acasă”?

M-am născut la Lugoj, dar am pendulat între Arad și Timișoara. Totul s-a schimbat însă, de când în viața mea există Gărâna! Îmi este dor de Lugoj, sunt mândră de orășelul natal, dar acasă înseamnă tot mai mult Gărâna, iar dacă aș avea capital, încă aș alege această zonă ca loc în care aș investi și nu într-o afacere, ci într-o căsuță mică, rudimentară, cu vedere către lacul Trei Ape. Gărâna are o energie aparte și o vibrație anume, pe care dacă le simți, rămâi marcat. Indiferent de anotimp, aici este o dinamică foarte specifică, care te menține activ și implicat tot anul. Boehmii (pemii) au simțit și ei, nu cred că au ales la întâmplare.

Gărâna
Festivalul Gărâna

Au fost mai multe momente grele pentru ceea ce înseamnă locul din Valea Lupilor, amintind doar de prăbușirea acoperișului și surparea scenei, în primii ani, apoi de puternicul incendiu din 2016 care a mistuit „La scena” o frumusețe de construcție care îngloba nu doar locul unde performau artiștii ci și restaurantul și celelalte spații conexe. De unde puterea de revenire din propria cenușă, așa precum Pasărea Phoenix? 

Provocări au existat permanent la Gărâna. Toate au necesitat investiții. În anii de început, au fost mereu aceleași probleme la unitățile de cazare, provocate fie de disfuncționalități în distribuirea gazului, fie de înghețurile care provocau spargeri ale țevilor și iarnă de iarnă aveam câte o surpriză. Cabanele au fost la acea vreme căutate, fiind printre primele mai moderne, dar pe care meseriașii ni le-au predat pline de„surprize”. Asta apropo de cât de dificil e să „conduci” o afacere de la distanță. Apoi au început evenimentele. Inițial au fost noroaiele care au necesitat repetate asanări ale mlaștinii. Am și pierdut numărul camioanelor de piatră pe care aceasta le-a înghițit. Soțul meu, Rudi, cu ceva sprijin, a adus din Germania conducte cu diametrul de aproape jumătate de metru pe care le-am îngropat pe sub bușteni, și în fiecare an o nouă sursă de apă tot își făcea loc pe sub pământ și se ridica la suprafață, pe urmă începea circuitul, iar noroi, iar muncă… Cred că până prin 2013 ne-am tot ocupat de asanarea solului. În iarna anului 2011 s-au prăbușit standurile așa că au trebuit reconstruite. Prin 2013 am reușit să asfaltăm perimetrul de luat masa. Buștenii (care servesc drept bănci pentru spectatori) au fost înlocuiți și ei de vreo 3-4 ori în toți acești ani, mai cu sprijinul autorității locale, mai din cheltuieli proprii. În 18 octombrie 2016, incendiul, a făcut ca toate celelalte neajunsuri, să pară o bagatelă.

Gărâna
Incendiul de la Gărâna

Puterea de a renaște pentru mine a venit din dorința de a-mi susține soțul în acest demers, dar și cu foarte multă energie primită din afară. Oamenii ne-au dat putere. Dintre artiștii cu care personal colaborez Mircea Vintilă cel mai des, dar și Nicu Alifantis și Zoia Alecu, Maria Gheorghiu, Ducu Bertzi, Mircea Baniciu și mulți alții se interesau să vadă cum ne merge. Instituțiile media de toate formele au povestit mult despre noi. Eu abia odată cu incendiul am realizat ce amploare avem și că suntem apreciați. Adeseori mă plângeam de nopțile nedormite și de prețul pe care îl plătim să menținem vie Gărâna, dar după reacțiile venite în urma incendiului am realizat că a meritat fiecare noapte nedormită, orice efort și fiecare lacrimă, căci ele au avut rezonanță. Și acum mai am restanțe la acea ediție pro bono, care a adunat aproape toată suflarea muzicii folk românească. Nimeni nu a spus nu! Mircea Rusu, fam. Onișor și Zoltan O. Butuc nu mai cântaseră niciodată la Gărâna, și totuși s-au alăturat mișcării de reconstrucție. Oamenii cu care lucrăm deveniseră parte a reconstrucției, nu doar colaboratori sub contract. Cred că orice formă de a mă lamenta referitor la nopți nedormite și la piedici, ar fi o ipocrizie la adresa oamenilor implicați.

Gărâna

Soțul meu, Rudi, nu dorea nici să renunțe, nici să o lase mai încet. El s-a ocupat de problemele administrative legate de reconstrucția până la roșu, redimensionarea scenei, finanțare, negocierile cu asiguratorii, cam tot ce se face cu mintea, pe lângă serviciu full time solicitant și el. Eu am fost membru activ în reconstrucție și am investit multa „spate” cărând, dar am investit  și creativitate și timp. Am făcut toată partea de design a interioarelor, de la băi la bucătărie și bar, terasă și sală, am cumpărat și transportat cam toată aparatura, am făcut achiziții de materiale de construcții inclusiv lucrări în acest domeniu. Terasa și barul le-am vopsit eu cu Liza camerista, am pus lambriuri împreună cu muncitorii, am montat și amplasat toată mobila, am rostuit faianță, etc. Cumva doream să se termine mai repede și să fie totul așa cum a fost. Lazăr bucătarul, a făcut și el multă tâmplărie, în lipsa unei bucătării.

Mi-am luat angajamentul să pun totul pe picioare, pentru a compensa ce a trăit soțul meu, martor la incendiu. Mă consider binecuvântată pentru că tocmai ce plecasem din Gărâna și nu am fost de față să privesc neputincioasă cum arde totul. Cred că acele ore au fost foarte dureroase pentru el, deși rezista ca o stâncă.

Chiar dacă amplasamentul de acum e mai frumos decât a fost, numai noi și copiii noștri știm cu adevărat ce au însemnat toate acestea și care a fost pentru familie adevăratul preț pe care l-am plătit pentru refacere. Iar socotelile încă nu s-au încheiat și aici nu mă refer doar la cele financiare. Unele au costat efort fizic, psihic și mai ales emoțional care nu pot fi puse în nicio balanță financiară. Ca să acoperim datoriile cu reconstrucția, am fost nevoiți să vindem două din cele trei cabane din Poiana Lupului, am făcut credite personale la care și astăzi mai plătim rate, în condițiile în care situația turismului nu este deloc încurajatoare în momentul de față. Și totuși, oarecum altfel, mergem înainte, pentru că am implicat oameni care așteaptă cu bucurie următorul eveniment. Pe de altă parte, pentru mine incendiul a reprezentat și un semnal de alarmă, care a dus la momentul reorientării mele profesionale. Am realizat că azi ai ceva și peste noapte e posibil să pierzi totul, motiv pentru care a început să mă intereseze să îmi asigur o pensie. Pandemia de Coronavirus mi-a confirmat că a fost înțelept. Lucrând în domeniul social, nu am petrecut nicio zi în carantină și am fost printre norocoșii care au mers zilnic la serviciu.

În iulie 2016 am terminat reconstrucția. Acea vară a fost încă una dintre cele fără niciun fel de concediu. Luna august a fost și ea cu peripeții iar în septembrie, odată întoarsă acasă în Germania, deja am început să caut alternative. Am puterea să mă desprind de trecut și să nu trăiesc ancorată în el. Simțeam că pentru mine a venit timpul să îmi creez și vise proprii. Iubesc să călătoresc, motiv pentru care mă gândeam să devin însoțitor de bord. Am devenit însă un alt fel de „însoțitor”, de suflete, adică pedagog. Inițial, în anul 2018, asistent individual pentru copii cu tulburări de comportament, apoi, în anul 2019 educator, în 2020 – pedagog special pentru copiii cu CES (cu cerințe educative speciale, cu deficiențe), ca acum să studiez psihologia în paralel cu un master în bunăstarea copilului și a familiei. Sunt interesată de programe de combatere și prevenție, pe partea de victime ale traficului de persoane, minori, victime ale abuzurilor de orice formă, ori traumatizați de război (Siria, Iran, Irak, Afganistan, etc). Practic mă preocupă lupta împotriva oricăror forme de exploatare a minorilor. Altfel spus, predau forme de iubire de sine și de semeni. Cultiv zâmbetul și empatia.

Din cenușă a renăscut Gărâna, dar am renăscut și eu cu multe vise și aspirații noi. Încă nu mi-am creionat o direcție, însă privitor la Gărâna știu că îmi doresc să duc mai departe, cât de mult pot, Gala Semenic Fest Folk. Nu îmi mai doresc să devină internațională, dar visez Gala ca pe un festival care va dăinui și va crește, chiar dacă acum lasă impresia că stagnează.

Șoțul meu Rudi Kortvelyessyi este de peste 30 de ani angajat în telecomunicații, cu un doctorat în domeniu și a coordonat activități din 52 de țări din estul Europei și Orientul mijlociu. România face parte dintre acestea, iar pentru firma pe care o reprezenta a făcut foarte multe lucruri deosebite. Și aici au existat colaborări speciale cu oameni care ne-au susținut. Practic în acest domeniu al organizării de festivaluri suntem doi amatori, cu vise mărețe, care au dat curs unor oportunități. Din aceste oportunități am făcut tot posibilul să împărtășim. Fără el, nu eram astăzi aici, și lui îi datorez mult din ceea ce suntem și ce sunt.

Gărâna, Valea Lupilor, au ajuns un brand la care v-ați adus  din plin contribuția. Priviți înainte cu speranță, vă uitați inapoi cu încredere (încrederea în lucrul bine făcut)? 

Întotdeauna privesc spre lumină și asta e valabil pentru amândoi. Practic suntem doi, foarte diferiți, vizionari. Proiectele soțului meu sunt mult mai mari ca locul și după 40 de ani de străinătate, adesea neadaptate mentalității românești. El este o persoană cu un suflet mare, un samaritean, carismatic, cu talent deosebit de a te cuceri și motiva, care a știut să facă din oportunități priorități și surse de bine și frumos pentru cei din jur. Îi lipsește răbdarea și capacitatea de a se opri. Proiectele mele sunt mai mici și ușor îndrăznețe. Oamenii sunt mai deschiși și mai sinceri față de mine. Noi ne completăm foarte eficient, deși cel mai adesea cu mult „zgomot”. Suntem amândoi neconvenționali și facem alegeri pe care mulți nu le-ar face. Dacă unul are tendința să o ia pe arătură îl trage celălalt la mal, însă fiecare are punctele lui forte, unde unul îl domină de departe pe celălalt. Când ne ia valul, nici unul dintre noi nu poate fi oprit. Facem lucrurile fără știrea celuilalt, ca să evităm ciocnirile, însă dacă ceva scapă de sub control, ne bazăm unul pe celălalt. Recunosc destul de timpuriu o cale care nu duce nicăieri, și nu o bătătoresc. Pentru că nu îmi place critica sunt foarte conștiincioasă, dar dacă văd că lucrurile nu funcționează, nu le forțez. Fie aștept până când obstacolele se dau de la sine la o parte, fie renunț la lucrul respectiv. Pentru că am multă răbdare, soțul meu simte că trebuie să mai fiu împinsă de la spate. El e locomotiva, e perseverent și pentru el nu există mâine, doar acum.

Personal, dacă privesc în urmă, o fac doar ca să văd ce pot să fac mai bine. Sunt prin definiție o persoană care privește către viitor, indiferent cât de împovărată sunt, mă deplasez către soare, iar dacă acesta nu strălucește, îmi spun că am un soare în suflet și mă las purtată de el. Cred foarte mult în Dumnezeu și în faptul că acesta îi călăuzește pe toți cei care au intenții bune. Mie dacă îmi spui că ceva e irealizabil, m-ai provocat să activez toate resursele și competențele. Și soțul meu, Rudi, e la fel în această privință. Îmi scria într-un email la începuturile noastre: „noi doi am putea muta munții dacă am vrea.” Munții nu i-am mutat, dar sigur i-am animat și am mutat multă lume la munte. Eu cred că totul e posibil dacă rămâi permanent în mișcare și axat pe valori. Cred că universul însuși e capabil să se alinieze în fața ta atunci când pui iubirea mai presus de orice. Cred că a pune iubire în toate înseamnă a merge înainte, înseamnă a te îndrepta către Dumnezeu. 

De unde dragul de muzică, pasiunea pentru a organiza evenimente, știut fiind faptul că activați în alte domenii profesionale? Și mai mult, prezența dumneavoastră fizica este oarecum episodică în Gărâna…

Prezența noastră este episodică și adeseori mă întreb de ce suntem noi cei ce stau în prim plan. În realitate cred că am fost „aleși” să reprezentăm Gărâna și mișcarea aceasta. Noi suntem parte din proces, dar nu procesul în sine și adesea cred că ni se oferă nouă prea multă atenție. Dragul nostru pentru muzică a venit cu mișcarea în sine. Adică dacă se taie lemne, tai lemne, dacă se pescuiește, pescuiești, iar dacă se cântă, cânți. E bine să faci ceea ce cere piața, să împletești cu ceea ce te stimulează și te motivează și să completezi cu dragostea de a face lucrurile bine. Important e să îți dai silința să fii autentic, să o faci în felul tău, să fii tu. Noi ne-am alăturat mișcării pentru că am crezut în ea și am crezut în noi. Am adăugat inovație, creativitate și autenticitate, acolo unde toate astea începuseră să existe, și am întărit astfel echipa. Am văzut că pe traseu oamenii se lasă atrași de această forță și i-am dat amploare, am fost oamenii potriviți la locul potrivit, iar elementul central, a fost Gărâna cu autenticitatea ei proprie și cu puterea ei de atracție.

Gărâna înseamnă în regionalism vechi „defrișare prin ardere”. Așa a fost creat satul, de către primii locuitori. Cred că truda lor și sufletele celor care au creat acest loc își primesc tributul, iar fenomenul și locul sunt un ecou pentru acea creație. Dumnezeu și Universul au contribuit prin noi, și aici nu mă refer strict la noi doi.

Citește și: Cine este italianul Giovanni Guidi care va cânta anul acesta la festivalul de jazz de la Gărâna

Ați avut parte de oameni alături de care să aveți curajul să mergeți înainte, oameni care să „sporească”? 

Oamenii, exact acesta este elementul cheie! Am vorbit mult despre mine și soțul meu, dar trebuie să spun că mai ales atunci când ești la distanță, firma nu o reprezinți tu, ci oamenii. Știu că multe s-ar face mai bine dacă am fi aici să coordonăm și să intervenim atunci când e nevoie de luat o decizie rapidă. Și vedem asta din felul în care se mișcă lucrurile de fiecare dată când suntem prezenți. Multe din toate cele relatate au fost provocate de situații neprevăzute, de necesități, de oportunități din exterior sau de noi înșine, însă realizate și duse la final doar cu și prin oamenii cu care ne-am intersectat și am colaborat.

Eu îi port cea mai mare recunoștință Mihaelei Țugmeanu, care a condus mulți ani Lupo. A investit mult timp, energie și practic toată familia ei a fost foarte activ implicată. În 13 ani cât am colaborat avem multe povești de susținere, de încurajare și de sacrificiu, am vărsat multe lacrimi în spatele scenei, dar am adunat și multe zâmbete și momente vesele, am împărtășit perspective, am dezbătut idei, am făcut planuri, am unit oameni și peste toate am creat și inspirat și pe alții să ni se alăture. Țin minte că într-o vară ne amuzam de ineditul situației: șeful de post de la Gărâna, viceprimarul din Brebu Nou, managerul unei firme de renume, dar și alți oameni bine poziționați social, erau persoanele care se ocupau de strângerea și depozitarea gunoaielor rămase după un festival pe terenurile din vecinătatea Ranch-ului. Uneori se pare că am fost doar dirijori, alteori tot ansamblul.

Familia Tăuș cu prietenii regretatului Gigi, proprietarul „La răscruce”, au stat la baza creației (a Festivalului de Jazz). Cinci ani mai târziu i-a urmat familia organizatoare Giura. Alți doi ani după acest moment, ne-am alăturat noi, și asta doar pentru că am cumpărat o mlaștină, pe care cineva intenționa să crească porci. Vă dați seama că existau și alte direcții spre care se putea îndrepta Gărâna. Cred că noi ne-am crescut unii pe alții în această mișcare. Fiecare parte din echipă și-a adus contribuția necesară pentru renumele acestui Woodstock carpatin, iar prin faptul că am fost mulți și încrezători, am devenit puternici. Fără ideea și inițiativa lui Gigi Tăuș, nu eram astăzi decât o pensiune care vindea pizza. O pizza bună, dar atât. Fără implicarea familiei Giura, probabil evenimentul rămânea la nivel de Han, deloc rău ca și concept, dar ar fi fost lipsit de amploare, iar fără implicarea Lupo, probabil, nu exista infrastructura care a avut și ea o contribuție esențială la creșterea evenimentului. Și familia Rădoi are toată recunoștința mea, și cred că toți nemții plecați, dar și mulți turiști își vor aminti multă vreme de Lazăr, indiferent că e asociat cu „La răscruce” ori cu „La Scena”, el este responsabil de calitatea gustului, când ne referim la cât de bine se mănâncă aici.

E greu să fac un bilanț al oamenilor care ne-au susținut necondiționat. Uneori îmi spun că trebuia să îmi fac liste, ca să nu uit. Există momente în care mi-aș fi dorit să fim amândoi profesioniști, să facem lucrurile mai bine, mai elegant, mai eficient și adeseori am senzația că anumiți oameni merită o mai mare recunoștință. Poate că nu am avut întotdeauna capacitatea să o arătăm așa cum se cuvine. Așa cum a purta haine de firmă, nu presupune că ai vizibilitate, tot așa, să ai personalitate nu înseamnă să imiți, ci să fii autentic și să încerci să inspiri pe alții. E important ca în tot ceea ce faci să pui în față iubirea de oameni și de Dumnezeu.

Evenimente din viața personală, ne reorganizează oarecum piramida valorilor și trecem acum printr-o etapă prin care dorim să redefinim contribuțiile noastre la tot ceea ce înseamnă Gărâna. Ne resetăm prioritățile și urmează să decidem ce poate constitui moment de inspirație și ce nu. Resursele e bine să fie puse în slujba cuiva, dar să nu te lași luat de val. Acesta te poate ameți, astfel încât nu mai nimerești pământul cu picioarele, ci cu capul. Eu pledez pentru ideea de a exista o măsură în toate, iar anumite uși e necesar să fie închise, pentru a putea deschide altele noi. Uneori trebuie să te privești în oglindă și să te iubești și pentru ceea ce nu ai apucat să faci. Și să îți recunoști limitele este o artă. Necesită calitatea de a fi cumpătat și mai ales renunțarea la ego. Noi suntem în primul rând părinți, avem împreună patru copii și trei nepoți. Iar ei reprezintă pentru noi adevărata realizare a unei vieți trăite din plin.

Gărâna
Festivalul Gărâna

Nu cu toții ne mobilizăm, dar cu toții avem țeluri, pe care ne dorim cu ardoare să le atingem și pentru care bâjbâim pe scurtături rafinate, care să ne ducă, cel mai repede la destinație. Când ajungi pe vârful unui munte priveliștea e colosală, iar efortul depus e posibil să te facă să crezi că ți se cuvine să fii acolo sus. Dacă nu știi să apreciezi să cobori la timp, e posibil să se aștearnă noaptea, iar dacă nu privești în jur și te preocupă doar drumul sau persoana ta, riști să nu identifici semnele și să fii surprins de furtună. Și întunericul și buciumul furtunii, te pot rătăci. O resetare a resurselor, o reflectare profundă și o reorientare e o lecție de curaj.

Copiii noștrii, adulți fiind, arată destul de mult interes în a continua ceea ce noi am început. Ei au crescut cu asta și de mici au muncit mult alături de noi, contribuind conform vârstei cu ce au putut. Deocamdată sunt încă în formare și au alte priorități, însă sunt sigură că „sfârșitu nu-i aici”.

Cu mountain bike, orienteering sau judo, tabere literare sau de dansuri tiroleze, cu jazz sau folk ori alte genuri muzicale, cu proiecte mai inedite sau mai noi, în mod sigur ne vom mai întâlni la Gărâna. Pandemia a afectat multe familii, multe afaceri, multe ramuri economice, și cred că această criză aduce cu ea o revoluție a schimbării în multe direcții. Turismul trece printr-un declin greu de imaginat, dar în ceea ce ne privește e adevărata vorba: „nu mor caii, când vor câinii!” – Nichita Stănescu.


Acest interviu este semnat de Adriana Baghiu, un om frumos care face parte din comunitatea LIFE.ro. Atunci când Adriana ne-a scris că are o poveste pe care vrea să o împartă cu noi am răspuns imediat cu bucurie. Iar povestea Ramonei Sav este una inspirațională, un copil care a avut curaj să-și urmeze visul. Mulțumim Adriana Baghiu că ne-ai făcut cunoștință cu ea. Și ne bucurăm că ești alături de noi. 

Dacă ai și tu o poveste inspirațională care crezi că merită publicată dă-ne de veste. 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO