Căutare

Share this article

Lucian Judele are acum 35 de ani și ultimii patru i-a petrecut în România, lovindu-se de un sistem încordat și de ai săi oameni care par că fac și mai grea funcționarea lui.

Lucian Judele pleca în Italia când avea 23 de ani, asta după ce toată familia lui se mutase acolo și lucra acolo. Fiind un om care găsește soluții rapid în situații de criză, cu o diplomă de asistent medical în buzunar, nu i-a fost greu să se angajeze și să evolueze foarte repede în sistemul de sănătate de acolo. A ajuns să conducă programul de asistență medicală la domiciliu, avea o casă, avea vacanțe frumoase, bani și foarte mulți prieteni. Și avea și sufletul împăcat deoarece tot timpul lui liber și-l dedica ajutorării românilor de acolo, aflați în nevoie.

Întâmplarea a făcut ca într-o bună zi să rămână în România, să-l vadă pe Vlad Voiculescu la televizor și să se regăsească în foarte multe dintre acțiunile sale. L-a căutat pe internet, a aflat de implicarea lui socială și în 10 zile era mutat înapoi în România, decis să pună și el umărul la dezvoltarea țării noastre.

Aici, Lucian Judele spune că a găsit iadul. A încercat să-și investească banii într-un business care să producă pentru el, cât timp el și-ar fi folosit abilitățile și resursele pentru a face lucruri bune. Nu a fost așa și nu o dată a simțit că-i pare rău că s-a întors. Însă, rușinea l-a ținut pe loc. Acum Lucian Judele candidează la un post de consilier deoarece este ferm convins că poate să facă lucrurile să meargă. Scopul lui este să facă funcționabil programul de asistență medicală la domiciliu, așa cum a văzut el că se poate în Italia.

De câți ani ești în România, Lucian?

M-am întors în 2016.

După câți ani de stat în Italia?

Pot să-ți spun exact câți ani am stat acolo continuu. Însă călătoriile mele în Italia, vacanțele au început cu foarte mult timp înainte, de când aveam 17 ani. Îmi petreceam destul de mult timp în Italia pentru că părinții mei locuiau acolo, rudele mele, toate familia mea era practic acolo, în țară mai rămânând doar bunicul și bunica mea. M-am mutat definitiv în Italia în 2009.

Câți ani aveai atunci?

23 de ani.

Hai să ne întoarcem puțin și mai în urmă: ai fost născut și crescut în București?

Mama a plecat într-o vacanță la părinții ei, îi plăceau perele, s-a urcat într-un păr și m-a născut acolo J). Nu chiar în păr, spre norocul meu și al ei a ajuns la timp ambulanța și m-am născut la spitalul din Comănești, județul Bacău.

Dar ai fost crescut în București?

Da, însă toate vacanțele mi le-am petrecut tot în Bacău.

Ce erau părinții tăi?

Mama era asistentă medicală la ATI, spitalul Panduri, iar tata era inspector în chimie la Grivița Roșie. Nu știu dacă îți spune ceva instituția asta, nici mie nu-mi spune prea multe pentru că de la 9 ani părinții mei au divorțat. Ce-mi amintesc este că ceilalți copii din fața blocului nu erau lăsați de către părinții lor să se joace cu mine pentru că eram fiul lui Judele, acel inspector mai răuț. Cam toți vecinii lucrau acolo și îl știau că era un om foarte dur.

Lucian Judele alături de mama și sora lui

Când au plecat părinții tăi în Italia?

Tata a plecat aproape imediat după divorț, iar mama a plecat prin anul 2000, când eram eu în clasa a opta.

Și au plecat la muncă?

Când a plecat tatăl meu era foarte greu să ajungi în Italia, a avut o perioadă destul de grea până s-a pus pe picioare, nu i-au fost recunoscute studiile, însă, cu timpul a ajuns manager la un depozit de materiale de construcții.

Mama a plecat cu un contract de muncă , urmând a fi asistent medical. Noi mai aveam deja rude care lucrau în spitalele de prin Italia.

Și amândoi sunt în continuare în Italia cu viețile lor și cu job-urile lor?

Da.

Frați mai ai?

Mai am o soră.

Lucian Judele împreună cu sora lui, Luciana

Și pe voi v-a lăsat în grija bunicilor?

Am fost cumva despărțiți. Eu am plecat la bunici pentru că mie mi-au plăcut întotdeauna pădurea, munții, libertatea, în schimb sora mea a rămas cu niște rude în București. Eu m-am mutat la Bacău la jumătatea clasei a noua și tot acolo am terminat liceul.

De mic mi-au plăcut călătoriile, asta se trage poate de la perioada când plecam cu bunicul în pastoral. Cu timpul mi-am dat seama că nu pot sta departe de natură și din când în când mă reconectez la mine, la sinele meu, în locuri în care natura se dezvăluie în adevărata ei splendoare, și mai ales pe munte.

Lucian Judele într-una dintre excursile sale pe munte

Hai să mergem acum în Italia. Te-ai dus la mama?

Da, am locuit cu ea. Mama mea deja avea o casă acolo, cunoștea foarte multă lume, avea rădăcinile foarte bine definite în sistem, așa că putea să mă ajute, în plus, după 2005, statul român semnase niște acorduri cu statul italian și nouă, asistenților medicali ni se recunoșteau studiile și nu mai eram obligați să mergem printr-o firmă care să căpușeze jumătate din salariu.

Dar tu cum ai ales meseria asta de asistent medical pentru că e o meserie destul de rară la bărbați?

Nu știu dacă am ales-o eu sau m-a ales ea pe mine. Bunicul meu era „medicul satului”, deși nu avea studii. Dar el făcea bitter suedez, propolis, miere, făcea injecții și perfuzii, ceea ce era de domeniul SF-ul la țară, să știe cineva să prindă o venă. Eu trăind pe lângă el am fost cumva ucenicul lui, știam să dezinfectez, știam cum se prind venele, știam să fac de toate. Cred că de aceea și mătușile mele au ales această meserie, iar când a fost rândul meu a fost ceva natural să merg și eu pe același drum.

Lucian Judele împreună cu colegii de școală, într-o excursie la munte

Tu ai făcut un liceu sanitar?

Nu, am făcut o postliceală sanitară de trei ani de zile și cu această diplomă am plecat în Italia.

Din ce am calculat eu, ai stat vreo 6-7 ani în Italia. Toți anii aceștia ai lucrat ca asistent medical?

Din prima până în ultima zi. Când spui asistent medical în România, te gândești la acel cadru medical care primește ordine de la medic și execută. Acolo libertatea noastră era mult mai mare, la fel și puterea de decizie. Primele trei luni de zile am avut nevoie de o perioadă de adaptare, de probă, înainte de a intra pe secție. În perioada aceea am avut norocul să fiu lângă Roger Jesus Javes care a fost ucenicul ucenicului lui Einstein. El era profesor de nursing în Peru și practic am avut un profesor privat care m-a învățat tot ce a știut el mai bine. Acesta a fost marele meu noroc pentru că am învățat de la cel mai bun de când am aterizat acolo. Nu am rămas pe lângă familia mea pentru că am vrut să-mi fac un nume și o carieră a mea.

Și ai reușit?

Da. A fost teribil de greu, cred că au fost cel puțin 100 de momente în care am vrut să renunț. Dacă m-aș fi complăcut în situație, să rămân un simplu asistent medical, probabil mi-ar fi fost ușor. Însă a fost un cerc de întâmplări fericite care m-au ajutat să urc foarte repede și să mă dezvolt profesional.

Îmi amintesc că atunci când am început să lucrez singur a fost un virus teribil în Italia, s-au îmbolnăvit toți și eu am rămas singurul care trebuia să țină toată acea structură în picioare pentru că doar eu mai eram sănătos. Stăteam în telefon cu medicii, cu șefii de secție și 3-4 zile nu am mai plecat acasă pentru că nu avea cine să mă schimbe. În perioada aceea toată lumea era cu ochii pe mine pentru că era o structură nou deschisă în care se investiseră multe milioane de euro și se așteptau să meargă în pierdere. Nu numai că nu a fost așa, ci la finalul acelei perioade, am primit scrisori de mulțumire de la pacienți și aparținători, lucru care de obicei nu se întâmplă.

Lucian Judele în biroul său de șef de secție al spitalului din Italia

Hai să vorbim despre voluntariat. Când te-ai apucat de asta?

La fel, a venit tot el spre mine, nu am decis eu într-o zi că mă apuc de voluntariat. După ce, la scurt timp, mi-au dat pe mână programul de asistență medicală la domiciliu pentru că au considerat că găsesc soluții foarte repede în situații de criză, a venit și treaba cu voluntariatul. Cu ajutorul acestui proiect eu am intrat în foarte multe case unde, de obicei lucrau români, în speță românce. Atunci am văzut că unele erau agresate sexual, altele erau bătute, altele nu erau plătite, unele erau amenințate de soții pe care îi aveau acasă, altele aveau probleme cu copiii din țară cărora le trimiteau bani, iar ei se apucau de droguri și de alte minuni. Asta spun, nu e că am vrut să fac ceva, pur și simplu nu puteam să rămân indiferent. Și ce am făcut? Mi-am dat seama că vorbind când cu unii, când cu alții, am început să cunosc foarte multe persoane și am început să le pun în legătură unele cu altele. Facebook-ul nu era un instrument pe care puteai să-l folosești foarte bine atunci, însă aveau minute pe telefon și astfel am creat niște grupuri și grupulețe între oameni care se puteau ajuta. După ce acești oameni s-au împrietenit, mi-am dat seama că era nevoie ca ei să aibă niște activități comune și tot cu ajutorul acestui program de asistență medicală la domiciliu am început să cunosc oameni de prin primărie, de prin biserică și astfel au fost posibile multe lucruri. Biserica ne punea la dispoziție spații unde ne puteam întâlni, iar primăria ne punea la dispoziție, de exemplu, mâncare, sistemul audio-video pentru festivalurile românești.

Lucian Judele în timpul unei acțiuni de voluntariat în Italia

Care a fost cel mai emoționant caz pe care l-ai rezolvat, la care ai ajutat?

De foarte multe ori plecam din casele lor cu vocea tremurândă. Mi s-a întâmplat să le ajut să-și vadă copiii, să-i aduc în Italia și să-i țin la mine pentru că ele nu aveau posibilitatea să-i cazeze. Nu știu dacă le-am făcut eu sau împreună cu un grup, dar a fost o fetiță de prin Bacău căreia i-a mâncat porcul mânuțele. Am aflat de cazul ei și cu ajutorul acestui grup am reușit să-i cumpărăm proteze. La ceva timp după am primit o felicitare scrisă de fetița respectivă.

Cu ajutorul  comunităților de români din Italia organizăm acțiuni de strângere de bunuri pe care le trimiteam în țară familiilor vulnerabile social.

Pe lângă aceste activități am fost voluntar pentru Crucea Roșie unde am participat la mai multe proiecte, dar momentul cel mai marcant a fost venirea refugiaților din Siria în Como când m-am asigurat că sunt clinic sănătoși și i-am ajutat să se integreze cât mai repede în comunitate. Niciodată nu voi uita momentul în care au ajuns și până când am întins corturile armatei, ei dormeau unul lângă altul pe jos, în gară. Mi-a rămas întipărită pe retină imaginea lor când coborau din tren cu cele câteva lucruri pe care le posedau. Dacă ați văzut filmul La Vita e Bella sigur vă aduceți aminte momentele când evreii erau debarcați în lagărele de concentrare, singura diferență este că acești refugiați urmau să aibă cu adevărat o viață mai frumoasă, departe de ororile războiului.

Lucian Judele alături de colega sa de la spital

De ce te-ai întors în țară? Aveai de toate acolo?

Eu mai veneam în țară cu diferite probleme, dar stăteam puțin și nu am avut timp să mă îndrăgostesc de România. Într-o vacanță am urcat pe Ceahlău și mi-am luxat glezna, așa că a trebuit să rămân la pat o perioadă. Butonând televizorul în această perioadă de convalescență, l-am văzut pe Vlad Voiculescu care la vremea respectivă era ministrul sănătății. Mi s-a părut fascinant să văd un tânăr care ajuta oameni să aducă medicamente de la Viena și care se implică în viața comunității. M-am regăsit în multe momente din viața lui. Și noi, în Italia, aveam medicamente care ne rămâneau și pe care ar fi trebuit să le ardem, chiar dacă expirau peste 3-4 luni. Când am auzit așa mi-am zis: „Dar medicamentul ăsta costă peste 100 de euro și sunt români care mor fără el. Cum să-l arunc și să-l ard?”. Atunci făceam pachete și trimiteam medicamentele în țară celor care aveau nevoie.

Am reținut când Vlad a spus că dacă suntem mai mulți cei care vrem să facem bine, că dacă renunțăm la confortul nostru și nu rămânem nepăsători, România chiar are o șansă să evolueze, m-am regăsit în vorbele lui și mi s-a luat ceața de pe ochi și nu am mai putut să stau de-o parte. Am ajuns în Italia și mă gândeam tot timpul cum ar fi să mă întorc. Aveam o casă cumpărată în Italia, aveam 5 km până la pârtia de schi, 10 km până la lacul Como, 30 de km până la Milano, aveam rostul meu acolo, aveam tot ce mi-aș fi putut dori. Dar nu era suficient. Le-am spus tuturor că eu mă întorc acasă și în 10 zile m-am întors în România. Mi-am luat hainele, niște cărți, am umplut mașina și am plecat.

Mama a crezut că glumesc, dar când a văzut că încep să strâng a realizat că sunt hotărât și mi-a zis: „Eu te susțin orice ai face. Dacă o să fie bine voi fi alături de tine, iar dacă o să fie rău te aștept înapoi”.

Lucian Judele la Milano

Și aici în țară ce ai făcut? Te-ai angajat?

Aici a fost iad, aici a început cel mai urât episod din viața mea. În Italia trăiam într-o bulă pentru că mă duceam la primărie și aveam ușile deschise, mă duceam în spital și eram primit cu brațele deschise, aici totul era închis pentru mine.

Mi-am spus că orice ar face oamenii, trebuie să mănânce, așa că m-am gândit să-mi deschid un fast food care să-mi poată asigura un trai decent. Aveam în gând să investesc ca să-mi asigur traiul din fast food, iar eu să mă pot ocupa de acest program de asistență medicală la domiciliu. Îmi doream să înțeleg sistemul, să văd cum funcționează, care îi sunt nevoile și cum îl pot face să meargă bine.

Aveam două opțiuni: aveam 20 de mii de euro, puteam să trăiesc 2-3 ani din ei sau puteam să-i investesc ca să producă alți bani, să ofer și niște locuri de muncă și să ajut și economia statului în care stau.

Împreună cu bunica mea am deschis acest fast food unde mi-am luat cele mai mari palme de la viață. Am avut de-a face cu oameni care îmi spuneau că vin la muncă a doua zi și care nu mai veneau, care se programau la interviu și nu mai veneau, oameni care dacă nu puteau să fure bani, furau produse și așa mai departe.

Cât timp ai rezistat?

Mult, nu credeam că voi rezista atât. Vreo trei ani, timp în care am albit, m-am îmbolnăvit, în care eram măcinat de rușine la gândul că aș putea să mă întorc cu coada între picioare în Italia. În toată perioada aceasta lucram pentru business, să-l fac să meargă, în loc să-mi folosesc abilitățile pentru a face lucruri mari, stăteam cu capul aplecat între legume, pui și vită.

Ce s-a întâmplat? Ai închis sau ai vândut afacerea?

Am lăsat-o pur și simplu. Am lăsat-o unui angajat. Singurul om care a fost alături de mine de la început a fost un băiat orfan care a muncit foarte mult. Indiferent că a fost bine sau rău el a rămas fidel. Eu nu mai aveam timp să mă mai ocup, nici nu-mi doream să mai fac asta pentru că mi-am dat seama că era o greșeală, era ceva toxic, așa că l-am lăsat să se ocupe pe mai departe.

Lucian Judele în copilărie

În politică ai intrat pentru Vlad Voiculescu?

Eram înscris în partid dar nu eram activ pentru că mi se părea că politica nu e de mine. Apoi, unul dintre clienții de la restaurant, o persoană cu dizabilități, în scaun cu rotile, m-a chemat la o convenție. Atunci am realizat că dacă el poate, ar fi cea mai mare rușine ca eu să stau de-o parte. Și mai mai mult de rușine m-am implicat până ce task-urile au ajuns în spatele meu, am devenit foarte popular și am ajuns președintele filialei sectorului 3. Iar acum candidez la un post de consilier în primărie deoarece vreau să fac funcțional programul de asistență medicală la domiciliu, așa cum am văzut că se poate în Italia.

70% dintre cei care merg în spital la noi, merg pentru lucruri mărunte, pentru care nu ar fi nevoie de spital. Spune-mi tu de câte ori ai fost la spital și de câte ori ai rămas internată? Așa fac toți pentru că nu știm că lucrurile acestea se pot rezolva și alt fel. Și nu numai că nu știm, dar acum chiar nu se pot rezolva și alt fel.

Avem nevoie de un sistem care să măsoare eficiența acestui program pentru că de implementat este ușor, fiecare primărie având și un program de asistență medicală la domiciliu.

Și ce e cel mai important, acest proiect nu consumă din bugetul local, ci din bugetul Casei de Asigurări de Sănătate București.

Lucian Judele în excursie în peșteră
Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO