Luciana Zaharia este cealaltă jumătate, pe lângă Melania Medeleanu, a Asociației Zi de Bine, iar luna aceasta propune lumii un proiect prin care mai mult de 50 de tinere din centrele de plasament din România învață croitorie și deprind câteva abilități legate de meserie și de o viață independentă.
Luciana este o corporatistă care a crescut în două multinaționale cu program zi lumină, cu obiective de vânzări foarte bine definite și în fruntea unor echipe numeroase de oameni talentați, până când s-a ivit în ea întrebarea: „ce rămâne după mine?”. Iar când răspunsul se compunea din 3 cifre, legate de vânzări sau de profit, Luciana a părăsit multinaționala fără nicio remușcare.
Povestește-mi puțin despre proiectul vostru de luna august! Îmi pare a fi genul de provocare prin care le dai beneficiarilor undiță să pescuiască și nu pește. Voi faceți instruire în croitorie pentru fete din centre de plasament, nu?
Luciana Zaharia: Am o mărturisire de făcut aici: am o legătură aparte cu acest proiect fiindcă, printre altele, eu sunt și voluntar la Ajungem mari, asociația cu care ne parteneriem în această lună.
Voluntariatul la Ajungem mari înseamnă a face teme cu copiii din centrele de plasament. Poate că pare ceva foarte distractiv și ușor de făcut și uneori așa este, cu mențiunea că a face lecții cu acești copii de multe ori devine o discuție despre viețile lor, despre nevoile lor, despre familiile lor prezente sau absente, iar cea mai mare temere a copiilor s-ar pune în cuvinte astfel: „acum sunt bine, am în jurul meu mentori, voluntari, educatori, dar ce voi face la 18 ani, când trebuie să părăsesc centrul de plasament?” Ei bine, exact cu scopul de a răspunde acestei temeri am construit proiectul lunii august.
Proiectul constă în organizarea a trei tabere pentru 54 de tinere din centre de plasament din 6 județe din România, iar ce facem noi este, pe de o parte, să le învățăm tehnici de croit, trucuri, mici secrete ale acestei meserii, iar pe de altă parte, încercăm să discutăm cu ele despre ce ar putea să însemne viața independentă.
Cât de complicat este acest proiect?
Luciana Zaharia: Proiectul este pe cât de complicat, pe atât de simplu. De succesul lui depinde o relație foarte bună cu organizația cu care ne parteneriem, Ajungem mari, dar și cu autoritățile care gestionează centrele de plasament în care se află tinerele.
Sigur, dacă mă întrebi despre schimbări profunde, mă gândesc că s-ar putea să nu schimbăm lumea, deși îți mărturisesc că am ajuns în tabără și am văzut fete care, după primele două ore de învățat cum să folosească mașina de cusut și foarfeca de croitorie, și-au creat un tricou sau o rochie.
Mi-am dat seama atunci că, și dacă aceasta nu va fi o meserie pentru toate fetele, măcar pentru câteva dintre ele va deveni una, iar, dacă acelea vor ști să facă ceva cu mâinile lor, eu consider că proiectul nostru este de foarte mare folos.
Am sentimentul că problema reală a oamenilor care fac voluntariat mai ales în zonele sociale cu mari probleme este acest sindrom al salvatorului: mi-aș dori să salvez lumea, constat că nu pot și intru într-o fază de suferință atroce, până la depresie. Tu l-ai avut? L-ai trăit?
Luciana Zaharia: L-am avut, l-am trăit, mai ales că, înainte de a intra în acest ONG, Asociația Zi de Bine, am fost voluntar la Magic CAMP, dar îți mărturisesc că orice sindrom de salvator dispare a doua zi după ce ai cunoscut copiii bolnavi de cancer.
Pe de altă parte, dacă mă uit la voluntariatul la Ajungem mari, realizez că mi-e de ajuns să știu că puștiul cu care eu am făcut teme vreme de un an de pandemie a intrat a liceu. Sigur că știu că nu toți cei 10 copii cu care am făcut teme au dat examen, iar dintre cei 5 care trebuia să meargă la liceu, 4 s-au înscris la școala profesională, dar știu că unul a intrat la liceu, iar pentru mine acest detaliu este un lucru senzațional.
Cum te-a schimbat pe tine acest proces de voluntariat?
Luciana Zaharia: Am cochetat mereu cu idea, dar, ca orice potențial voluntar, mă întrebam: „oare pot eu să fac asta? Nu va fi greu să mă joc, să petrec timp cu copiii bolnavi de cancer, să fac teme cu copiii care nu au părinți?”, dar realizezi că imediat de începi îți dai seama cât de norocos ești să ai ceea ce ai și cât de bine îți poate face să trăiești din asta.
De ce ai intrat în Asociația Zi de Bine și la ce ai renunțat pentru asta?
Luciana Zaharia: Aici mai am o poveste la mijloc.
Eu lucrat într-o corporație până acum 2 ani. Dacă mă întrebi, eram o corporatistă exagerată. (râde)
Până la 40 de ani am lucrat pentru două organizații pe modelul zi lumină și-mi plăcea foarte mult asta, doar că într-o zi am realizat că nu mă mai regăseam acolo, dar nu neapărat în ce făceam.
Mă gândeam așa: „dacă plec mâine de la Pepsi, ce rămâne în urma mea vor fi trei cifre: am avut un profit, o echipă de 200 de oameni și atât market share!” Nimic din ce aveam sau eram eu însă nu avea cum să rămână în cărțile unei corporații. Așa că am plecat fără niciun regret. Ba da, a fost unul: al oamenilor din echipă, pe care urma să nu îi mai am alături. E drept, mulți dintre ei, prieteni, mi-au rămas alături și acum.
E și o nevoie de sens și de scop pe care încercam să o descopăr până atunci, dar cred că aveam nevoie și de o schimbare bruscă de direcție, tocmai pentru a-mi răspunde la întrebarea ce tot apărea în minte: „cine sunt eu când nu vând Pepsi?”.
Dar puteai încerca un proiect de antreprenoriat, nu?
Luciana Zaharia: M-am gândit și la această opțiune, dar îmi era atât de aproape această lume a voluntariatului, cu sindromul salvatorului inclus, desigur, încât mi-am dat seama că pot să fac ceva mai mult aici, și, în loc de a salva un copil, pot salva doi din postura unui om dintr-un ONG.
Am găsit în Melania un om care chiar știa cum se face acest lucru, cu zeci de ani de experiență în ONG și a fost suficient să mă întrebe dacă vreau să facem împreună asociația, iar mie mi-a luat două secunde să spun da.
Nu mi-ai spus cum ai scăpat de această suferință a „salvării/nesalvării”?
Luciana Zaharia: Am realizat repede că nu pot salva toți copiii cu care intru în legătură. Dar pot să-ți spun că acum am multe pisici în casă, iar de câte ori găsesc o pisică pe stradă nu mă pot opri să o salvez.
Câte pisici ai?
Luciana Zaharia: Am trei, dar nu aș ezita să mai aduc una sau să o plasez la altcineva dacă o găsesc fără apărare și ajutor.
Nu știu dacă am scăpat de sindromul salvatorului dar, de câte ori am ocazia să intru într-un proiect, mă gândesc tot timpul cum pot ajuta întreaga comunitate pentru care facem proiectul.
Mi-e clar că nu voi reuși de fiecare dată și mi-e clar, de asemenea, că cei pe care vrei tu să îi salvezi trebuie să își dorească să fie salvați.
Cred că asta ține de o maturitate emoțională și de un pragmatism fără de care nu cred că ai putea trăi normal la cap în lumea asta.
Ce te-a dus pe tine spre o corporație?
Luciana Zaharia: Eu m-am născut în Mangalia, am trăit în Cernavoda și cred că am venit în București cu lista de dorințe a oricărui tânăr din provincie: vreau un apartament, o pisică și un job senzațional.
Cred că a fost și ceva noroc la mijloc. Eu am terminat cibernetică, ceva foarte greu de la ASE, iar după aceea am avut ocazia să întâlnesc oameni foarte faini care m-au ghidat în așa mod încât, iată, am ajuns unde sunt acum. Mă gândesc acum la prima mea șefă de la Nestle, Gabriela Mălăele, soția domnului Horațiu Mălăele, și care, conștientă fiind că nu știu să fac nimic cu mâinile mele, după 5 ani de facultate, m-a angajat la departamentul financiar al Nestle.
Nu știam să fac absolut nimic dar eram foarte simpatică, și cred că acesta a fost marele meu noroc. (râde) Sigur, știam ce învățasem la școală, matematică, dar una atât de prost aplicată, încât mi-a trebuit un reset total pentru a o putea folosi într-o corporație. Apoi, ușor-ușor, cu puterile mele, dar cu un punct de plecare dat de acest om fain, am crescut.
Cum îți măsurai succesul?
Luciana Zaharia: Prima măsură a succesului atunci era: „câți bani rămân după ce plătesc chiria și cheltuielile casei?”. Iar când suma asta a fost pe plus și nu a fost nevoie să mă mai ajute mama sau sora mai mare a venit și pentru mine succesul. Iar de-atunci mai departe nu am mai avut nevoie să fac acest calcul.
Banii erau o măsură a succesului așadar?
Luciana Zaharia: Nu aș zice de bani, nu mi-au plăcut niciodată. Dar aș zice de necesarul unei existențe decente.
Ai păstrat această măsură?
Luciana Zaharia: Am păstrat foarte bine această măsură a decenței.
Și mai e ceva aici.
Sora mea mai mare e la un an diferență de mine, iar cea mică a venit la 7 ani după mine. Eu sunt la mijloc, exact cum nu e bine să fii (râde).
Am înțeles cât de greu le-a fost părinților noștri cu noi două studente în același timp și cât de ușor ar putea să-i fie sorei noastre mai mici. Așa că eu am fost cea care a ajutat-o în acea perioadă de cămin, facultate și primul job.
Cum e să fii mentor și soră mai mare?
Luciana Zaharia: Este atât de natural și nu numai când vine vorba despre sora mea mai mică. Ea este un om atât de autentic, un om care are nevoie să spună puține cuvinte pentru a ne înțelege, iar relația noastră, cu totul, este mai presus de cuvinte.
Acum cum îți măsori succesul?
Luciana Zaharia: Cât de veselă mă trezesc dimineața? (râde) Nu, nu asta!
Dacă vorbim despre Asociația Zi de Bine, este foarte simplu de măsurat succesul la noi. Ne propunem în fiecare lună un proiect, iar de la momentul promisiunii până la finalizarea proiectului trec 30 de zile. Acesta este primul indicator: cât de repede ajungem la ce ne-am propus.
Indicatorul principal însă este legat de cât de bine facem asta, adică: cât de bine ne alegem partenerii cu care lucrăm și ce rămâne în urma noastră când terminăm proiectul.
Sună istovitor să termini niște angajamente, uneori foarte mari, în 30 de zile, nu?
Luciana Zaharia: Gândindu-mă la targetul pe care îl aveam când lucram în corporație totul pare simplu. (râde)
E o altă dimensiune, desigur, dar asta chiar nu este o presiune, mai ales că începem să ne gândim la proiecte și să le punem pe hârtie cu ceva timp înainte. Avem o lună să le implementăm, dar avem un timp înainte de asta pentru a ne gândi cum și când să începem implementarea. Și presiunea nu mai este atât de mare.
Iar acesta este și lucrul care ne diferențiază și care ne ajută să ajungem repede în mai multe comunități.
Cum te vezi tu dezvoltându-de în această zonă a ONG-rilor sau în alta?
Luciana Zaharia: Eu am două bucăți de viață: cea mai mare este cea dedicată asociației, dar sunt și consultat la o firmă de specialitate. Aș zice că partea pragmatică a creierului se dezvoltă în continuare în această direcție, iar în direcția ONG-ului îți spun atât: ce m-a impresionat întotdeauna a fost cât de mulți oameni care fac lucruri bune ai ocazia să cunoști în viața asta, ceea ce te face să te gândești imediat la câte lucruri mai sunt de făcut în această țară.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
