Căutare

Share this article

Melania Medeleanu și-a donat ziua de naștere pentru a construi ceva ce, s-a dovedit în străinătate deja, sporește calitatea vieții pacienților din spitalele de psihiatrie.

O seră și o grădină terapeutică, gândită special pentru a fi loc de relaxare dar și spațiu de lucru pentru cei internați în Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu” din satul Bălăceanca (Ilfov), însemană cauza lunii iulie la Asociația Zi de Bine și misiunea Melaniei de a aduna banii necesari unei construcții speciale pentru niște oameni pe măsură.

Când ai decis să preiei Spitalul „Eftimie Diamandescu” din Bălăceanca (Ilfov) drept una dintre cauzele Asociației Zi de Bine, de ce ai făcut-o, cu ce gând?

Melania Medeleanu: Când am gândit proiectele „Asociației Zi de Bine” am ales cauze de la care, de multe ori, ne întoarcem privirea. Iar motivul este exact acesta: că avem tendința să le evităm. Dar dacă ele există, tocmai ele ar trebui să capete atenția celor care vor să facă o schimbare, să se implice și să provoace impact.

Nu sunt neapărat cauze impresionante, nu stârnesc atâta emoție, nu sunt cazurile cu care ne întâlnim în fiecare zi și ne-ar fi imposibil să le evităm, așa încât ne pare mult mai simplu să ne ferim privirea de la ele.

Melania Medeleanu
Instantaneu din curtea Spitalului de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu”

Atunci când spui „e închis acolo, e într-un spital de psihiatrie!” sau „e ăla de la nebuni!”, îți întorci privirea, or noi exact asta nu vream să facem, ci vreau să ținem ochii deshiși și să vedem acolo unde alții refuză să se uite.

Ne întoarcem privirea pentru că suntem indiferenți sau o facem din autoconservare, pentru că realitatea asta este ca idee a morții: ne temem să nu ni se întâmple și nouă, că în orice clipă poți scăpa frâiele, iar limita aceea dintre lucid și delirant este atât de fină încât nici nu știi cât de repede poți trece dincolo.

Melania Medeleanu: Cu atât mai mult mi se pare important să fim cu mintea deschisă pentru că ni se poate întâmpla oricând,

Echipa Microreens și Valentina Petrache, asistent social în Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu”

O întrebam pe Valentina Petrache, de la Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu” despre poveștile pacienților; cum a ajuns domnul acela aici ori doamna de acolo, iar contextele pe care le aflam de la ea erau extrem de uzuale, ceva ce i se poate întâmpla oricând, oricui. De pildă, îmi povestea despre unul dintre pacienții căruia i-a murit mama și a înnebunit de durere. Uite o expresie pe care noi o folosim foarte des, dar aici este cât se poate de „la propriu”, deloc „la figurat”. Pur și simplu, ceva a făcut poc! iar viața lui s-a schimbat radical și nu a mai știut să facă diferența dintre realitate și o lume paralelă. Așa a ajuns într-un spital ca acesta.

Unii reușesc, cu medicație și sprijin din partea familiei, să meargă mai departe. Există bolnavi de schizofrenie care pot avea o viață absolut decentă cu medicamentele corecte și cu suport din partea celor dragi. Dar în secunda în care acest om are pe frunte eticheta: „ești ăla de la nebuni”, îi va fi foarte greu să meargă mai departe.

Primul lucru pe care noi, ca oameni, avem datoria să-l facem este să dezlipim etichete, să încetăm să le mai atașăm. Ei sunt, înaine de orice, oameni și merită, fiecare dintre ei, o viață faină așa cum fiecare dintre noi o merităm.

Unii dintre ei sunt foști profesori, alții sunt oameni care au făcut lucruri extraordinare în viața lor; nici nu contează dacă vii dintr-un mediu academic sau din sărăcie, lucrurile astea ți se pot întâmpla și ție. Și cred că așa cum ai vrea să te trateze cei din jur în cazul în care ai fi acolo, e bine să-i tratezi și tu pe cei care sunt acolo. E o lege de bun simț: poartă-te cu ceilalți așa cum ai vrea să se poarte și ei cu tine!

Ce plănuiseși pentru ei inainte de pandemie?

Melania Medeleanu: Atunci când am făcut prima vizită la Bălăceanca eram în preajma Crăciunului, anul trecut și am ajuns acolo fiindcă voiam să înțeleg un pic mai bine ce se întâmplă într-un spital de psihiatrie, ce se află dincolo de niște ziduri înalte și un lacăt la poartă.

Poveștile nespuse ale celor din Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu” sunt tot atâtea semnale că putem să renunțăm la etichete

Acolo am întâlnit un pacient cu care am avut un dialog pe cât de simplu, pe atât de emoționant. L-am întrebat de ce nu iese, fiindcă părea pregătit să o facă, iar el mi-a răspuns: „Domnișoară, la noi nu se mai uită nimeni ca la niște oameni! Pentru noi nu mai e nimic afară!”

A fost foarte dureros să aud asta din partea unui om despre care am aflat de la medici că ar putea duce o viață perfect normală, cu un job în oraș și o locuință închiriată undeva în centrul Capitalei, fără să fie un pericol pentru el sau pentru ceilalți.

Atunci mi-am propus să le arătăm că îi vedem. Atât de simplu. Am mers acolo cu Adina Buzatu, am luat măsurile unor dintre pacienți, iar în aprilie urma să mergem la teatru, unde s-ar fi jucat o piesă special pentru ei, iar la finalul piesei oamenii s-ar fi întors și le-ar fi spus: „Vă vedem! Vedem lupta voastră!”, iar din sală, voluntarii noștri, i-ar fi aplaudat, apoi am fi mers la o cină și am fi petrecut o seară în care ei s-ar fi simțit din nou importanți, ar fi simțit că există.

Din păcate, pandemia ne-a schimbat planurile și nu am mai putut duce la capăt acest eveniment, însă mi-am promis că nu o să-i abandonăm și poate că nu o să mai reușim să mergem la teatru în vremurile acestea, dar poate reușim să facem altceva important pentru ei, nu în afara zidurilor, ci în interiorul lor, ceva care să fie o oază de libertate, de relaxare.

Rod și rost mi-ar plăcea să le oferim acestor oameni în luna iulie și pentru totdeauna, printr-o grădină terapeutică. Este mai degrabă o seră, unde vor crește plante cu ciclu scurt de viață, în așa fel încât să se poată recolta destul de repede și să beneficieze de aceste efecte nu doar cei care urmează să rămână câteva săptâmâni internați acolo, ci și cei care sunt internați pentru mai mult timp.

Model de seră, așa cum urmează a fi contruită la Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu”

Ei vor putea semăna, vor putea să îngrijească plantele, le vor putea recolta, iar în acest fel realizează că pot fi utili, își găsesc din nou un rost și comunică mai mult.

Am avut o discuție cu conducerea spitalului, cu medicii psihiatri, cu asistenții sociali de acolo și exemplele pe care mi le-au dat din alte instituții similare, din alte țări, au mers în această direcție: un astfel de spațiu produce o ocupație pentru pacienți, deci ergoterapie, iar relaxarea pe care o induce lucrul, grădina, socializarea pot schimba radical starea lor, până la reducerea medicației.

De câți bani mai aveți voi nevoie pentru a finaliza construcția?

Melania Medeleanu: Mai avem nevoie de aproape 5.000 de euro, fiindcă pe lângă grădina în sine, sera, mai vrem să construim și câteva foișoare. E foarte cald afară, acolo e umbră puțină, nu sunt atât de mulți copaci în curtea spitalului, așa încât ar prinde foarte bine astfel de locuri unde pacienții să poată ieși la aer, la plimbare.

Să stai în camera ta de spital, în salon, oricât de frumos s-ar purta oamenii cu tine, să nu faci altceva decât să ieși până la masă și înapoi la pat nu poate fi sănătos pentru nimeni.

Model de seră, așa cum urmează a fi contruită la Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu”

Tu de ce ai vrut să-ți donezi ziua de naștere pentru această grădină?

Melania Medeleanu: Există cauze pentru care este mai simplu să strângi bani, care sunt mai emoționante, dar aceasta este una dintre cele pentru care fundraisingul este mult mai complicat.

Am avut în viața mea oameni care au suferit de depresie și știu ce înseamnă să nu poți ieși din casă, să te ții de ziduri, să te ții de garduri, să te oprești să dai telefon panicat și să ceri ajutor să ajungi din nou acasă. Am văzut în jurul meu oameni care au suferit din această cauză și pentru că m-am întrebat atunci ce altceva aș putea să fac decât să-l țin de mână, răspunsul potrivit vine abia azi, în iulie 2020, când pot face din ziua mea un moment special cu adevărat.

Nu sărbătoresc faptul că împlinesc 42 de ani, sărbătoresc faptul că 200 de oameni se vor putea bucura împreună cu mine sau pentru că am putut să le dedic lor ziua.

Melania Medeleanu
Melania Medeleanu, în discuție cu echipa Microgreens, cei care urmează să construiască sera spitalului

Spuneai mai devreme despre cum acești oameni nu se mai simt văzuți. Mi-am amintit despre discursul tău de la TEDex, în care povesteai cum ți-ai regăsit vocea și-mi dau seama că este ceva ce trăim și noi, în fiecare zi, chiar dacă la alte niveluri: sentimentul că nu suntem văzuți, că nu suntem relevanți, că ce avem de spus nu este demn de a fi ascultat în piața publică. Și-mi imaginez că și tu ai trăit sentimentul ăsta și cumva și noi ceilalți, născuți sau nu în iulie putem să pricepem asta. Am dreptate sau nu?

Melania Medeleanu: Înțeleg ce spui și știu că există o mulțime de oameni care simt că vocea lor nu contează, care se simt irelevanți, invizibili și ce le-aș spune ar fi să înmulțească asta cu un milion și să ajungă la jumătatea a ceea ce probabil simt pacienții internați într-un spital de psihiatrie și care-și spun că asta va fi viața lor de acum înainte.

Dacă noi, cei care suntem în „libertate” avem în fiecare zi șansa de a deschide gura și de a vorbi despre lucrurile în care credem, cu riscul de a o da în bară uneori, dar putem să o facem, gândiți-că cum este în spatele unor ziduri înalte în care vocea ta, dacă se aude, este un strigăt ce va fi potolit cu ajutorul unor medicamente.

Când ești în „libertate” ai mult mai multe opțiuni și cred că este cazul să acționezi. Nu știu cum să o faci, dar simplul fapt că suntem aici și că depinde de noi și nu de niște medicamente să ne facem auzită vocea deja este important.

Primul lucru relevant de spus aici este: „fă ceva cu viața ta!”, dar mai este ceva, anume: „dă un sens vieții tale!” Mă gândesc că ai o familie foarte frumoasă și fericită și e grozav să fie așa, sau poate ai un job extraordinar și iarăși este meritul și bucuria ta, însă cel mai puternic sens pe care l-am descoperit eu până la 42 de ani este că poți să fii de folos cuiva, cu puțin sau cu mult. Iar acest fapt simplu îți oferă atât de mult rost pe lume.  Gândul că un om a zâmbit datorită ție sau că unui om i-a fost puțin mai bine pentru că tu ai făcut ceva este pură euforie.

Melania Medeleanu
Echipa Microgreen și măsurătorile în curtea Spitalului „Eftimie Diamandescu”

Cui mulțumești pentru ce ați făcut și urmează să faceți la Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu” din Bălăceanca?

Melania Medeleanu: Prima postare pe Fb pe această temă a sunat cam așa: „Știe cineva cum se face o seră?” și așa i-am cunoscut pe cei de la Microgreens. (râde) Este evident că noi, cei de la „Asociația Zi de Bine” nu am făcut în viața noastră o seră sau nu am pictat niciodată ziduri, deci nu ne pricepem la aceste lucruri, dar cerem ajutorul. Asta am și făcut, am primit multe recomandări, iar una dintre ele era legată de Microgreens, oamenii care se ocupă foarte mult de tot ce înseamnă proiectarea serei, funcționalitatea ei, răsaduri, pământ special și așa mai departe și către care merg mulțumirile mele.

În plus, le-aș mulțumi tare mult tuturor donatorilor, fie că au donat pentru ziua mea sau pur și simplu au făcut-o, și tuturor fundaiserilor, celor care își donează ziua. Nu doar că le mulțumesc, dar îi invit să vină la final și să vadă ce s-a întâmplat cu contribuția lor, cu darul lor.

Poți dona și tu! Trimite „SUS” prin SMS la numărul 8862 pentru o donație de 4 euro sau accesează rubrica „Donează” de pe site-ul www.zidebine.ro pentru donații prin Pago, transfer bancar și sponsorizare.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO