Căutare

Share this article

De numele lui Puiu Manu se leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri din copilăriile noastre. Și asta pentru că, cel mai longeviv autor de benzi desenate de la noi, a fost cel care semna în anii comunismului desenele din revistele „Arici Pogonici”, „Luminița” sau „Cutezătorii”. Astăzi, atunci când spui Puiu Manu, te gândești automat la banda desenată. Dar el a făcut și pictură, grafică, afișe sau ilustrații de cărți.

Născut pe 14 septembrie 1928, Puiu Manu a debutat la începutul anilor ’50, pe când era student la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, cu desene şi ilustraţii apărute în diverse publicaţii pentru copii existente in epoca comunistă. Iar prima sa bandă desenată a apărut în 1957, în revista „Cravata Roşie” și se numea „Comoara lui Montezuma”. Astăzi are peste 1300 de planșe de bandă desenate … despre care spune râzând că „e greu să le numeri, darămite să le faci”.

Însă, eu m-am născut în ’90, așa că nu am apucat anii de glorie al benzii desenate de la noi, atunci când o revistă costa puțin mai mult decât un Pepsi. Asta nu înseamnă că nu am dezvoltat o adevărată pasiune pentru aceste romane. Așa că am vrut să îl cunosc pe Puiu Manu și să vorbim nu doar despre cei peste 55 de ani de activitate, ci și despre cum arată o viață de artist.

M-a invitat la el în atelier, după ce tocmai se întorsese de la un Festival de Bandă Desenată de la Constanța. A fost o după amiază în care parcă m-am întors în copilărie, cu un bunic grijuliu care m-a așteptat cu cafea și prăjuri. Și care nu m-a lăsat să plec fără să mănânc un bol de înghețată cu dulceață.

Puiu Manu este un om cald. Iar atelierul său, aflat în mansarda casei din zona Podului Giulești, este burdușit cu amintiri. Și cu foarte multe lucrări. În timp ce îl întrebam despre benzile lui desenate, despre sport sau cele două fiice pe care le are, Puiu Manu căuta printre lucrări să îmi arate caii pe care adoră să îi deseneze. Ascuns printre planșele colorate, îmi spunea râzând să îi vorbesc mai tare pentru că „urechile mele sunt cam bătrâne, au tot așa peste 90 de ani ca mine”. Dar nu-și arată deloc vârsta. Astăzi lucrează la numărul doi din seria „Căpitanul RO”. Primul volum s-a vândut imediat. Iar acum mai are puțin și termină noile aventuri ale super eroului român. Și nu se gândește să se oprească aici.

A fost inspirat de Pif și Vaillant, iar în toată cariera sa a încercat să dea viață eroilor pentru a-i face pe copii să zâmbească și să viseze. Este un om extrem de activ. Iar unul dintre regretele pe care le are astăzi, la aproape 92 de ani este acela că nu mai poate schia. Fetele i-au furat clăparii și i-au agățat în cui.

Cu mare bucurie, astăzi vă invit în atelierul lui Puiu Manu, să descoperiți povestea unui om frumos, cu o istorie colorată în benzi desenate 😃

Ce înseamnă banda desenată pentru dumneavoastră?

Mișcare. Poate că sunt mulți desenatori care fac totul cu un peisaj și fața unui erou. Pentru mine asta nu înseamnă bandă desenată. Trebuie să știi cum se mișcă fața omului atunci când este lovită de un pumn. Să știi cum arată un cal într-o bătălie. Cum poate să exprime blândețe, emoție, frică, durere. Cum se vede piciorul unui bărbat atunci când se duelează. Cum arată marea atunci când este agitată. Banda desenată înseamnă mișcarea care să poate să trezească imaginația copilului.

Foto: Andreea Toma | Huawei P30 Pro

Unul dintre cele mai importante benzi desenate semnate Puiu Manu sunt cele făcute după romanul „Toate pânzele sus”. Cum a fost să lucrați pentru acest proiect?

Eram prieten cu Radu Tudoran. Și atunci când am început să lucrez la „Toate pânzele sus”, mi-a spus direct „bine, Puiule, sunt de acord, dar doar pentru că este vorba despre tine”. Se întreba doar cum e posibil să fie transformat un roman de 800 de pagini, într-unul de 50 (râde). Și atunci i-am spus: „simplu, luăm doar partea de aventură, iar romantismul îl las să fie descoperit la tine în carte”. Și să știi că am constatat cu mare plăcere că filmul care s-a făcut după romanul lui Tudoran a preluat multe din scenele desenate de mine. E foarte mult inspirat din cartea mare.

În cazul acestui roman ați plecat de la o lucrare deja scrisă, dar cum lucrați în mod normal? De unde vă luați inspirația pentru benzile desenate?

În mod normal, există un autor care face scenariul în care prezintă aventura respectivă. Uneori acesta este un scriitor, precum au fost, în cazul meu, Radu Tudoran, Mircea Sântimbreanu ori Adrian Cioroianu. Alteori, cel care face benzile desenate este și cel care gândește povestea. Eu am lucrat în ambele moduri până acum.

Însă, îți dai seama că în cazul unei bătălii, de exemplu, autorul nu are cum să ți-o descrie atât de bine vizual. Și atunci intervine creativitatea mea. Și, de fiecare dată încerc să fac lucruri cât mai corect. De pildă, pentru „Dim Dunăreanu” am lucrat împreună cu Marius Leștaru care are centura neagră, 5DAN. Și asta pentru că personajul era un erou, un fel de James Bond, care se lupta doar cu mâinile goale, folosind tot felul de mișcări desprinse din artele marțiale. Eu am făcut toate luptele, iar el le-a corectat … așa, din punct de vedere științific (râde).

Puiu Manu: Prima dată am vrut să dau la arhitectură, dar am picat. Nu mă pricepeam deloc la matematică, aveam numai 4 și 5. Eram trist, îngândurat, derutat. Dar atunci când am ajuns acasă, am găsit pe birou o planșă de desen. Mi-o lăsase tata care mi-a spus atât „gata, ăsta este drumul tău în viață”. Și de atunci doar asta am făcut: am desenat.

Astăzi, după mai bine de 55 de ani de activitate, mai țineți minte cum ați început să desenați?

Asta este o poveste lungă (râde) … aveam vreo 4-5 ani și am fost la circ. Acolo mi-a plăcut foarte mult un clovn. Și atunci când am ajuns acasă, m-am apucat să îl desenez. Iar tata s-a bucurat atât de mult când l-a văzut că m-a luat în brațe și a strigat „gata, pictor te fac”.

Și apoi am desenat în școală. Atunci, la fiecare oră profesorul îmi confisca foile pentru că nu făceam liniuțele ca el (râde). Apoi, la orele de desen toate lucrările mele erau, din nou, confiscate. Îmi pare rău că nu le mai am, poate ar fi fost ceva de capul lor (râde). Dar, am început să desenez cu adevărat în facultate. Până atunci o făceam așa, fără cunoștințe, fără să știu ce înseamnă compoziție, anatomie, perspective. Erau lucruri pe care nu le știam, doar le intuiam. Dar, odata intrat la facultatea de Arte Plastice, totul s-a schimbat.

Cum a fost această perioadă pentru dumneavoastră?

Erau doar 40 de locuri, iar eu am intrat pe locul 41 (râde). Aveam ceva talent, dar profesorii nu erau convinși. Așa că, mi-au spus că mă acceptă la facultate, dar condiționat: dacă până la final de an reușesc să am note bune, atunci merg mai departe, dacă nu … „să ne lase în pace”.

Și am rămas. La final de an, am fost printre cei mai buni. Și asta pentru că în toți cei șase ani de facultate, am umblat mereu cu blocul la subțioară și tot ce vedeam, desenam. Doar asta făceam: desenam.

Dar mai țineți minte care a fost prima lucrare pe care ați făcută și a fost apreciată?

Pe vremea comunistă era destul de greu să te afirmi dacă nu ascultai de sistem. Iar eu nu prea făceam asta. Era sărăcie mare pe vremea aia. Eram student. Aveam o bursă, dar nu era cine știe ce. Și era destul de greu. Așa că desenam la o revistă, unde cei care făceau desenele, făceau de fapt cam tot ce ținea de revista respectivă. Eram un fel de salahor. Și asta pentru că a face bandă desenată pe vremea respectivă era considerată o manifestare burgheză și era destul de greu să fie aprobată.

Foto: Andreea Toma | Huawei P30 Pro

Apropo de sistem, mai țineți minte vreo situație în care creativitatea a învins rigorile comunismului?

(râde) … trebuia să fac odată un afiș pentru mașinile de închiriat. Iar pe vremea aceea, nu se putea închiria decât de la aeroport. Și nu erau mașini decât pentru străinii care puteau să plătească doar în dolari.

Așa că am făcut un automobil și cele două roți erau desenate din dolari: adică nu merge decât cu dolari, era clar, nu? Însă, când am fost la aprobat, politrucul a luat foc. Pe vremea respectivă, dacă aveai dolari la tine, făceai închisoare, nu aveai voie. A început să țipe la mine. Și atunci, m-am înfoiat și eu. Am țipat și eu la el – „sunt șeful secției, nu? dacă e să împuște pe cineva, pe mine mă ia, da?”. Am avut noroc. Atunci când a venit tovarășul, a început să râdă, arătând cu degetul către roțile de dolari „haha, ce idee bună”.


Citește și: Liviu Iancu, autorul romanului Xanax: “Am redat viața nefardată, amară și tandră, promiscuă și pură, ca o prostituată ajunsă în zori acasă, care îi face ciorbă și sărmăluțe copilului”


Cum era să fiți desenator în perioada respectivă?

Cumva am avut noroc atunci. Și asta pentru că, deseori în conflictele cu politrucii care aveau hotărârile în mână, tovarășii îmi luau apărarea. Nu pentru că mă plăceau. Dar atunci când oamenii se duceau la ei să ceară să mă dea afară, ei le răspuneau: „să îl dau afară? păi faci tu ce face el?”.

Asta nu înseamnă că era totul lapte și miere. Am avut multe certuri, mulți pumni în spate, multe proiecte tăiate. Atunci când le spuneam că sunt artist plastic, auzeam de multe ori din partea tovarășilor: „cum, mă? eu v-am dat o lucrare pentru un băiat bun și voi îmi aduceți un artist plastic, unul din paraziții societății?”. Asta eram noi pentru ei. Așa erau vremurile pe atunci.

Dar știi care a fost scăparea mea? Faptul că nu am fost niciodată angajatul cuiva. Lucram mereu prin Uniunea Artiștilor Plastici. Cât lucram atât mi se plătea. Când nu lucram nu primeam nimic. Nu aveam șef … iar pe vremea aia a avea șef era extrem de stresant, probabil că e și acum.

Dar se citeau benzile desenate pe vremea respectivă?

Hai să vă povestesc o întâmplare de acum ceva ani. Lucram pentru „Istoria este cea mai frumoasă poveste în bandă desenată” în care încercam să ilustrăm cele mai importante momente din istoria noastră, dar care nu au fost extrem de populare. Așa am ajuns la frații Buzescu, capitanii lui Mihai Viteazu și la lupta cu tătarii în urma căreia Stroe Buzescu a murit. Am vrut să vedem cum arată locurile respective, așa că am mers până la biserica în care este înmormântat acesta și ne-am întâlnit cu preotul care atunci când i-am spus cine sunt, ce facem acolo și că lucrăm la o poveste pentru revista „Cutezătorii”, a început să zâmbească și să ne spună că atunci când era copil, cel mai de preț cadou pe care îl putea primi era un număr din revistă, datorită benzilor desenate.

Puiu Manu: Pe vremea comunismului, banda desenată era ca o fereastră larg deschisă către un orizont pe care altfel nu îl aveam. Era griul pe care îl vedeai zilnic în țară, iar banda desenată era o poartă deschisă către lumină, către culoarea de afară.

Se putea trăi din asta atunci?

Extrem de bine. Probabil că am făcut atâtea benzi desenate pentru că mi-a plăcut, dar și pentru că se câștiga foarte bine. Pe vremea respectivă, o pagină de bandă desenată costa cât leafa unui inginer pe o lună. El avea salariu 700 de lei. Iar eu primeam 1000 de lei pe o pagină. E adevărat că asta era suma brută la care se mai aplicau taxe. Dar tot era mult.

Cât lucrați pe lună?

La o revistă cel puțin două pagini. Și colaboram cu vreo patru reviste săptămânale … am fost printre primii care au avut automobil în țara asta.

Și cât înseamna această muncă în zile efective de lucru?

Ca să vă faceți o idee … cererea de la revistă o primeam joia, iar sâmbăta banda trebuia să fie gata pentru că luni apărea numărul și trebuia trimis la tipar. Pe vremea respectivă, acestea apăreau săptămânal, acum nu mai avem așa ceva. Păcat.

Foto: Andreea Toma | Huawei P30 Pro

Astăzi nu mai avem atât de multe cărți sau reviste de benzi desenate, ce ar trebui făcut pentru a relansa banda desenată în România?

Costurile astăzi sunt foarte mari. Trebuie să plătești autorul, tipografia, editura și apoi distribuția care ia, cel puțin, jumătate din preț. Așa că o revistă ajunge la un preț mult prea mare pentru un copil. Ori asta este inacceptabil. Întotdeauna am considerat că banda desenată ar trebui să fie un act de cultură pentru copii. Mai ales acum când sunt toți prinși într-o lume digitală. Generația Butonului, cum le spun eu. Poate că un roman de sute de pagini nu o să mai citească, dar cele câteva rânduri de text dintr-o bandă desenată, o vor face.

Puiu Manu: Pe vremea comuniștilor, o bandă desenată costa un pic mai mult decât o sticlă de Pepsi. Astăzi ajunge la 40-50 de lei. E prea mult.

Dacă vom reuși să aducem prețul benzilor desenate la prețuri decente, acestea s-ar cumpăra. Și apoi, ar mai trebui să reușim să avem tiraje mari, acum mai mult de 1,000-2,000 de exemplare nu se scot. Dacă am face toate astea, banda desenată de la noi ar ajunge ca cea din vestul Europei. Dorință este. Curiozitate la fel. Banda desenată ar fi un succes și la noi. Sunt convins.

Puiu Manu: Am ajuns la vârsta aceasta pentru că mai bine de jumătate din viață mi-am petrecut-o pe apă

Ce faceți atunci când nu desenați?

Am făcut foarte mult sport la viața mea. Am fost schior de performanță. Am schiat până acum câțiva ani. Mergeam în ultimul timp în Alpi cu câțiva prieteni. Apropo de asta … îmi amintesc că acum câțiva ani eram în Franța, aproape de granița cu Elveția, beam un ceai așteptându-i pe ceilalți și una dintre doamnele cu care eram în grup, o franțuzoaică, vine la mine și mă întreabă câți ani am. Îi răspund. Iar ea îmi zice „o, doamne, cât aș vrea să schiez și eu ca tine atunci când o să am 82 de ani”. I-am zâmbit. Sper că ea mai schiază și acum că pe mine nu mă mai lasă fetele.

Să știi că în ultimul timp am început să îmi arăt vârsta. Dar, atunci arătam bine. Ziceai că am 50 de ani (râde). Îmi amintesc că atunci când le arătam buletinul ca să îmi facă permis gratuit de senior, nu mă credeau. Și după ce le arătam actul, începeau să râdă și să îmi spună „că nu sunt Senior, ci sunt Grand Senior”. Era foarte frumos. Adoram să fiu pe pârtie. Să aud zăpada sub schiuri. Dar de câțiva ani nu mă mai lasă fetele să mă mai duc pe munte. Cică o căzătură acum nu se mai vindecă ca acum 10-20 de ani. Cred că au dreptate (zâmbește).

Puiu Manu la schi

Dar cum ați ajuns să faceți schi de performanță?

De copil. Ce altceva puteai să faci în România atunci? Dar să știi că o făceam din plăcere. Îmi plăcea sportul. Am făcut și yachting de performanță, am fost în loturile naționale. Am fost peste tot în lume. Îmi amintesc că odată am prins un rechin și am mâncat din el cam o săptămână. L-am făcut românește: saramură cu mămăliguță. A fost delicios (râde).

Cum ați ajuns în Pacific?

Una dintre fetele mele a fost stewardesă și s-a căsătorit în America. A rămas acolo. Are o familie foarte frumoasă, iar soțul ei este căpitan de port și stau în Marina del Rey. Iar atunci când au avut copilul mic, am fost dadacă. Am stat vreo doi ani peste ocean și nu am vrut să dorm la hotel, ci pe iaht. Îmi place enorm de mult apa. Cred că am ajuns la vârsta aceasta pentru că mai bine de jumătate din viață mi-am petrecut-o pe apă.

Puiu Manu împreună cu colegii din echipa de yachting

V-a plăcut să călătoriți?

Da, enorm. Am fost din Canada până în Mexic, din Hong Kong până în Thailanda. În Mexic, zona de graniță cu America, este oribilă. Abia așteptam să mă întorc în America. Satele noastre sunt lux pe lângă ce au ei. Este foarte cald și sunt extrem de săraci. Casele nu au uși. Plouă foarte rar. Toaletele sunt turcești peste tot. Mâncarea este foarte iute. Nu mi-a plăcut deloc.

Puiu Manu la surf

Dar cum ați ajuns să vedeți atât de multe locuri?

Pe vremea comunismului, soția mea era stewardesă și călătorea peste tot. Bangkok. Londra. Paris. New York. Singapore. Apoi, venea acasă și ne povestea. Îți dai seama că îmi doream și eu să văd lumile minunate despre care îmi spunea.

Apropo de asta, țin minte că, la un moment dat, ea era plecată și am luat copiii și m-am dus cu ei la Pucioasa unde avea casă unul dintre prietenii noștri. Se vedeau munții foarte frumos. Ce să mai, era un peisaj de Elveția. Abia așteptam să vin acasă și să îi povestesc Oanei ce am făcut. M-am lăudat cum am putut. Iar Oana m-a lăsat să termin. Apoi mi-a spus doar atât „și noi am avut o restricție de zbor și am fost în jungla thailandeză și am vizitat niște temple budiste”. Mai puteam să zic ceva … Pucioasa vs. Templele budiste (râde)

Iar după căderea comunismului nu mi-am dorit altceva decât să călătoresc. Mergeam cu Oana peste tot. Ca membru de familie, puteam să zbor gratuit, dacă mai erau locuri libere. Dar făceau ei cumva să fie locuri mereu, odată am venit și în coada avionului, stând pe bagaje.

Puiu Manu în Thailanda, în vizită la un templu budist

Mi-ați povestit de fata dumneavoatră care stă în America, mai aveți un copil, nu?

Da, pe Anda care este unul dintre cei mai mari arhitecți de la noi. A fost pentru mai bine de 12 ani asistent universitar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”.Țin minte atunci când era la studii la Nottingham, vorbeam la telefon și îmi povestea cum toată lumea se oprește și se uită la ea atunci când desenează pentru că ei sunt obișnuiți să lucreze doar pe calculator, ori ea lucra cu creionul și hârtia. Iar atunci când un român de la universitate a întrebat-o de unde are talentul pentru desen, i-a spus despre mine, iar el a zis „Puiu Manu cel care ne-a legănat copilăria cu benzile lui desenate”. Ce frumos, nu?

Cealaltă fată desenează și ea?

Dana avea talent, dar era mai leneșă. Îi plăcea mai mult să aibă grijă de ea – a fost fotomodel și apoi stewardesă. La ea am stat atunci în America. Dar a trebuit să ne întoarcem pentru că Oana, soția mea, s-a îmbolnăvit. A făcut un cancer mamar. Am stat aproape un an de zile alături de ea. Și apoi s-a stins. A fost groaznic … e o parte din viața mea extrem de tristă.

Puiu Manu în Statele Unite ale Americii împreună cu fata sa Dana și soțul acesteia

Dar nepoții desenează și ei?

Dinuțu, nepoțelul de 11 ani, desenează (nr. copilul cel mic al Andei care mai are o fată de 14 ani). Am și aici în studio câteva desene făcute de el, mă mai inspir din când în când. Îi place. Și are talentul în gene.


Citește și: Un destin de roman de ficțiune: Povestea Alinei Diaconu, scriitoarea argentiniană de origine română, alungată din țara ei de regimul comunist. Totul despre prietenia ei cu Eliade, Cioran și Ionesco


Cum vă simțiți când mergeți la Comic Con … sunteți prezent în fiecare an?

Asta mă întreabă și ei (râde) … eu sunt un vampir energetic. Mă bucur enorm în fiecare an. Când văd atâția tineri frumoși, întineresc și eu. Mă pierd printre ei și mă consider unul de-al lor. E foarte frumos.

Cum vă înțelegeți cu tehnologia?

Nu prea bine … sunt bătrân. De curând mi-am luat un telefon nou, nu înțeleg nimic din el. Mă tot duc la băieții aștia de la magazin și îi rog să mi-l schimbe cu cel vechi (râde). M-au întrebat de ce și le-am zis adevărul: am învățat în doar câteva zile cele mai autentice înjurături românești. Ei sunt drăguți, îmi explică de fiecare dată cum să îl folosesc și atunci e foarte simplu. Dar după ce ajung acasă nu știu nici pe ce să apăs ca să răspund. O să mă obișnuiesc eu cumva.

Foto: Andreea Toma | Huawei P30 Pro

La final, spuneți-mi la ce lucrați acum?

La volumul al doilea din „Căpitanul RO”. Mai am câteva pagini și îl termin.
Cum a fost pimit primul volum?

S-a epuizat imediat … aș zice că bine, nu? (râde)

Și cum a apărut acest personaj?

Superman este un personaj al americanilor. Nimeni nu mai are așa ceva. Și, într-o discuție acasă la mine cu Adrian Cioroianu mi-a venit ideea ce ar fi să inventăm și noi așa ceva. Adrian a prins imediat filonul și peste câteva zile mi-a trimis un mail cu un scenariu. Așa a apărut Căpitanul RO. Un fel de Superman românesc, dar mai deștept – un super erou care știe politică și istorie.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO