Căutare

Share this article

Pe Liviu Iancu l-am cunoscut în urmă cu o decadă. Întâmplarea face că fix zece ani ne despart ca vârstă și poate de aceea i-am vorbit inițial cu “dumneavoastră”. Însă, exact ca în cântecul “Și afară plouă, plouă” al Marinei Voica, nu mi-a luat mai mult de câteva minute ca să realizez că “în privirea noastră nu e loc de <<dumneavoastră>>”. În ultimii zece ani am adunat împreună sute de povești, exact ca în romanul “Xanax”, sute de cărți citite, tot cam atâtea filme văzute, milioane de kilometri parcurși în sincron, zeci de destinații descoperite și patru câini. Doi dintre ei, Irma și Jep, ne-au însoțit la sesiunea foto făcută pentru acest interviu; Irma, pentru că a ajuns în familia noastră cam pe când uraganul Irma făcea ravagii peste Atlantic, ea mulțumindu-se să facă ravagii doar printre mobilele din casă, și Jep, cu numele extins Jep Gambardella, aterizat direct din Italia și botezat așa după protagonistul filmului nostru preferat “La grande bellezza”. Romanul “Xanax”, la nașterea căruia am fost martoră, este un fel de “La grande bellezza” în literatură: un roman nemilos, dar și dătător de speranță, ca viața însăși.

Foto: Raduly Laszlo

Raluca Hatmanu: Te așteptai, ca om aflat la prima carte, ca primul tiraj al romanului Xanax, care a iesit de sub tipar joia trecută, să fie epuizat la editură după doar patru zile, înainte să intre în librării?

Liviu Iancu: Nu mă așteptam, dar undeva, ascuns, în toaleta sufletului meu, stăteam dezbrăcat și visam la asta, ca derbedeul clasei la profesoara tânără, sexy și inaccesibilă. Dacă tot se vor supăra pe mine o grămadă de cunoștințe despre care am vorbit în Xanax, de la șefi din presă la filozofi, poeți, mari oameni de afaceri sau diverse gagici, măcar să merite toată treaba asta.

Truman Capote și-a pus America în cap când a scris „Rugăciuni împlinite”. Toate personajele romanului, cu nume ușor schimbate, sunt lesne de recunoscut. E vorba despre actori, regizori, mondeni, editori, agenți literari, filfizoni, bancheri, scriitori, amante, magnați ai timpului. Cu alte cuvinte, nu a iertat pe nimeni. Nici tu nu i-ai iertat pe cei cu care te-ai intersectat de-a lungul timpului. Ai luat in calcul reacțiile lor?

Sper să mă dea în judecată câțiva dintre ei sau măcar să mă cotonogească puțin. Asta mi-ar crește vânzările cărții. Arta cere sacrificii, nu?

Și tu crezi că merită să-ți faci dușmani pentru o carte?

Dușmani e mult spus, dar mi-aș dori ca Xanax să fie o carte atât de dură, de brutală și de valoroasă, în același timp, încât să-mi aducă adversități, și nu doar de la oamenii care apar acolo, ci și de la alții asemenea lor. Eu n-am atacat în carte colegi din presă sau oameni de afaceri, ci lașitatea, ipocrizia și falsa lor deontologie. Iar primul atacat dintre ei am fost eu. Dar da, cred că merită să-mi fac dușmani pentru o carte bună. Dar trebuie să explic că Xanax s-a epuizat doar în depozitul editurii, fiind cerută de libării, unde abia a intrat și se găsește din aceste zile. Nu va avea timp să dispară de pe rafturi, pentru că editura a trimis la tipar un al doilea tiraj.

Foto: Raduly Laszlo

Cum îți explici succesul cărții?

Exagerezi, e doar o mică reușită. Mai e mult până la succes. Și marile „realizări” din ultimii zece ani din peisajul literar românesc, pe care le numeri pe degete, sunt, în realitate, doar niște glumițe. Nu știu dacă există mai mult de 2-3 cărți cu vânzări de 100.000 de exemplare, iar asta ce înseamnă? Că le-au cumpărat doar 0,5% din populație. E infim. Succes înseamnă atunci când mașinile editurii care duc cartea spre librării vor fi atacate și devalizate de cititori, așa cum s-a întâmplat în Columbia cu volumul de memorii al lui Garcia Marquez. Îmi povestea o amică despre un mare scriitor român, poate cel mai mare, pe care l-a întâlnit la coadă la mall, în zona de food. Ținea o tavă în mână și se uita în jur după posibili admiratori, zâmbindu-le tuturor celor care-i aruncau o privire. Dar la ora aia erau în zonă mai mult liceeni fugiți de la școală și pensionari, care nu-l cunoșteau și li se rupea de marele scriitor, așa că nu i-au dat prea mare importanță. Amica mi-a zis că, de atunci, de câte ori își amintește de marele romancier îi vine în minte tava albă de plastic.

Nu știu ce atrage mai mult: titlul sau poza de pe copertă (pentru că numele tău poate că nu atrage încă). Hai să le luăm pe rând: titlul, Xanax, face trimitere la un medicament pentru stările de anxietate. În cazul tău, pentru frica de avion. Care e metafora din spatele lui, fără a devoala mesajul cărții?

Corect, numele meu nu atrage și, inițial, am vrut să public cartea fără nume și  doar cu titlu, exact ca Biblia. Dar m-au obligat de la editură să mă semnez, așa că mi-am pus numele mic și discret, undeva într-un colț. Mi-ar plăcea ca Xanax să fie atât de cunoscut în timp încât să nici nu mai conteze cine l-a scris. Pe vremuri, după primul zbor cu avionul, unde puțin a lipsit să nu fac infarct de spaimă, am decis să merg pentru prima și, sper, ultima oară în viața mea la un psihiatru. Ca jurnalist de turism primeam invitații în diverse țări, era vorba de deplasări gratuite, iar eu nu trebuia să fac altceva decât să-mi mișc fundul până la aeroport și să urc în avion. Dar m-am temut să mai zbor și așa am ratat New York, Londra, Madrid și multe altele. Până într-o zi, când mi-am spus: „băi omule, tu ești chiar dobitoc? Lumea îți face cu ochiul la câteva ore distanță și te invită să o vezi, și gratis pe deasupra, iar tu stai pe gânduri?”. Și așa am ajuns la psihiatrul care mi-a recomandat Xanax, o pastiluță mică și albă pe care s-o iau cu o oră înainte de a urca în avion. Asta m-a ajutat să-mi înving teama și să pot trăi chestii minunate, la care, altfel, n-aș fi avut acces. Cartea mea vorbește despre toate astea, și nu numai. Xanax poate fi orice te ajută să treci mai ușor prin viață și să uiți de fricile tale de zi cu zi, poate fi Dumnezeu, poate fi alcoolul, femeile, cărțile sau orice altceva. Deși e doar un singur cuvânt, titlul cărții mele poate însemna altceva de la un cititor la altul.

Să precizăm că tipul de pe copertă nu ești tu. Cine e și care e povestea lui?

Nu, nu sunt atât de egocentrist încât să-mi pun două fotografii pe carte, pentru că am una pe o clapetă.  E un prieten vechi, Alex Păduraru, fost coleg de liceu, care m-a ajutat cu poza după ce un al fost coleg, un tip care a avut o firmă măricică și destui bani, dar acum a decăzut și cerșește prin parcuri m-a refuzat. Voiam să-i plătesc și i-am spus că e vorba de o fotografie pe pista aeroportului, însă m-a luat tare: „Iancule, astfel de lucruri nu se discută la telefon. Hai să ne vedem și să stabilim detaliile business-ului”. Doar că eu nu mai aveam timp și l-am sunat pe Alex să mă plâng de prietenul nostru comun. Iar el s-a oferit să mă ajute cu poza, și acum îi sunt recunoscător. Niciun model n-ar fi ținut țigara și sticla de vin atât de firesc. Eu cred că această copertă e cea mai bună parte a cărții, iar ăsta e meritul atât al lui Alex, cât, mai ales, al lui Mihai Barbu, cel care a făcut fotografia.

El a fost cu ideea să faceți fotografia pe pistă?

Nu, eu am fost. Mă tot uitam pe net după fotografii, dar niciuna nu se potrivea cu ce-mi doream eu. O colegă mi-a zis de Mihai, un fost fotograf la Reuters, i-am văzut pozele, am zis: „el e”, l-am sunat și l-am rugat să-mi facă o fotografie. A fost mai greu decât mă așteptam, pentru că omul renunțase la fotografie și se ocupă de un bar pe la Universitate, QP Pub. „Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta, pentru că nu mai fac fotografii”, mi-a zis el. I-am trimis un pasaj din carte, exact povestirea cu care începe a treia parte, cea cu Xanax, și i-am zis că, dacă îi place, poate se răzgândește și mă ajută cu poza.

Ai dat șpagă ca sa faci poza pe pista aeroportului?

Normal. Am discutat cu un director de acolo și, ca să mă ajute, am fost nevoit să-l „mituiesc” cu un pasaj din carte, tot cel cu Xanaxul.

A propos de șpăgi, ai pasaje în carte care ar putea fi considerate auto-denunțuri. De exemplu, episodul cu porcul viu trimis cu duba de către un cunoscut om de afaceri. Nu ți-e teamă de eventuale repercusiuni?

Ba da, mă tem foarte tare. Tocmai mi-am cumpărat un bilet de avion doar dus spre Madagascar. Știi care e problema multor cărți proaste? Că oamenii scriu despre lucruri pe care nu le cunosc. Aveam pe vremuri o colegă care lucra la un roman povestit din perspectiva unui bărbat. „De unde știi tu cum e să fii bărbat? Te-ai lovit vreodată în „ouă” la fotbal, să vezi cât e de crâncen?” E ca și cum eu aș încerca să povestesc ce simte o femeie când naște. Cele mai bune cărți sunt cele în care autorul vorbește despre lucruri pe care le știe și care i s-au întâmplat. De-aia, de multe ori, debuturile sunt cele mai bune romane ale multora, pentru că s-au inspirat din viețile proprii. În cărțile lor următoare au început să inventeze, iar asta se vede și se simte. Așa că eu am scris despre lucruri pe care le cunosc, care mi s-au întâmplat și pe care mi le asum.

Foto: Raduly Laszlo

Cât din ceea ce se află între cele două coperte este real și cât nu? În procente, să zicem. Esti jurnalist pe Economic și îți plac cifrele.

Să zicem că 97% e adevărat, chiar dacă, uneori, întâmplările din carte nu respectă cronologia reală. Restul, de 3%, sunt numele inventate ale unor personaje, orașe, publicații etc.

Apar multe prostituate în carte. Ai avut o viață atât de promiscuă?

Nu m-au lăsat de la editură să scriu mai mult de 500 de pagini, așa că le rog pe prostituatele cu care am interacționat și care n-au apărut în Xanax să mă ierte.

Dacă romanul ar fi ecranizat, cine ai vrea sa joace rolul tau?

Încă nu m-am decis între Javier Bardem și Joaquin Phoenix, dar mai am timp în următoarele luni.

Ai pagini de o sensibilitate crudă, care taie nemilos în carne vie, dar și pagini care l-ar face să râdă și pe cel mai deprimat cititor. Unde e Liviu Iancu mai mult?

În amândouă, ca fiecare dintre noi. Când am publicat, cu ani în urmă, în Profit.ro textul Xanax, în jurul căruia se învârte tot romanul și care a apărut, mai sexy și cu mai multe operații estetice și în carte, au fost prieteni care mi-au scris pe messenger că s-au apucat să citească la un semafor, după care au tras mașina pe dreapta ca să poată termina povestirea. Așa am încercat să scriu toată cartea, ca o combinație de sute de povești amuzante și lacrimogene în același timp, pentru că oamenii asta vor, relaxare și emoție. Nu poți să le mai descrii în 20 de pagini cum arată o cascadă, pentru că în trei secunde pot intra pe Google sau Youtube să o vadă. Oamenii, și mai ales tinerii, nu mai au răbdare să citească texte grele și greoaie, în secolul în care caută în avans pe net episoadele din serialele preferate. Cititorul s-a schimbat și se schimbă de la un an la altul, sub presiunea smartphone-urilor, a Facebook, a Netflix, iar dacă l-ai plictisit preț de câteva pagini într-o carte o abandonează.

Mulți scriitori, acum concureți ai tăi, n-ar fi de acord…

În primul rând, eu nu mă cred scriitor. Sunt doar un jurnalist care a scris o carte, dar trăiesc, în continuare, din presă. Scriitor e ăla care trăiește doar de pe urma cărților lui, precum Cormac McCarthy, Pynchon, Phillip Roth… La noi, în România, cine trăiește doar din cărți? Poate doar câțiva, 3-4 oameni. Restul sunt profesori, actori, comici, editori… care, din când în când, scriu câte o carte. Oricum, nu cu cărțile lor mi-aș dori să se bată Xanax.

Nu? Dar cu cine ai vrea să se bată?

Cu plictiseala. Cu televizorul, cu Netflix și cu Facebook aș vrea să se ia la trântă Xanax. Dacă omul, ajuns acasă obosit după o zi de muncă, renunță pentru câteva ore la un serial ori la Facebook ca să citească din Xanax, înseamnă că mi-am atins scopul.

Limbajul folosit în roman amintește, pe alocuri, de Bukowski. Fac trimiterea asta literară, ca să nu zic că e vulgar de-a dreptul. Te-ai gândit că s-ar putea să alunge anumite categorii de cititori?

Sper ca Xanax să aibă ceva din Bukowski nu doar la limbaj, ci și la profunzime, deși nu e unul dintre scriitorii care m-au marcat. Ce e vulgar în carte? Câteva cuvinte, nu mai mult de 7-8, care sunt repetate ici-colo în roman? Noi, în facultate și în presă exact așa vorbeam, iar eu n-am vrut să cosmetizez. Nu discutam ca Oana Sârbu în Liceenii: „Mihai, nu știam că îți place șahul”, ci făceam glume porcoase și ne înjuram ca birjarii. Sunt vulgare câteva dintre întâmplările povestite acolo, adică ceva scene de sex în doi, una în trei, prostituate și bețivi? Prin facultate și nu numai, când vedeam o femeie frumoasă, primul gând care-mi venea în minte nu era s-o invit la un șah. Probabil că limbajul și cele câteva întâmplări mai „hard” o să alunge câțiva cititori ipocriți sau, pur și simplu, slabi de înger, însă vor fi mult mai mulți cei care vor aprecia sinceritatea și brutalitatea cărții. Eu cred că cei mai mulți nu se vor speria de limbaj, într-o țară în care Bulă e mai cunoscut și citat mai des decât Eminescu.

Foto: Raduly Laszlo

În prezent este o presiune uriașă venită din noi, dar și din afara noastră, de a face lucruri mărețe cât mai timpuriu, de a ne afirma încă de pe băncile școlii. Tu, însă, debutezi în literatură la 43 de ani. De ce ai așteptat atât de mult?

Am așteptat ca să am ce spune. În general, mulți scriu pentru că știu să o facă sau că și-au dorit să scrie, fără să aibă ce spune. Se așază la masă și zic: „Mamă, ce talentat sunt. Ia să scriu ceva, dar ce oare?”. Așa apar în librării oameni care scriu o carte pe an, carte însemnând de la an la an o chestie din ce în ce mai mică, pe la 70-80 de pagini, și cu scris din ce în ce mai mare. La mine n-a fost deloc așa. Am simțit că am ceva de zis și abia apoi m-am așezat la masă, iar așezatul ăsta a durat zece ani. Dar mai înainte de asta am trăit toate acele povești din carte sau, pe unele, foarte puține, mi le-au povestit cei care le-au trăit.

În prezentarea pe care i-ai făcut-o cărții ai spus că “Xanax” este „un roman construit din sute de întâmplări adevărate, amuzante și triste în același timp, pentru care tu și personajele tale au plătit, cu toții, de fiecare dată un preț, mai mic sau mai mare”. Care este povestea ta preferată din toate acele sute?

Nu vreau să îți dau un răspuns general, care nu spune nimic, și să zic că îmi plac toate povestirile din roman, deși mi-e greu să mă opresc doar asupra uneia. Însă, iubesc cel mai tare ultimul capitol, care și el e format din mai multe istorisiri. Dacă în prima parte a cărții am urmărit mai ales să amuz si să relaxez cititorul, în acest ultim capitol am redat viața nefardată, amară și tandră, promiscuă și pură, în același timp, ca o prostituată bătrână ajunsă în zori acasă, după program, și care îi face ciorbă și sărmăluțe copilului.

Ce ți-ai dori să se spună despre cartea ta? Că e valoroasă?

Nu. Mi-aș dori să se spună că a vindecat o rană, că i-a făcut pe mulți să vadă că viața e frumoasă chiar și atunci când mai mult îți ia decât îți dă. Mi-aș dori ca Xanax să fie un antidepresiv pe care să-l poată lua oricine, fără rețetă.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO