Căutare

Share this article

Zoltan Gergely are 56 de ani și este un secui mândru din Sibiu care, la 16 ani, a ținut prima dată volanul în mână. Tatăl lui a simțit că poate să îi lase moștenire o meserie. A avut dreptate.

Zoltan este șofer de aproape 35 de ani, fără niciun accident și a condus până acum câteva milioane de kilometri, practic a ocolit Pământul de câteva ori.

Traversa Riviera franceză în drum spre Spania când am avut interviul. „Am văzut locuri pentru care alții plătesc bani grei să le vadă”, mi-a spus.

Locuiește cu soția și cu cei trei copii în Girona, un oraș care îi amintește de Sibiu. Dimineața, de pe balcon, vede Pirineii, așa cum la Săcădate, din curte, vedea Munții Făgărașului.

Dacă vreți să aflați cum arăta Ucraina la 3 ani de la explozia de la Cernobîl, care sunt adevăratele distracții ale unui șofer de cursă lungă și cum arată cea mai delicioasă rețetă de mujdei de usturoi, veți petrece câteva minute cu noi. Un nou material din seria „o zi din viața…”.

De unde veniți?

Sunt dintr-un sat de lângă Sibiu, Săcădate, lângă Avrig, comuna natală a lui Gheorghe Lazăr. Am terminat Liceul Agro-Industrial din Sibiu, în 1981, la secția mecanici de motoare cu combustie internă. Am muncit 5 ani ca mecanic auto. Dar, când am luat permisul de șofer profesionist, am lăsat service-ul și m-am apucat de șoferie. O aveam în sânge, de la tata.

În 1986, când a început construcția hidrocentralei pe Olt, la Avrig, am fost printre primii care au scos nămol și pietriș cu basculanta de acolo. Când trec acum peste hidrocentrală, îmi aduc aminte de tinerețe.

După ani de zile munciți ca mecanic auto, să faci curse pe balastieră îți dădea o senzație de libertate care ar părea greu de crezut. Dar nu eram închis între patru pereți, iar pentru mine era de ajuns.
Aveam 23 de ani și iluzii multe.

1989. Zoltan Gergely la Krivogorod, în Ucraina.

În toamna lui 1989 am plecat la muncă în Ucraina, la Krivoi Rog, cu ARCIF (Întreprinderea pentru Îmbunătățiri Funciare). Lucram la IJTLS, Întreprinderea Județeană de Transport Local, la Sibiu și am plecat la București, fiindcă auzisem că se poate pleca la muncă în străinătate. Eu am ales Ucraina.

La Krivoi Rog munceam la o întreprindere. România avea un contract de investiții în urma căruia urma să primească, după o vreme, minereu de fier îmbogățit. Așa încât, de la portar la director, utilaje și mașini, totul era adus din România.

Zona era dezolantă. Se făcuseră 3 ani de la explozia de la Cernobîl și ne aflam la două sute și ceva de kilometri de locul deflagrației. Treceam pe lângă livezi de piersici și caiși, din care mai rămăseseră doar scheletele. Singurii care rezistaseră întregi erau salcâmii.

Lăsam în urmă sate-fantomă, din care oamenii fuseseră mutați cu totul. Chiar și cimitirele fuseseră scormonite, iar cei care aveau urmași și-au luat morții și i-au dus cu ei.

Munceam ca șofer pe o basculantă și trăiam în niște containere care colcăiau de șobolani, cu care duceam o luptă unu la unu pentru fiecare centimetru de spațiu. Mă trezeam dimineața și sub pernă găseam cojile semințelor pe are le spărseseră peste noapte. Punga de pâine o agățam de bec, dar tot îi prindeam într-o echilibristică periculoasă coborând pe cablu până la hrană.

La cantină primeam mâncare în care găseam doar slană, fără pic de carne. Nu știam de ce. Apoi am aflat adevărul: oamenii de la bucătărie tranșau hălcile, opreau slănina, iar carnea o făceau pachet și o trimiteau în țară.
Erau condiții îngrozitor de grele, dar nu renunțam pentru că primeam un salariu frumos. Iar acasă mă aștepta soția și voiam să construim și noi ceva.

Plecasem cu câteva zile înainte ca fiica mea cea mare să împlinească un an. Am primit de la soție o poză cu ea, cu degetul în tort. Mi-au dat lacrimile. Așa avea să fie toată viața mea: pe drumuri, pierzând cele mai frumoase momente ale copiilor, ale familiei.

Am trei copii, Csilla, care acum are 30 de ani și muncește într-o multinațională care produce vaccinuri pentru animale. Ea recrutează personalul și călătorește cu slujba peste tot în lume. Apoi este Tunde, de 28 de ani, care muncește ca profesoară de engleză și are specializare în psihopedagogie, iar băiatul, mezinul, Arpad, are 25 de ani și este chef bucătar în restaurantul pe care în deține. Sun mândru cum de a reușit soția mea să îi educe și să îi formeze.

I-am luat cu mine, în Spania, în 2002, când fata cea mare avea 13 ani. Le-a fost greu să se adapteze, dar până la urmă s-a dovedit că am făcut bine să îi aduc aici.

Dar să ne întoarcem în 1989. După două luni de muncă în Ucraina, m-am luat de piept cu șeful pentru că mi se stricase mașina și el nu voia să îmi dea alta. Așa că m-am întors în țară. Nu i-am spus soției că vin.

Eram chiar la începutul lui decembrie 1989. Ea muncea în fabrică la Sibiu. M-am dus acolo și am așteptat-o în parcare. Când m-a văzut, a început să plângă. Atunci mi-am dat seama cât de dor îi fusese, de fapt.

Cu o parte din familie, în 1990.

În câteva zile au venit Revoluția și libertatea peste noi. Dar libertatea nu ne-a adus ce credeam noi, ci multe greutăți. Mergeau lucrurile împiedicat, nu găseai de muncă. M-am descurcat totuși și am început să fac curse de Germania. Și ușor-ușor m-am lipit de oameni și mi-am găsit un loc mai bun pe cursele lungi.
În 2000 m-am stabilit în Spania, iar doi ani mai târziu am adus și familia.
Ne-am așezat în Girona pentru că îmi amintește de Sibiu.

Cu soția.

Care sunt riscurile sau pericolele în această meserie?

Multe pericole vin din partea colegilor noștri, care se ocupă de lucruri proaste. Sunt șoferi cunoscuți de prin Argeș, Dâmbovița care fură motorină prin parcări și colegi de-ai mei care au avut proasta inspirație să coboare din cabină când au văzut că li se umblă la canistră. Așa au fost bătuți până au ajuns în comă, la spital.

Sigur, firma nu ne impută motorina. Și mie mi-au furat combustibil de vreo două ori, fără să îmi dau seama. Dar cine este autonom, cu camionul său, și i se fură 1.000 de litri de motorină, ajunge să muncească jumătate de lună degeaba.

Apoi ni se taie prelata, se fură marfa, iar uneori hoții ajung să gazeze șoferii. Au fost cazuri în care colegii s-au trezit dimineața cu durere de cap, cu ușile deschise și fără nimic din marfă. Dormim cu frică.

Dumneavoastră ce vi s-a întâmplat din toate astea?

De două ori, în Spania, au încercat să-mi intre în cabină, când încă lucram pe transportor de mașini. S-a întâmplat în aceeași parcare, între Valencia și Taragona. O dată nu am auzit nimic, iar a doua oară dormeam lângă pompa de benzină. Și, noaptea, pe la 4.00, am auzit o zgârietură la ușă. Am văzut marocanul cum încerca să-mi spargă încuietoarea. Am deschis ușa și i-am zis în spaniolă: „ce vrei? Vezi că am pistol”. Și atunci, de sub măslini, de dincolo de gard, a ieșit un alt marocan și a aruncat cu un bolovan către mine. Din fericire piatra a ajuns într-un stâlp, nu în cabină.

Nu am mai putut adormi. Am stat pregătit, cu briceagul scos, ca un secui care se respectă.

Ce vă ține în profesia asta?

Este o meserie stresantă, dar se câștigă bine. Nu atât de bine ca înainte, dar acum ajung la o medie de 2.500 de euro lunar. Când am început aici, cu două sfârșituri de săptămână în afară ajungeam la 3.800-4.000 de euro. Acum nu mai ies la sfârșit de săptămână dincolo de granița Spaniei. Plec lunea și vin acasă vinerea.

Care este cel mai complicat drum pe care l-ați făcut?

Cele mai riscante sunt cursele de Maroc, pentru că de la Algeciras se trece cu vaporul. Și acolo se mai scund emigranții clandestini. Sau se face trafic cu hașiș.

Mi-a povestit un marocan, la prima mea cursă, cum se procedează. O întâmplare văzută chiar de el: un marocan s-a băgat sub remorca unui neamț, a lăsat ceva lipit de șasiu. Dincolo de frontieră, în Spania, cât mașina era trasă în parcare, a venit altul, s-a uitat pe o hârtie, s-a băgat sub camion și a ieșit cu un pachet. Pachetul avea hașiș și trecuse granița lipit cu un magnet de șasiul remorcii.

De-asta mi-e frică: să ajung să îi explic vameșului că nu am nicio legătură cu transportul de hașiș. Sigur, firma ne ajută cu avocați dacă ar fi nevoie. Am colegi care fac bișniță cu țigări. Eu nu vreau. Mă mulțumesc cu bani mai puțini, dar vreau să dorm liniștit.

Aventuri pe drumuri neîncăpătoare în Marsilia.

Și dacă vă gândiți la dificultatea drumului, care este cea mai complicată cursă?

Probabil cineva s-ar gândi la vreun drum prin Siberia. Dar vreau să vă spun că și aici, în Franța, poți găsi drumuri dificile, la vreun client la care abia încapi cu mașina și mai trebuie să te și întorci. De multe ori vorbesc singur când văd pe unde trebuie să ajung.

Câte limbi străine vorbiți?

Vorbesc germană, italiană, franceză, rusă și engleză. Și nu mi-a fost foarte complicat să le învăț.
Am vorbit de mic două limbi: maghiară în familie și română cu prietenii, așa încât am avut o deprindere să învăț limbile străine. În generală, când învățam franceza, apoi la liceu, la franceză și rusă, am avut cele mai bune note din clasă, fără să tocesc.

Engleza am învățat-o din filme, iar spaniola tot așa. În 1996 am căzut de pe camion și aa avut amândouă mâinile rupte. Am stat nouă săptămâni cu mâna stângă în ghips și încă o lună cu cea dreaptă. Ce am făcut în tot timpul ăsta? Mă uitam la telenovele. Așa am învățat spaniola.

Când am ajuns, în 2000 în Spania, am rămas uimit cum reușeam să înțeleg și cum mă puteam face înțeles.
Germana am învățat când a trebuit să lucrez pentru o firmă a lor și trebuia să mă descurc: la birou aveam numai colegi nemți, la radio ascultam germană, la tv numai emisiuni în germană. Am găsit multe similitudini între cuvinte din engleză cu cele din germană, așa că mi-a fost destul de simplu să prind și germana. Și mă descurc.

Care este cea mai lungă cursă pe care ați avut-o?

Eram prin 1997 și am încărcat pentru Moscova. Cursa a durat aproape o lună de zile, fiindcă am plecat din România, am descărcat în Germania, apoi am încărcat în Franța și am plecat spre Moscova. Am traversat Germania, Polonia, Bieolorusia, apoi am intrat în Rusia. Acolo, vedeam parcări păzite cu kalashnikov și câini și am aflat că nu puteam parca oriunde. Fiindcă era periculos.

Ne-au înțepat cauciucul din spate de la remorcă, în ideea să fac pană, să mă opresc pe drum și hoții să ne atace. Chiar să ne ia mașinile. Norocul meu a fost că am văzut pana înainte să ies din parcare.
Am ajuns cu greu la Moscova, nu aveam GPS și ne descurcam cu hartă.

Ne-am oprit la un vechi colhoz dezafectat, au venit unii și ne-au luat actele. Nu aveau bani să plătească vama, așa că a trebuit să stăm acolo vreo două săptămâni până s-a făcut plata, am putut descărca și pleca înapoi acasă.

Noroc că aveam o țeavă cu apă unde puteam să ne spălăm. De mâncare cumpăram din sat. Totul era ieftin.
După două săptămâni, când au venit în sfârșit cu actele și am descărcat marfa, am răsuflat ușurați. Dincolo de spaimă însă fost una dintre cele mai bune curse ale mele pentru că am venit cu un buzunar de bani.

Care sunt tentațiile unui șofer de cursă lungă?

Ce să vă spun? Contrar ideii pe care o au unii, nu noi suntem cei care opresc la fetițe. De obicei ele stau, aici în Spania, pe marginea drumului, iar cei care opresc la ele sunt cei cu mașini mici. Noi, cu camioanele, nu avem loc să oprim. Chiar să vrem, nu avem loc. (râde)

Sigur, sunt și cazuri în care vin ele în parcări și sunt unii care le primesc. Dar eu ce să spun? Am considerat totdeauna că banii aceștia câștigați cu atâta efort sunt pentru familie. Singur, este o frustrare, că suntem făcuți din carne, dar eu îmi respect familia și soția și nu aș accepta ca ceea ce am realizat în 30 de ani de viață să pierd pentru o tâmpenie.

Dar noi petrecem altfel. Ne adunăm în câte o parcare și încingem o petrecere ca în tinerețe. Și știți ce mai facem? Schimbăm rețete.

Lupta cu o ciorbă de pește.

Se zice că cei mai buni bucătari amatori sunt șoferii de TIR.
Știți care este cea mai bună rețetă de mujdei? Câțiva căței de usturoi, pisați și frecați cu un pic de ulei și o linguriță de muștar, peste care se pune smântână acră. Știți cum e? Soția mea o mănâncă pe pâine.

Știți cum pisăm noi usturoiul în curse? Tăiem cățeii în bucăți mari, îi punem într-o sticlă de plastic, peste care punem ulei și sare și batem sticla de roata camionului până se face o pastă. Încercați! Să vedeți cum este!

Dacă vă uitați în urmă, la 16 ani, când tata v-a pus volanul în mână, ați alege altă meserie sau tot asta?

După armată am vrut să dau examen la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografie. M-am înscris la Școala Populară de Artă, la clasa de teatru, cu gândul să dau examen mai departe. Dar m-am răzgândit. Așa că aș zice că actoria este un vis pe care nu l-am împlinit.

Dar m-a ajutat. Cu un monolog am fentat toată armata. Ce regret însă este că am petrecut prea puțin timp cu copiii. Dar dacă nu munceam așa poate nu puteam să le ofer ceea ce au azi.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO