Căutare

Share this article

Pavel Bartoș este actorul și gazda celor mai populare formate de televiziune de la noi, Românii au talent, alături de Smiley, ori Vocea României, este un artist format în școala de teatru de la Cluj, care și-a cucerit succesul pas cu pas, de la Teatrul de Nord din Satu Mare și ajungând, cu o oprire la Teatrul Național Timișoara, unde a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soție, la Teatrul Odeon, după un concurs în care dat la o parte 400 de candidați.

Care va fi contribuția ta la Ideo Ideis?

Pavel Bartoș: Contribuția mea este de mentorat, dar mi-a trebuit mult timp să mă obișnuiesc cu gândul că sunt „mentor”. De fapt, îmi place foarte mult ideea acestui festival, de a reuni atâția tineri, anul acesta în alte condiții, adică mergem noi către ei, pentru că nu mai putem să îi aducem la Alexandria.

Acum, că suntem noi mentori, că suntem dementori, cum îmi place mie să glumesc, nici nu mai contează; important este că acești tineri se pot întâlni cu oameni din domeniu, chiar dacă nu toți vor deveni actori.

Adevărul este că e foarte bine să faci teatru când ești tânăr, fiindcă acest tip de creativitate folosește în orice alt domeniu.

Sună măgulitor mentor.

Pavel Bartoș: Așa este, iar eu m-am obișnuit greu cu el, fiindcă în general fug de orice tip de titulatură măgulitoare: mentor, maestru. Însă aceasta a fost alegerea organizatorilor și în plus, nu am fost singurul mentor, m-am obișnuit cu gândul și l-am acceptat.

Dincolo de etichete, îmi face mie foarte bine această experiență, fiindcă îmi reamintește de ce m-am apucat de această meserie.

Iată un bun prilej de a lămuri: de ce te-ai apucat de teatru?

Pavel Bartoș: Voiam să fac ceva cu multă plăcere.

Pavel Bartoș în adolescență

La ce vârstă ai început?

Pavel Bartoș: Destul de târziu. Nu sunt unul dintre copiii care de la 3 ani știau că vor fi actori. Dacă mă întrebi, când eram mic voiam să lucrez la Alimentara, fiindcă trăiam vremurile sărăciei din comunism și stăteam la interminabile cozi. Or, asta mi-ar fi dat acces direct la ce ne lipsea. Sau visam să fiu șofer pe camionul de butelii, din același motiv, ca să nu mai stau la cozi.

Pe la 15, 16 ani mi-am dat seama că asta aș vrea, actorie. De fapt atunci făceam mai mult, regizam, scriam scenarii, jucam. Inconștient, începusem chiar mai devreme, de pe la 13 ani.

Se făcea atunci ceea ce se numea „brigada artistică”, adică șansa de a participa la singurul concurs posibil atunci, „Cântarea României”. Și, ca să nu mă duc cu poezii sau cu cântece, fiindcă nu-mi plăcea, făceam scenete de teatru. Pe care le scriam noi.

Ca să-ți faci o idee, era cam ce se întâmplă acum la festivalurile studențești de teatru. Făceam un cuplet pe care îl mai cânt câteodată și acum: „Suntem un trio vesel de mare fală,/ Atunci când avem ore, suntem afară.”

Textele erau o oglindă a ce se întâmpla în școală, atunci puteam fi prieteni cu profesorii.

Ne distram.

Despre ce școală vorbim acum?

Pavel Bartoș: O școală generală din Miercurea Ciuc, acolo unde m-am format eu.

Cum arăta copilăria acestui român, în ungurime, spre final de comunism, cu multe lipsuri?

Pavel Bartoș: Era foarte multă sărăcie, îmi amintesc bine, în copilăria mea. Eram și cel mai mare din familie, așa că stăteam foarte mult la cozi, motiv pentru care și acum urăsc de deplin ideea.

Totul era pe cartelă atunci, dar dacă participam la „Cântarea României” și luam unul dintre locurile de podium aveam șansa unei tabere la Năvodari.

Am câștigat și eu într-un an locul III și avut parte de un loc în tabără.

Brigada artistică era un debușeu?

Pavel Bartoș: Cumva da. Dar dincolo de trupă, de colegii mei, aveam parte și de profesori foarte mișto, care ne încurajau. Acum, de când am copiii, îmi dau seama de cât de importanți sunt profesorii și cât contează să dai peste unii cu har.

Eu pot să zic că am avut parte de astfel de dascăli, chiar dacă nu toți au fost așa. Dar, începând de la învățătoarea mea până la profesorii din liceu, am avut parte de câțiva foarte buni.

Pavel Bartoș

Actoria nu e ceva ce ți se arată spontan. Dacă devii doctor, poate că așa te modelează familia. Ori ai pe cineva în familie care face asta, dar zona artistică e mai greu accesibilă. Nu?

Pavel Bartoș: Asta a fost și tragedia mea. Când am spus că vreau să dau la Teatru, toată lumea mă întreba: tu nu ai niciun pedigree, ce să cauți acolo? Nu știi niciun actor, nu există teatru în oraș, ce o să faci? Deci toți mă cam demoralizau.

Așa încât, pe la sfârșitul clasei a XI-a am și renunțat să le mai spun ce planuri am. Ziceam că vreau să dau la Drept și toată lumea spunea: „perfect, știi gramatică, știi istorie, te descurci!”

Singura care a știut că urma să dau admitere la actorie era diriginta clasei, doamna Grecu Maria, care m-a ajutat foarte mult cu cărți din bibliografie, a crezut în mine.

Îmi amintesc că după ce am dat examenul de treaptă în clasa a XI-a și am intrat la nou înființata secție de filologie din Miercurea Ciuc, doamna Grecu ne-a pus să scriem pe niște bilețele ce vrem să devenim.

Atunci am îndrăznit prima dată să gândesc că o să fiu actor. Și am scris întocmai. Credeam că diriginta va râde de mine, dar ea a avut o remarcă extraordinară: „mă bucur că vă propuneți meserii atât de frumoase”.

Sună foarte umil „am îndrăznit să mă gândesc că voi fi actor”. De ce?

Pavel Bartoș: Atunci erau alte vremuri. Acum, dacă ne gândim, sunt o grămadă de facultăți de teatru peste tot în țară. Atunci erau numai 4: București, Iași, Târgu-Mureș și Cluj, iar într-un an erau doar 10 locuri. Deci nu prea îndrăzneai să crezi că poți, mai ales dacă nu aveai vreo pregătire în prealabil, așa cum nu aveam eu.

Eu m-am dus total nepregătit la teatru, dar norocul meu a fost că în acel an, la admiterea la Cluj, s-au dorit talente crude, nu formate în niște ani de pregătire.

Acesta a fost avantajul meu, fiindcă atunci când am ajuns la examen nici nu aveam repertoriu, ci copiam de la ceilalți, mă uitam să văd ce monolog își scriseseră colegii mei. La un moment dat trebuia să facem o „poezie de forță”, iar eu nici nu știam ce înseamnă asta. Apoi au zis ceva de genul liric și mi-am amintit că învățasem pentru bacalaureat Floare albastră”, de Mihai Eminescu.

Eram total nepregătit, dar am avut multă voință.

Pavel Bartoș

Ți s-a mai întâmplat vreodată să te duci la vreo probă cu atâta inconștiență și total nepregătit?

Pavel Bartoș: Cu atâta inconștiență nu m-am mai dus nicăieri, niciodată. O dată cu maturitatea artistică intervine un soi de rezervă sau plus de gândire. Dar în general sunt un tip care se aruncă cu capul înainte.

Dar nu ca atunci.

Mi-amintesc cum am luat trenul, m-am dus la facultate în ultima zi de înscriere și mi-am dat seama că îmi uitasem banii de înscriere acasă. Pe vremea aia, banii de la Miercurea Ciuc la Cluj ajungeau în vreo trei zile.

Și ce ai făcut?

Pavel Bartoș: Era deja ora prânzului, la secretariat aflasem că dacă nu reușesc să rezolv până la ora 14.00 pierdeam șansa de a mă înscrie în anul respectiv, iar eu nu cunoșteam pe nimeni în Cluj de la care să pot cere niște bani cu împrumut pentru câteva zile.

În disperare de cauză, la gândul că bătusem atâta drum degeaba, m-am dus la cancelarie. Am bătut la ușă, am intrat, profesorii s-au uitat un pic contrariați la mine, unul dintre ei mi-a spus că înscrierile se fac în altă parte, iar eu am zis atunci: „Bună ziua! Sunt Pavel Bartoș și vreau să dau la teatru, dar mi-am uitat banii de înscriere acasă. Mama mi-i trimite, dar ajung în 3 zile. Cine mă poate ajuta cu 5.000 de lei?”

5.000 de lei atunci însemnau vreo 200 de ron acum.

Toată lumea se uita mirată. Nu le venea să creadă. Domnul profesor Ionescu, de limba franceză (facultatea de Teatru funcționa în cadrul facultății de Litere) s-a ridicat în picioare, înalt cum era, și a zis: „în sfârșit un om care ne cere bani pentru că vrea să facă școală!” Și mi-a dat banii.

A fost o încredere care m-a obligat: dacă nici după un astfel de gest nu lupt ca să intru, înseamnă că sunt slab.

Îmi amintesc că după 3 zile au venit banii, i-am returnat domnului profesor, iar după primul examen, după ce am intrat în facultate, a venit la mine și mi-a zis: „sunt cei mai bine 5.000 de lei investiți în viața mea!”

Cum au fost examenele de admitere?

Pavel Bartoș: Grele, fiindcă eram nepregătit.

Știam o singură poezie, a lui Tudor Arghezi, „Mâhniri de tânăr cărturar”, iar într-o primă fază asta trebuia să faci, să spui ce știi. Iar în etapa eliminatorie, profesorii din juriu îți cereau să interpretezi ce voiau ei.

Am spus mâhnirile tânărului cărturar, s-au distrat foarte tare, după care vine Vistrian Roman și zice: „hai, încearcă și o poezie lirică. Uite, ai „Floare albastră”!” Dar eu știam numai 4 strofe. „Ce mă fac?”, m-am gândit.

Am început să recit, trăgeam de timp, cred că mi-au dat și lacrimile de emoția că habar n-aveam ce o să fac atunci când se vor termina versurile pe care le știam. Și-mi amintesc cum cu două cuvinte înainte de a nu mai ști nimic, ei mi-au zis: „Mulțumim! E de ajuns!” Iar eu mi-am zis atunci: „gata, și-au dat seama că nu știu și mă dau afară!”

Mai târziu, când a ieșit profesorul care ne spunea cine a trecut proba și striga numele și adăuga admis sau respins, după caz, mie a trebuit să-mi spună de două ori că trecusem și mă aștepta la proba a II-a.

La proba de dans, cam la fel a fost. Colegii mei repetau de zor, era o fată care făcuse balet și făcea încălzirea pe hol, înainte de probă, iar eu nici nu mă gândisem să pregătesc ceva. Am intrat, profii au întrebat dacă pot să aleagă ei bucata muzicală și eu am zis că da și-mi aduc aminte că au pus ceva cu Gipsy Kings. Am dansat și am făcut ca toți dracii. (râde)

Spontaneitate în formă pură! În al doilea an, dacă ai fi picat atunci, ai fi făcut la fel?

Pavel Bartoș: Da, pentru că prinsesem gustul.

Dar, până la urmă, actoria despre asta este, despre spontaneitate și improvizație?

Pavel Bartoș: E multă deschidere. Trebuie să fii receptiv, mai ales în acea perioadă a vieții. Dincolo de asta, trebuie să ai și har. Deci or fi văzut profesorii și altceva la mine, dincolo de această spontaneitate. În plus, mergeam foarte mult pe improvizație, ceea ce îi uimea și îi încânta.

Pavel Bartoș, un rebel fără cauză

Dar tu cu cine semănai?

Pavel Bartoș: Din familie, cred că semănam cu bunicul matern, Costică. El era foarte pișicher, umorist. El avea tot timpul replica la el și era genul de om în preajma căruia îți plăcea să fii și-i căutai prezența.

Dar aveam foarte multă încredere în mine. Și aveam această mentalitate a lui „nu am ce pierde”. Dacă aș fi făcut pregătire pentru examen, vreo doi ani de zile, cu cine știe ce maestru, evident că presiunea ar fi fost uriașă pe mine. Or, eu nu aveam ce pierde.

Primul an m-am dus să văd cum e să dai la teatru, dacă nu calcă sau te mănâncă.

Dar vreun plan B aveai? Ai luat vreun pic în serios Dreptul?

Pavel Bartoș: Nu aveam niciun plan de rezervă și chiar eram un pic speriat la gândul că dacă nu intram la facultate intram în armată.

Câți ani aveai la Revoluție?

Pavel Bartoș: Aveam 15 ani și eram în primul an de liceu.

Aveam bilete la film și trebuia să mă întâlnesc cu niște prieteni, să intrăm de la 14.00, că era mai ieftin.

Și-mi amintesc cum mă îndreptam spre cinema și pe platoul din Miercurea Ciuc am văzut cum vine un Trabant cu două steaguri înfipte în el, două capete ieșiseră pe geam și strigau „Libertate!”. Au apărut oameni de peste tot, s-a făcut o horă mare, au început să se spargă geamurile de la Consiliul Județean, se striga „Armata e cu noi!”. Nici nu am mai apucat să mă duc la film.

Auzisem niște rumori la Europa Liberă, știam că se întâmplă ceva în țară, dar eram uimit că se întâmpla și în orașul nostru.

Pentru mine era totul neobișnuit, adică dintr-un scenariu odios, cu totul restricționat cu pâinea pe cartele, cu niște cozi fără capăt la alimente, la care trebuia să stau în fiecare zi, neajunsuri, dintr-o dată era o bucurie pe fețele oamenilor, liberi să spună orice, era fantastic!

Urcaseră oamenii în Consiliul Județean și aruncau cărțile din bibliotecă pe geam. Iar la un moment dat picase o carte cu coperte legate în piele și litere aurite, ceva despre viața lui Ceaușescu, o carte foarte scumpă, se vedea din prima, iar eu m-am aplecat să o iau, fascinat de atâta risipă, moment în care unul trece pe lângă mine și mă lovește cu un steag. Așa că aș putea zice că am fost rănit la Revoluție. (râde)

Dar schimbarea adevărată când s-a simțit la tine acasă? Ce munceau ai tăi?

Pavel Bartoș: Tata a fost zidar, iar mama confecționeră.

Schimbarea adevărată avea să fie mai târziu, când s-au desființat fabricile și oamenii nu mai aveau unde lucra. În orașele mici s-a simțit foarte tare această schimbare.

Oamenii nu aveau relaxarea de a-și schimba locul de muncă, atunci te pensionai de la aceeași fabrică.

Dar în zilele Revoluției ai mei s-au dus în continuare la muncă, iar lucrurile păreau neschimbate.

Pavel Bartoș

La București de ce ai venit?

Pavel Bartoș: A venit firesc. Am terminat facultatea, am jucat un an la Teatrul Național din Cluj, apoi ne-am adunat mai mulți actori, colegi de la teatru, oameni care credeau într-o idee frumoasă: Teatrul.

Noi, colegii din facultate, 10 inși, am făcut o trupă extraordinară care și-a propus să meargă undeva unde să putem rămâne uniți. Și ne-am spus că vom poposi în primul teatru care ne va lua pe toți. Așa am ajuns la Teatrul de Nord din Satu Mare.

Doar că la fața locului am realizat că lucrurile stăteau altfel, iar după un an de stat acolo ne-am urmat fiecare calea.

Eu am zis că vreau să joc cu actorii pe care-i admiram, cu Sebastian Papaiani, pe care îi ascultam la radio, la emisiunea Unda Veselă, dar la care mi se părea de neajuns.

Credeam în lucruri mai mărețe.

Așa că mi-am făcut un one-man-show din Shakespeare și am mers cu el la Gala Tânărului Actor, unde am ieșit al II-lea. Dar anul următor, în 2000 am revenit și am câștigat concursul.

Pavel Bartoș, împreună cu Dorina Lazăr și Rodica Mandache

Care era miza?

Pavel Bartoș: Miza era să mă vadă regizori, directori de teatru pentru că întâmplarea face că la gală veneau foarte mulți din industrie, iar eu exact asta voiam, să fiu remarcat.

Și asta s-a întâmplat, fiindcă ulterior am primit foarte multe oferte, de la Teatrul Național Craiova, de la Teatrul Național Timișoara, de la Piatra Neamț, din Cluj.

Dacă pentru început m-am bucurat, alegerea a fost chinuitoare. Cred că a fost una dintre cele mai grele nopți ale mele: „unde să mă duc?”

Am ales Teatrul Național Timișoara pentru că acolo exista stagiunea tinerilor regizori din Uniunea Teatrală Europeană. Acolo veneau toți regizorii și dădeau audiție pentru că nu știau actorii, iar asta mi-a plăcut foarte mult pentru că mi-am dat seama că nu voi fi în niciun dezavantaj față de actorii din Timișoara, ci vom participa toți la casting. Iar flerul meu a funcționat, pentru că atunci am și primit 4 roluri principale.

Apoi am ajuns și la Teatrul Maghiar, fiindcă în Timișoara funcționează ceva foarte frumos, adică 4 teatre într-unul singur, inclusiv Opera Națională. Așa că am jucat și la Operă, și la Național, și la Teatrul maghiar, l-am cunoscut pe Victor Ioan Frunză, deci a fost o perioadă extraordinară.

Atunci am aflat de un concurs la Odeon. M-am gândit și mi-am dat seama că sunt pregătit să intru în această competiție, cu vreo 400 de concurenți, din care am luat doar vreo 4 concursul.

Din tot excursul tău, urcușul pare așa lin și firesc, abia dacă te gândești că lucrurile ar fi putut sta și altfel!

Pavel Bartoș: Nu, nu a fost deloc lin. De la intrarea la facultate. S-a întâmplat să fie bine, dar în egală măsură aș fi putut pica examenul.

Tot timpul a fost o luptă de voință să găsesc surse și resurse să merg mai departe, să mă realoc. Nu a fost deloc ușor.

Intrarea la Odeon a fost cu emoții. Erau 400 de oameni înscriși, iar pe listă erau niște nume cunoscute deja: Florin Piersic Jr., Ada Milea, Silviu Biriș; unii erau deja angajați în teatrele din București.

Dar eu m-am dus cu același gând ca și la admitere: „nu am ce pierde!” Dacă nu treceam de concurs, mă întorceam la Timișoara. Cred că acesta a fost marele meu atu: nu am avut ce pierde, doar de arătat!

Niciodată nu am făcut vreo tragedie din ceva. Singurele probleme pentru mine au fost cele de sănătate. În rest, orice problemă este rezolvabilă.

Am această convingere de când eram mic, pentru că eu eram cel mai mare dintre cei 4 frați și trebuia să am grijă de ei. M-am obișnuit cu acest mod de responsabilitate, de a căuta soluții. Am fost crescut altfel. Și nu fac vreo tragedie din nimic.

Pe de altă parte de zice că cea mai profundă tristețe este cea a comediantului. Tu o resimți?

Pavel Bartoș: E tristețea bufonului, de fapt.

Nu mi-a fost ușor să trec peste multe lucruri, dar a trebuit să o fac, iar câștigul a fost că toate m-au maturizat. Imediat după ce am intrat la facultate m-am angajat la Teatrul de Păpuși din Cluj și aveam salariu, adică puteam să trimit acasă bani. Iar asta m-a făcut mai fericit decât atunci când am intrat la școală.

Tot timpul am învățat să văd partea plină a paharului. Pentru că mă ajută să merg mai departe.

Pavel Bartoș, prezentatorul „Vocea României”

Bun. Ai luat concursul la Odeon și ai bifat visul tău de măreție: ajunseseși să joci cu actorii pe care îi admirai de la radio. Ce a fost după?

Pavel Bartoș: Interesat este că primul spectacol după concurs a fost Alchimistul, unde jucam cu Sebastian Papaiani.

Noi tânjim după întâlniri, umane și profesionale, fiindcă suntem suma acestor întâlniri. Și eu am avut parte de aceste întâlniri.

Mă bucuram de aceste întâlniri senzaționale: Sebastian Papaiani, Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Carmen Tănase, Adriana Trandafir, actori unul și unul.

Ulterior am căutat alte provocări: televiziunea, unde am început în seriale și am ajuns la aceste emisiuni de succes, Românii au talent și Vocea României. Și acolo a fost multă muncă, fiindcă nu a venit nimic din prima, a trebuit să muncesc 6-7 ani să ajung aici. Fiindcă noi avem ideea că putem face orice, oricând, dar fără o echipă în spate, care este esențială și în teatru, și în TV, nu reușești.

Am început să joc în seriale, cu mari actori, Gheorghe Dinică, Florin Zamfirescu, și era șansa mea de a încerca altceva.

Care sunt recompensele ce vin dintr-o telenovelă?

Pavel Bartoș: Hai să fim onești! Faptul că jucai în aceste seriale, îți dădea o decență a traiului. Normal că te luptai și pentru asta. Dar era și o provocare să joci cu nume mari, dar și să înveți rigorile de platou de televiziune, de lucru cu camera, cum să rostești, lucruri pe care nu le știam din facultate.

Dar nu ți-a ridicat restul breslei în cap?

Pavel Bartoș: La început au existat astfel de reacții. De parcă făceai ceva rușinos. Dar după o vreme, cei mai vocali dintre cei care reacționau au ajuns să joace telenovele, pentru că și-au dat seama că era un beneficiu și pentru ei.

Și mai e ceva aici, eu tot timpul am ținut să joc teatru, indiferent ce proiect aș fi avut în restul timpului, iar toată notorietatea din TV am încercat să o transfer în teatru. În fiecare an aveam una sau două premiere și îi îndemnam pe cei care se uitau la mine, la televizor, să vină și la teatru. Cu timpul am reușit, iar acum când apare numele meu pe afiș, se vând mai ușor biletele.

Cum te-a schimbat acest succes?

Pavel Bartoș: Dacă acest succes, mai ales cel de după Românii au talent și Vocea României, prima dintre ele a fost cea mai populară emisiune din această țară, cu cele mai mari ratinguri, deci dacă venea la 20 de ani poate că mă lua de cap.

Aveam 35 de ani când a venit succesul, aveam familie, responsabilități, iar toate astea te țin cu picioarele pe pământ.

Ca și venirea în București: nu am venit la 20 de ani, când am terminat facultatea, ci am venit când eram pregătit să urc pe o scenă aici. Și nu-mi tremurau picioarele.

Mă bucur că aceste lucruri s-au întâmplat atunci când eram pregătit pentru ele.

Sigur că a fost și o mare doză de noroc aici. Am avut șansa să dau peste un producător extraordinar, Mona Segall, care a crezut în mine, care a crezut în cuplul de prezentatori: Smiley – Pavel Bartoș. Nu știu câți ar fi crezut la început că noi am putea forma acest cuplu de prezentatori. Dar ea da.

Dar nici aici nu s-a întâmplat peste noapte. Ea m-a format vreo doi ani de zile pentru asta și m-a testat. Am lucrat cu ea pe programe de Revelion, la Dansez pentru tine, și la un moment dat a zis că sunt omul potrivit pentru acel format, Românii au talent.

Pe de altă parte, am colegi care în facultate erau mai buni decât mine, dar cumva s-au pierdut pe drum, au rămas. Deci, depinde foarte mult și de șansă, dar șansa ți-o mai și forțezi.

Dacă tu extragi din asta o lecție de dat fetelor tale, cum ar suna ea?

Pavel Bartoș: Eu am un sfat pe care-l dau în general tinerilor, mai ales că eu am crescut în generația care auzea foarte des: „să nu faci asta, să nu mă dezamăgești!”. Copiilor mei consider că le-am dat o educație bună, am mare încredere în ei. Ce le spun este să nu le fie teamă de eșec, de greșeală. Desigur, să nu persiste în ea, dar să o depășească fără teamă.

Dacă nu-ți va fi frică de eșec, nu-ți va fi frică să încerci în viață.

Fetele tale ce pasiuni au?                                              

Pavel Bartoș: Într-un fel mă bucur că au pasiuni total diferite față de ce sunt eu. Nu știu dacă mi-aș fi dorit să fie actrițe. Dacă ele ar fi vrut, le-aș fi susținut.

Cea mare vrea să facă dreptul. În sfârșit cineva face treaba asta și în familia mea. Fiica mea mijlocie desenează și vrea să se îndrepte spre arhitectură. Tot o formă artistică.

Cred că cea mică, de 6 ani, care e și șefa familiei, a pus capac. Ea este artista, regizoarea familiei.

Eu mi-am dorit familie. Am avut exemplul în familia mea și mi-a făcut bine. Mie și acum mi-e dor de copilărie, acea perioadă cu multe lipsuri, este adevărat, dar frumoasă, datorită părinților și fraților.

Mi-am dorit familie și, chiar dacă erau multe proiecte și era complicat, am avut grijă să fac și asta, să mă căsătoresc, să am copiii. I-am vrut, i-am dorit.

Pavel Bartoș și prietenul lui, Smiley

Soția ta ce profesie are?

Pavel Bartoș: Ea a terminat tot actorie și ne-am cunoscut la teatrul din Timișoara. Era studentă la actorie, în ultimul an iar eu tocmai venisem după Gala Tânărului Actor de la Costinești.

Cu laurii victoriei!

Pavel Bartoș: Da, dar nu mi-a fost deloc ușor. Mi-a trebuit vreun an de zile să combat și să o cuceresc. (râde)

Ce crezi că i-a plăcut la tine?

Pavel Bartoș: Cred că naturalețea. Și simțul umorului.

Care crezi că este secretul acestei familii unite?

Pavel Bartoș: Noi vorbim foarte mult. Oriunde am fi, duminica mâncăm acasă, mâncăm în familie. Masa ne-a unit.

Succesul tău, tentațiile de la serviciu au modificat în vreun fel dinamica din familie?

Pavel Bartoș: Succesul, notorietatea au venit într-un moment când eu eram fericit acasă, nu-mi trebuia nimic altceva din altă parte.

Sigur, ca în orice căsnicie, nu totul e lapte și miere. Dar jurământul în fața preotului este „la bine și la greu”, iar la bine ne este tuturor bine.

Noi vorbim foarte mult, soției mele pot să-i spun orice, la fel cum ea poate să-mi povestească despre orice. Iar asta este foarte important.

Prietenia cu Smiley cum ați construit-o?

Pavel Bartoș: Ne cunoșteam și ne respectam ca artiști înainte de a fi în emisiune. Iar asta cred că a contat foarte mult în relația noastră. Și dacă mă întrebi cât ne-a trebuit să ne dăm seama că suntem prieteni foarte buni, ți-aș zice 2 minute ș 38 de secunde, fiindcă ne-am cunoscut la ședința foto. De acolo am plecat prieteni. Nu știu cât am realizat atunci, dar ulterior ne-am dat seama că a mers.

El este nașul copilului tău, nu?

Pavel Bartoș: Da. E nașul Sofiei. Atât de buni prieteni suntem că ne-am făcut familie. Iar Sofia e foarte fericită din cauza asta. Și la fel e și el.

Zilele trecute Smiley a fost pe la noi, iar in clipa în care el intră în casă, Sofia nu mai ia pe nimeni în seamă, e doar în brațele lui.

Care sunt planurile tale pe mai departe? Înțeleg: actor, regizor, prezentator, ce urmează?

Pavel Bartoș: Pandemia asta, izolarea m-au făcut să-mi recalibrez niște priorități, să mă gândesc mai mult la ce-mi trebuie mie, la ce-mi face mie bine.

E mult mai important să facem lucrurile pe placul nostru, nu al altora. E ca o casă: dacă o faci pentru musafiri, nu le va plăcea nici lor, nici ție. Dar dacă o faci pe placul tău, sigur le va plăcea și lor. Deci ideea e să nu te pui pe planul II.

După toată această pandemie cred că am învățat să mă pun mai mult pe primul loc în opțiunile mele.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO