Povestea celui mai puternic copil din lume: Maya Păduraru, fetița care la vârsta jocului cu păpuși descoperea cancerul și pierdea un picior și care azi se pregătește pentru a fi campioană la snowboard la Paralimpiadă

Maya Păduraru are 12 ani și zi de zi se antrenează din greu pentru a deveni campioană la snowboard. Nimic neobișnuit până acum. Însă Maya are proteză în locul unuia dintre picioare, asta după ce cancerul a săpat în oasele sale micuțe de copil de opt ani, iar medicii au fost nevoiți să „taie răul din rădăcină”.

Am aflat povestea Mayei de la un om bun, o femeie ce și-a dedicat viața pentru a aduce o mică bucurie copiilor bolnavi de cancer din spitalele Bucureștene. La momentul respectiv, Alexandra Răureanu mi-a spus: „Trebuie să o cunoști pe Maya. Nu o să-ți vină să crezi. Nu există un copil mai puternic, mai optimist și mai bătăios ca ea”. Iar după ce, într-adevăr am cunoscut-o, am exact aceeași părere. Dar aș mai adăuga ceva: simt că mare parte din forța ei vine agilitatea și puterea de luptă a mamei ai. Le-am cunoscut pe amândouă și în momente în care mie mi se ridica părul pe ceafă și-mi venea să plâng cu sughițuri, ele râdeau și spuneau că numai cu optimism și încredere să poate reuși.

Nici acum nu pot să înțeleg și sper să nu ajung vreodată să înțeleg ce poate fi în sufletul unui copil căruia la vârsta de opt ani i se spune că are cancer. Darămite atunci când se trezește cu un picior amputat. Maya și mama ei au spus că „o bucată de picior” nu merită atâta suferință, mai ales când ți se deschide poarta către viață.

Maya a profitat din plin de șansa ce i s-a dat, a inspirat cu nesaț aerul ce o făcea să se simtă vie și a încercat să onoreze acest nou dar cu toate forțele ei. La nici un an de la diagnostic s-a urcat pe role, apoi pe bicicletă, a continuat să înoate și acum vrea să participe la Paralimpiada din 2026, poate și mai departe, concurând la proba de snowboard.

O poveste ce mie mi-a zdruncinat toată imaginea pe care o aveam despre viață, o poveste care mă face să deschid ochii și să văd dincolo de grijile cotidiene, să extrag esența și să văd adevăratul sens al lucrurilor. Felicitări Maya, felicitări doamna Păduraru!

Maya, înveți bine la școală? Ești premiantă?

Cred că da 😀

Mama: A avut media 9,82 😀

Ești tocilară?

Maya: Nu!

Nu ești colega pe care o ocolesc toți în clasă?

Maya: Nu.

Mama: Din contră, o caută prea mult. Să-i ajute și pe ei 😀

Copiază după tine?

Maya. Da, majoritatea 😀

Ești bună la toate materiile? Nu cred asta…

Maya: Sunt bună la engleză și la română.

Adică îți place să citești. Îți plac poveștile…

Maya: Da, foarte mult.

Mai aveți copii, doamna Păduraru?

Mama: Da, o fată de 25 de ani. Fiica mea cea mare nu mai locuiește cu noi, e masterandă, lucrează, dar stă foarte aproape de noi și ne vedem zilnic. O iubește foarte mult pe maya și se înțeleg foarte bine amândouă.

Maya, am auzit numai lucruri frumoase despre tine. Că pe lângă școală, ești și sportivă. Cu ce te lauzi?

Maya: Practic snowboard de aproape doi ani și înot de patru ani.

Ești campioană?

Maya: Deocamdată nu. Lucrez la asta.

Dar pentru ce te pregătești?

Maya: Mă pregătesc pentru Paralimpiada din 2026.

Și în 2022?

Maya: O să fie și atunci, însă nu o să particip deoarece mai trebuie să mă antrenez.

Știi că avem un campion la snowboard, la Paralimpiadă? Mihăiță Parpară. Vrei să fii ca el?

Maya: Da, mi-aș dori foarte mult. De fapt el m-a convins să mă apuc de acest sport.

Dar în țară ai participat la ceva competiții?

Maya: Deocamdată nu. Trebuia să particip anul trecut la prima mea competiția, însă a venit pandemia și am stat un an pe tușă.

Și unde te antrenezi?

Maya: Până acum m-am antrenat în Dubai, apoi în Italia și săptămâna trecută am fost în cantonament la Păltiniș.

Ești înscrisă în Federație? Cine plătește antrenamentele acestea?

Maya: Da, sunt înscrisă în Federație și cantonamentele sunt plătite de Comitetul Paralimpic Român.

Mai sunt copii ca tine?

Maya: Da, chiar prietena mea cea mai bună, Gabi. Ea nu are mâna dreaptă și ne-am cunoscut în spital.

Ea ce a pățit?

Maya: A avut aceeași boală ca mine, doar că la mâna dreaptă. Și acum se antrenează și ea la snowboard.

Doamna Păduraru. Și eu sunt mamă și nici nu pot să-mi imaginez prin ce ați trecut. Cred că doare rău…

Mama: Da, așa este. Dar trebuie să te ridici și să lupți.

Când și cum s-a întâmplat?

Mama: În 2016 a început această aventură. Totul a pornit de la o simplă durere la laba piciorului, undeva prin martie sau aprilie. Prin iunie am mers la un doctor la Iași care ne-a spus să stăm liniștiți că nu e nimic grav și că va trece. Au început durerile să fie din ce în ce mai mari și în octombrie am decis să mergem la alt medic. După prima evaluare și-a dat seama despre ce e vorba și ne-a trimis să facem investigații mai departe. Am primit pumnul în stomac, prima dată am negat, nu am acceptat ideea că fata noastră are cancer, după care am început să căutăm soluții. În maxim trei săptămâni ne-am revenit, ne-am ridicat de jos și am început să căutăm. Am deschis ușile cu capul peste tot, până am ajuns la București.

Ce fel de cancer?

Maya: Cancer osos.

Toate investigațiile inițiale le-ați făcut la Iași?

Mama: Da, mare parte dintre ele. Apoi, la sfatul mai multor medici, am plecat de aici. De fapt ni s-a sugerat să ne ducem oriunde în țară, numai să plecăm de aici. Așa am ajuns la București. Se pare că Iașiul e la pământ. Chiar dacă suntem centru universitar, nici o tuse nu ți-o poți tratat ca lumea.

La București ce au zis? De ce a apărut boala asta la un copil așa mic?

Mama: Nu a știut nimeni să ne spună de ce. Din ce am mai citit apoi, am aflat că apare preponderent la fete, după vârsta de 12 ani. Maya avea doar 8 ani. Nu știm, nu ne-a explicat nimeni pentru că nimeni nu a știut să ne spună sigur de la ce.

Au făcut biopsia, imediat a venit rezultatul, am rămas cu ea internată și am început acel drum anevoios al tratamentului. Din noiembrie am început cu chimioterapia, în februarie i s-a amputat piciorul și apoi iarăși chimio. Luna aceasta se împlinesc patru ani de la amputare.

Ce ai simțit maya când ți-au zis medicii că ai cancer. Sau nu ți-au spus?

Maya: Mi-a spus doamna psiholog. Mi-a spus că am cancer și normal că a fost foarte greu. Eram obișnuită cu faptul că sunt sănătoasă sau că e ceva ușor care o să treacă. Când am aflat că de fapt nu e ceva ușor și că nu trece așa cum m-aș fi așteptat, a fost ca o lovitură.

Ce înțelege un copil de 8 ani când i se spune că are cancer? Știi cum e când vin rudele și ne urează sănătate? Când eram mică mă gândeam tot timpul: „Serios? Sănătoasă? Dar ciocolată sau păpuși nu ai să-mi dai?”. Ce poate să înțeleagă un copil așa mic dintr-un diagnostic atât de grav?

Maya: Eu am înțeles că e o boală foarte grea și că o să trebuiască să lupt, să dau tot ce am mai bun din mine pentru a ieși cumva la suprafață.

Te-ai gândit vreodată că ai putea să mori din asta?

Maya: Da. Da pentru că mi-am făcut mulți prieteni acolo care nu au reușit să câștige lupta și de multe ori m-am gândit să nu ajung și eu ca ei.

Dar ți-au zis că o să-ți taie piciorul?

Maya. Nu mi-au zis direct că o să mă trezesc fără picior. Mi s-a spus că există o șansă să mă trezesc cu el sau fără el. „Vezi tu când te trezești!”.

Cum ți-o fi norocul, sau cum?

Maya: Da, da, da. Ca la 6 din 49 😀

Se punea problema să nu-l taie sau au dus-o cu zăhărelul, doamna Păduraru?

Mama: Au dus-o cu zăhărelul. Ei au spus în felul următor: „Încercăm să salvăm, să curățăm acolo, dar nu garantăm reușita”. Mi-au explicat, e o celulă cât un vârf de ac care nu se știe pe unde se ascunde. Mi-au spus că amputarea ne garantează 99,9% siguranță pentru că au încercat să taie răul de la rădăcină. Am preferat amputare decât să mai treacă prin chinuri. Pentru o bucată de picior nu se merită să mai treacă prin ce a trecut. Vărsa de 20 de ori pe zi și ajunsese la 18 kilograme.

Cum a fost când te-ai trezit fără picior?

Maya: M-am trezit, m-am uitat la mama și am văzut-o că era plânsă și obosită. Mi s-a făcut rău, probabil de la anestezie și a trebuit să schimbe cearșaful. Când făceau asta, mama ținea cearșaful în fața mea ca să nu văd și atunci am întrebat-o: „L-au tăiat?”. Ea mi-a răspuns că da și atunci am zis: „Ok. Eu mă culc”. M-am culcat și asta a fost.

Mama: Pentru mine a fost un șoc faptul că a acceptat atât de repede și de ușor.

Ești foarte curajoasă. Știi ce vrei de la viață 😀

Mama: Așa e. E foarte matură și foarte stăpână pe ea. Ați întrebat ce pricepe ea la 8 ani. Ea a aflat în noiembrie că are cancer și în ianuarie dacă ați fi întrebat-o, v-ar fi spus orice despre boala asta. Știa să-și citească rezultatul la analize și de multe ori îmi spunea: „Vezi că fac febră că am trombocitele sau neutrofilele scăzute”. Sau erau dăți în care îmi spunea: „Vezi că s-ar putea să fac febră că nu mă simt bine”.

Acum piciorul tăiat e ca și cum ați tăiat răul din rădăcină? Nu mai există șansă de recidivă?

Mama: 99,9%. Ne-a explicat: și o măsea dacă o scoți, tot nu știi ce o să fie. Noi suntem optimiști și mergem înainte. Trebuie să fim așa, altfel nu ne-am putea ridica.

Ce a urmat după amputare?

Mama: A făcut șase cure de chimioterapie din noiembrie până în ianuarie. În februarie a fost operată și ne-am întors la Iași la începutul lui martie. Câteva zile mai târziu am venit iar la București pentru următoarele 12 cure de chimioterapie.  A făcut în total 18 cure.

Când ți-ai pus proteză?

Maya: În septembrie 2017, la șase luni de la amputare.

Mama: și în octombrie și-a rupt bontul.

Cum așa?

Mama: Bontul fiind foarte fraged, a făcut o mișcare nepotrivită și și l-a fracturat.

Maya: am vrut să mă așez pe canapea, proteza a stat în loc și bontul s-a întors.

Mama: nu a urlat 10 luni la chimio cât a urlat atunci când și-a fracturat bontul. A doua zi, de dimineața devreme, am plecat la București pentru că la Iași doar i-au pus o față cu două atele.

Eu întrebam pentru că am auzit că la scurtă vreme după ce ți-ai pus proteza, ai început să faci pe sportiva….

Maya: După ce mi-am rupt bontul și am scos ghipsul, mi-am pus din nou proteza și m-am reîntors la înot. Și în octombrie am început snowboard.

Dar mai știu și ceva de role și bicicletă…

Mama: Daaa. Role, bicicletă. Mi-e era groază când o vedeam.

Dar ție nu-ți era frică?

Maya: Ba da, însă vedeam copiii pe afară cum se dădeau cu rolele și cu bicicleta și m-am gândit că dacă pot ei, pot și eu. Și până la urmă am reușit.

V-a albit, doamna Păduraru?

Mama: Total. Infarcturile sunt la ordinea zilei pentru mine 😀. Dar mă bucur pentru ea. Nu se limitează la nimic. Nu a gândit niciodată că dacă are un picior amputat, e condamnată să stea în scaun, potolită. Ea în fiecare zi mă surprinde cu câte ceva.

Cu ce v-a surprins azi?

Mama: Am găsit-o făcând exerciții fizice pentru snowboard, fără supraveghere.

Dar de unde pasiunea asta pentru snowboard?

Maya: cei de la protezare au sunat-o pe mama pentru că au vorbit cu Mihăiță și ne-a propus să mergem într-un camp de snowboard pentru persoane cu dizabilități, în Dubai. Normal că am spus da pentru că-mi place sportul și de aici a început tot.

Mama: Mihăiță a fost tartorul.

Maya, ce voiai să te faci când erai mică?

Maya: Tot timpul am vrut să fiu medic, doar că după ce am ieșit din spital mi-am propus să fiu chirurg ortoped.

Și cu sportul unde vrei să ajungi?

Maya: Vreau să ajung la Paralimpiada din 2026 și poate și mai departe pentru că vreau să le arăt copiilor cu dizabilități că nu trebuie să se limiteze și dacă vor să facă ceva, pot reuși, chiar dacă e mai greu la început.

Dar pentru copiii fără dizabilități nu ai avea un mesaj?

Maya: Lor le-aș spune să lase frica de-o parte și să se apuce de sport pentru că nu există nici o scuză.

În afară de Gabi care a devenit prietena ta din spital, ți-ai mai făcut vreo prietenă sau vreun prieten al fel de buni?

Maya: O avem pe Simona, Adina și pe Loredana. Am mai avut și alți prieteni, dar ei nu au putut să câștige lupta.

Valentin, de exemplu, a fost cel mai bun prieten al nostru, iar mamele noastre se înțelegeau foarte bine. El a avut cancer la plămân și acum aproape doi ani s-a stins.

Ce meserie aveți, doamna Păduraru?

Mama: lucrez la statistică și evaluare medicală într-un spital din Iași.

Adică sunteți obișnuită cu spitalele?

Mama: Da, dar nu așa. Acum sunt și așa, chiar dacă nu aș fi vrut niciodată. Cred că și asta m-a ajutat pentru că lucrând în sistem am știut ce și unde să caut. Alții, săracii nici nu știu de unde să înceapă, se limitează la o singură opinie medicală și ascultă îndrumările unui singur doctor. Noi am întrebat mai mulți și abia apoi am ales și se vede că am ales varianta cea mai bună.

Tatăl Mayei cu ce se ocupă?

Mama: este șofer pe TIR. E plecat câte două săptămâni.

Maya e cumva feblețea lui?

Mama: A tuturor. Și a lui și a surorii ei și a prietenului surorii ei. Ea este minunea noastră, așa îi spunem noi.

Ce vă doriți pentru ea, doamna Păduraru?

Mama: Sănătate, atât. În rest, ea e deșteaptă și le face singură.

Maya, care e cea mai mare dorință a ta?

Maya: Să ajung să fac tot ce mi-am propus: să ajung la Paralimpiadă, să ajung medic, să continuu cu sportul, să învăț cât mai mult…

Mama: E olimpică la engleză și română 😀

Sunteți o mamă mândră 😀

Mama: foarte mândră și o laud la toată lumea. Toți îmi spun că mi se luminează fața când vorbesc despre ea. Păi cum altfel?