Alexandra Răureanu, fata care aduce distracția pe secțiile de oncologie pediatrică: „Eu cred că pe lângă ajutorul pe care îl primesc de la Dumnezeu, am o armată de îngeri” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Alexandra Răureanu este o tânără absolut obișnuită pe care, dacă ai vedea-o pe stradă, nu ți-ai imagina niciodată că ea își petrece aproape tot timpul pe secțiile de oncologie pediatrică. Arată mai degrabă ca o angajată într-o corporație. Însă, când începe să vorbească, realizezi că nu s-ar potrivi nici o secundă cu rigorile unei corporații. De fapt, a și încercat să lucreze într-o multinațională însă și-a dat seama că nu e de ea și s-a dedicat voluntariatului. Ce face Alexandra Răureanu? E fata cu distracția de la oncologie. Știu că sună puțin ciudat, dar dacă stăm să ne gândim că cineva le înlocuiește lacrimile de durere cu cele de râs unor copii bolnavi de cancer, ne vom da seama de însemnătatea acestui gest.

Alexandra Răureanu spune despre ea că prima dată când a intrat într-un spital de oncologie era „neom”. Adică nu avea nici o treabă cu empatia și nu avea nici un strop din conștiința faptului că mai sunt și alți oameni pe pământ în afară de ea. De fapt, nici nu și-a imaginat vreodată că această boală cruntă, cancerul, poate ajunge la copii.

Alexandra Răureanu a ajuns la oncologie din dorința de a le cânta colinde copiilor, alături de colegii ei de corporație. Când au văzut suferința din spital, nici unul dintre „coriști” nu a mai putut să-și acordeze vocea, așa că interpretarea a fost un fiasco. Copiii au început să râdă în hohote, motiv pentru care ea s-a gândit să se reîntoarcă. Alexandra Răureanu s-a dus încă o dată în spital, și încă o dată, și încă o dată, până a rămas acolo.

Azi le organizează petreceri tematice și petreceri de zilele de naștere copiilor internați la oncologie. Mai face și alte lucruri pentru ei, dar petrecerile sunt exact pe sufletul lor. Sunt copii care se roagă să nu li se termine tratamentul până la ziua lor doar ca Alexandra Răureanu să vină să le organizeze petrecerile.

Au fost mulți copii care s-au lipit de sufletul ei, nici unul nu mai este azi printre noi, toți sunt îngeri ce consolidează armata ei de fapte bune. A suferit după fiecare dintre ei, însă a reușit să se întoarcă la „platane” pentru că bucuria acestor copii nu se poate compara cu nimic.

M-am întâlnit cu Alexandra Răureanu la o cafea, iar după o oră de povești am simțit că mi se împleticesc picioarele și am plecat de la întâlnire cu gândul la Leo.

Ce faci tu azi?

Astăzi nu fac nimic, nu am nimic în program. Lunea nu mă duc, de obicei, la spital, așa că îmi pregătesc săptămâna care urmează. Săptămâna aceasta avem o aniversare pentru că e ziua uneia dintre fetițe și o pregătesc temeinic. În rest, februarie este o lună în care eu mă axez mai mult pe igienă și încerc să-mi fac un stoc de periuțe și pastă de dinți și de săpun lichid pe care să le duc puștilor.

Hai să vedem ce faci tu în general. Ai o asociație…

Da, care se numește „Spitale curate” și care dezvoltă proiectul „Zi cu fapte bune”, un proiect pentru copiii bolnavi de cancer. Acest proiect este prezent în trei spitale din București, Institutul Oncologic București, Institutul Clinic Fundeni și Spitalul de copii Marie Curie și în Spitalul Prof. Ion Chiricuță din Cluj. În cadrul acestui program cu fapte bune încerc pe cât posibil să acopăr nevoile pe care le au copiii internați în spital, de la obiecte de igienă, scutece, pijamale și tot felul de lucruri de genul acesta. Apoi le organizez tot soiul de petreceri, de la petreceri de zilele lor de naștere, la cele tematice. Eu aș putea spune că mă ocup cu divertismentul lor.

Ștergi puțin din negrul vieții lor…

Încerc. Fac tot posibilul.

Alexandra Răureanu pe holurile de la oncologie

Cum ai ajuns tu la ei? Sau când ai luat prima dată contact cu lumea lor?

Ca dată, nu mai știu exact. Dar știu că era un 23 decembrie și pe vremea aceea eram voluntar la Hospice Casa Speranței. Am mers să cântăm colinde la copiii internați la Institutul Oncologic București. A fost foarte drăguț deoarece eu nu știam cum arată un copil bolnav de cancer, nu știam nici măcar că pot copiii să aibă această boală. Eu veneam din mediul corporatist, nu aveam nici o treabă. Am strâns niște cadouri și m-am dus cu colegii mei corporatiști. Eram vreo 10 oameni, am intrat pe secție și ne-am oprit în sala de mese unde am început să cântăm. Eram 10 oameni cu 10 voci diferite, fiecare cu emoția lui legată de momentul respectiv care suna diferit în vocea fiecăruia. Ne dădeam coate și vorbeam în barbă: „Stai tu în față, nu mă pune pe mine!”. Eram ca la grădiniță. Copiii văzându-te în halul ăsta, au început să râdă și râdeau din suflet, cu gura până la urechi, cum râd copiii. Când i-am văzut am zis: „A, păi eu mai vin aici, uite ce frumos e, uite ce se veselesc”. Eu am avut dintotdeauna o pornire spre bucurie. Și când eram mică făceam tot felul de giumbușlucuri să o distrez pe soră-mea și pe cei din jur. Mie îmi plăcea teribil să fac oamenii să râdă, iar când i-am văzut pe ei cu câtă poftă râdeau, m-am mai dus și altă dată. Și m-am tot dus până când m-am organizat și am făcut asociația. Cred că asta se întâmpla prin 2015.

Dar tu ce lucrai? În ce corporație?

Am lucrat la Orange. Am început ca orice tânăr absolvent la 411 (call center) și apoi am fost ceva la corporate, junior acount nu știu ce. Eram un dezastru. Să ferească Dumnezeu orice corporație de un angajat ca mine. Eram atât de lipsită de interes față de procedurile corporației, dar nu voit, ci instinctiv, așa că am zis că nu are sens să mă chinui.

Câți ani de corporație ai făcut?

Vreo 2 sau 3, nici nu mai știu, dar au fost un chin, intram in depresie când mă gândeam dimineața că trebuie să mă duc la corporație.

Pe cine ai pus ochii prima dată în spital?

Pe Leo, dar dacă stau să mă gândesc cred că el a pus ochii pe mine, nu eu pe el, pentru că ei ne aleg pe noi, nu invers. Au mai fost copii până la Leo ce-i drept. A fost Cosmin care la 3 anișori ai lui m-a cerut de nevastă, a fost Ana și au mai fost și alții, Dumnezeu să-i odihnească pentru că nu mai sunt acum cu noi.

Dar copilul care pe mine m-a schimbat foarte mult este Leo. Eu am spus de la bun început că am intrat neom pe secțiile acestea pentru că nu aveam nici o treabă. Nu aveam nici o pornire spre fapte bune. Aveam fondul acesta cu „să râdem, să ne veselim”, dar nu pot să spun despre mine că eram un om deosebit, că aveam vreun altruism ieșit din comun, sau vreo conștiință a faptului că mai sunt și alți oameni în afară de mine. Dar pentru că l-am cunoscut pe Leo și pe toți ceilalți copii, că au petrecut foarte mult timp alături de mine, m-au făcut din neom om.

Alexandra Răureanu și prietenul ei, Spiderman

Povestește-mi despre Leo…

Nu mai știu câți ani avea când l-am cunoscut eu, însă avea mânuța tăiată deja. Ne-am apropiat foarte tare, era ca și cum ar fi fost copilul meu. Stăteam de vorbă, plănuiam tot soiul de lucruri și o perioadă foarte lungă, înainte ca el să plece dintre noi, era partenerul meu de fapte bune. La el mă duceam când aveam câte o idee: „Uite aș vrea să fac chestia asta, tu ce zici?”. Știu că sună ca la nebuni, însă pe aceste secții există niște copii care depășesc cu mult gradul de maturitate al vârstei lor și care înțeleg niște lucruri pe care mulți adulți încă nu o fac.

De exemplu, în fiecare zi, Leo îmi scria pe messenger și mă întreba dacă m-am bucurat. Eu nu înțelegeam ce vrea să spună cu asta până ce nu mi-a explicat: „Viața noastră e constituită din ce faci tu acum. Ce ai făcut acum 20 de minute s-a dus și ce se va întâmpla în următoarele 20 de minute nu ai de unde să știi. Așa că tu poți să te bucuri de ce se întâmplă acum”. Asta a învățat el din toată povestea lui cu cancerul. Din păcate Leo a plecat dintre noi acum doi sau trei ani. Am o problemă cu timpul, mi-e greu să rețin date.

Mai era un puști pe secție de la care am învățat o mulțime de lucruri, printre care și empatia. Am avut un copil care de un Crăciun a venit la mine și mi-a zis: „eu îți mulțumesc tare mult că mi-ai adus cadoul acesta, dar la noi pe secție sunt foarte mulți copii care sunt foarte săraci. Eu cred că am primit mai mult decât aveam eu nevoie, așa că aș vrea să te rog să te duci tu în salonul acela (mi-a zis el ce salon) și să-i dai cadoul meu copilului de acolo. Cred că lui i-ar trebui mai mult decât îmi trebuie mie acum.

Sau mai aveam un puști care mi-a explicat că el este foarte curajos și a învățat să fie așa pentru că și-a dat el seama că atunci când ești curajos, lucrurile mai puțin plăcute trec mai repede.

Cât stau copiii aceștia în spital?

Mult. Vreo opt luni de zile din 12.

Petrecerea copiilor

Dintre copiii de care te-ai lipit pe secție, câți mai trăiesc?

Nici unul. Vorbesc acum de copiii care m-au ales pe mine acum 500 de ani când am început eu să merg prin spital. Ana nu mai e, Cosmin nu mai e, Leo nu mai e, Andreiuț nu mai e, Costi, David, nu mai sunt…

Și când se întâmplă așa, îți mai vine să intri pe ușa spitalului?

Da pentru că nu are nici o legătură. E foarte important să știi de ce faci ceea ce faci.

Tu de ce faci asta?

Că-mi place să-i văd bucurându-se. Eu cred că fiecare om are niște daruri ale lui și mai cred că darurile pe care ni le dă Dumnezeu sunt pentru a le folosi pentru aproapele nostru, nu pentru a le ține în tine, pentru tine. Și atunci dacă eu am darurile acestea și pot să aduc bucurie, eu mă duc să aduc bucurie, nu să-i vindec, nu să le împiedic sfârșitul. Eu mă duc acolo ca să le fiu alături și să le aduc bucurie. Dacă reușesc să fac lucrurile acestea, eu sunt mulțumită și mă mai duc o dată și încă o dată.

Ți-ai dat demisia din corporație?

Da, acum 200 de ani, nu avea rost să mai stau acolo, era prea mult.

Și azi poți să trăiești din asociație?

Da. Dacă știi cât ai nevoie, poți să trăiești foarte bine. E important să știi în viața asta ce-ți trebuie și cât îți trebuie și dacă știi asta poți să te limitezi și să trăiești foarte bine.

Se poate trăi foarte bine și extrem de fericit și fără Ferrari la poartă, îți zic eu.

Alexandra Răureanu merge cu flori la mămici

Înseamnă că tu ai dat un sens vieții tale…

Mi s-a dat un sens vieții mele, nu l-am dat eu. Eu m-am trezit în treaba asta, să nu-ți imaginezi că eu am avut sau am vreun plan.

Eu tot ce fac, fac cu copiii. Uite, de-a lungul anului noi avem niște petreceri tematice și pot să spun că toate petrecerile tematice s-au făcut pentru că la un moment dat un copil și-a dorit lucrul acela, nu pentru că m-am gândit eu.

Tu îmi spui acum că tu nu ești bună la nimic…

Păi așa este, chiar așa este. Eu nu fac nimic deosebit, nu am nici un talent ascuns. Mai cânt la pian din când în când, dar atât.

Uite, apropo de ideile copiilor: petrecerea de 14 februarie care tocmai a fost, a fost organizată la ideea unei fetițe. M-am întâlnit la Marie Curie cu una dintre fetițe care și-a terminat tratamentul și, de obicei când se întâmplă asta, noi sărbătorim. A coincis terminarea tratamentului și cu Ziua îndrăgostiților și am zis: „gata, facem mare petrecere”. M-am dus să cumpăr baloane inimioare, ursuleți inimioare, inimioare all the way, am urcat cu sacoșele mari pe secție, le-am lăsat într-un colț și le-am zis: „nu umblați la ele până nu mă întorc că mă duc jos să iau tortul”. Când m-am întors era Delia pe hol care îmi spunea foarte agitată: „Să știi că eu nu am putut să plec acasă pentru că am știut că se întâmplă ceva de cum te-am văzut și când am văzut și pungile alea mari m-am tot întrebat: oare ce-o fi acolo?”. Dădea din mânuțe foarte agitată că ea nu putuse să plece acasă – ea vine doar joia la tratament și apoi pleacă acasă – că nu știa ce e în pungi și că îi era frică să nu rateze petrecerea. Apoi m-a anunțat că săptămâna viitoare e ziua ei și că vine special de acasă la spital ca să se sărbătorească. Dacă îți poți imagina, am copii care vin special de la ei de acasă să se sărbătorească pe secție. Vin și îmi spun și mă pun să-mi notez în telefon zilele lor de naștere.

Cu Darius așa a fost. El stă undeva în Constanța și și-a făcut planul: „Dacă nu prind ziua mea de naștere la spital, vin la spital, îmi sărbătoresc ziua în spital și apoi mă duc acasă și mai sărbătoresc și acolo”.

Oncologia gata de petrecere de cinema

Dar ce le faci tu așa deosebit la petreceri?

Eee, le decorez toată secția, le aduc baloane, măști, accesorii de prințese și de Spidermani, tort, lumânări, nebunie. Să-ți cânte toată secția „La mulți ani” e ceva.

Dar petrecerea asta de 14 februarie, că mă apucasem să-ți spun,  a venit de la o fetiță mai fashionistă care a venit la mine, și-a pus o mână în șold și m-a întrebat: „Auzi, noi ce facem de 14 februarie?”. Eu am crezut că am uitat de ziua vreunui copil și când am verificat, am spus: „Nu știu, dar de ce?”. „E Valentine’s day! Noi nu ne sărbătorim de Valentine’s day?!”. Ziceai că am uitat cea mai mare sărbătoare. „Ba da, cum să nu. Păi nu ne iubim noi?!”, am zis eu și m-am pus pe treabă.

În felul acesta înțeleg că ai cel puțin o petrecere pe săptămână…

Cam așa, nu ratăm nici o zi de naștere. Dar, în perioada asta sunt și multe alte petreceri tematice. Vine 1 martie și mă duc cu mărțișoare, apoi vine 8 martie și vreau să fac ceva pentru mămicile de la spital, apoi vine Paștele și apoi marele 1 Iunie. Și acum se mai vorbește despre parada modei pe care am făcut-o de un 1 iunie.

La Institutul Oncologic București au un culoar mare, de zici că e un podium. Așa că m-am gândit că ar merge o parada modei. Când le-am zis la copii, fetițele erau aproape leșinate de plăcere. Am cumpărat hăinuțe, am găsit pe cineva care mi-a făcut decorul, arcade cu flori, luminițe, covor roșu să treacă fetițele, muzică de defilare, nebunie. Vine ziua, fetițele agitate, nervozate, leșinate, se pregăteau de defilare. Erau copiii, părinții copiilor și încă vreo 10 amărâți. Sala are un ecou fabulos. Institutul Oncologic fiind un teaching hospital, chiar acolo era una dintre sălile de curs, plină de studenți. Când s-a pornit defilarea, auzind nebunia, s-au învoit de la curs și au venit să facă galerie la parada modei. Cred că s-a auzit în tot Institutul. Îți dai seama cum s-au simțit fetițele defilând în uralele studenților de la IOB.

Așa arată decorul de petrecere al unei secții de oncologie

Ai vreodată probleme în a organiza petrecerile acestea?

Nu mi s-a întâmplat niciodată.

Dar tu mai ai colegi în echipă?

În afară de copii? Mai sunt oamenii care mă ajută cu logistica, dar doar eu mă duc în spital.

Ce voiai să te faci când erai mică?

Mai multe lucruri. Prima dată am vrut să mă fac Andreea Esca. După ce am mai crescut puțin am vrut să mă fac avocat, apoi profesoară și apoi mi s-a rupt filmul.

Și am ajuns să fiu curier. Iau dintr-o parte de la oamenii care vor să facă bine și duc la copii.

Când ai plâns ultima dată?

Ieri.

De ce?

M-am impresionat. Eu nu plâng la lucrurile triste, plâng la cele frumoase, când văd bunătate și dragoste.

Mă uitam la niște poze și mi-am adus aminte de aniversarea lui Denis. Denis este un băiețel de la noi din spital care a împlinit doi ani pe secție. Când a fost ziua lui, avea analizele foarte proaste, motiv pentru care a fost pus într-un salon izolator din care nu ieșea și în care nu intra nimeni. Încă nu vorbește, nu zice nimic articulat.

Nici mama lui nu stă cu el?

Stă cu tăticul lui. Dar când e o aniversare, copilul iese pe coridor, stă în capul mesei, toată lumea îi cântă, iar el suflă în lumânări. El nu putea să facă asta, nu avea voie să iasă. I-am dat decorațiunile tatălui lui să-i decoreze camera și apoi tortul l-am dat din mână în mână. Ne-am așezat toți la geamul salonului, i-am dat tortul lui taică-su cu lumânările aprinse să-l ducă lui Darius ca să sufle în lumânări, iar apoi ne-a trimis tortul înapoi. Prima dată când l-am văzut zâmbind pe Darius a fost când a văzut decorațiunile colorate.

Unul dintre copii de pe secția de oncologie

Dar cum reușești să nu-ți pierzi mințile văzând atât de multă durere?

Prin bucuria lor. Am plâns și pe stradă, stai liniștită. Veneam de la Hospice, Casa Speranței unde era David, alături de care stătusem până la final. Sunt imagini și imagini. Leo, de exemplu, s-a dus destul de liniștit. Dar sunt copii care…. nu am cuvinte să descriu ultimele imagini. M-am dus să stau cu mama lui David și nu o să uit cât oi trăi acele momente. Singurul lucru pe care îl mai spunea era „ajutor”. Pe lângă imaginea tulburătoare a copilului la final de drum, când te gândești că la mai puțin de trei ani, singurul lucru pe care putea să-l spună era „ajutor!”, e sfâșietor. Normal că m-a bușit plânsul pe stradă.

Nu m-am smintit niciodată până acum. Eu am știut de la bun început în ce mă bag, iar dacă nu m-am smintit când a plecat Leo dintre noi, nu cred că o voi face. Atunci am zis că dacă eu pot să mai intru pe secție după ce a plecat Leo, înseamnă că ăsta e drumul meu și aici o să rămân cât o să mai vrea Dumnezeu.

Eu cred că pe lângă ajutorul pe care îl primesc de la Dumnezeu ca să fac niște lucruri, am o armată de îngeri. Eu nu am simțit niciodată că intru singură pe secțiile astea, eu intru cu toții îngerii, cu toți copiii care nu mai sunt printre noi.

Eu tot ce am vrut să fac, am făcut și uite-te la mine că nu sunt cine știe ce organizație cu cine știe ce resurse. Și am avut tot felul de idei, una mai ciudată ca alta. Numai să cumperi haine pentru 100 de copii pentru prezentarea de modă a fost un efort, dar am reușit.

Și eu mai cred că multe dintre lucrurile care ies sunt și datorită faptului că lucrează Leo de acolo de sus. Când ne-am dat noi seama că zilele s-au cam terminat pentru Leo și că nu se mai poate face nimic pentru el, l-am dus în excursie la munte. El nu ieșise niciodată din satul lui din Prahova, așa că imaginează-ți ce încântat a fost. Și atunci, la munte, a început dintr-o dată să vorbească: „Știi cum facem? Noi doi o să cumpărăm un bloc. Și știi ce o să facem? – La vremea respectivă o aveam pe Cristinica, fetița care era singură pe secție, nu avea pe nimeni care să stea cu ea – O să luăm toți copiii care sunt singuri, o să-i punem în blocul acela și o să facem petreceri și lucruri bune, iar tu o să ne iubești pe toți”. Și cred că el lucrează în continuare la planul ăla.

Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Om bun.

Nu ești deja?

Nu, mai am de lucru. Pentru mine, ca să fiu om bun înseamnă să nu mai ai nici un gând rău. Și eu mai am câteva. Așa că aș vrea să reușesc să mă fac om bun când o să fiu mare.

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora