Căutare

Share this article

După 14 ani în Italia, timp în care desena pe toate cartoanele din fabrica unde lucra, Cristina Enache a revenit în România și a devenit una dintre cele mai căutate ilustratoare de carte de copii de la noi. Dragostea a dus-o lângă Veneția, tot ea a adus-o și înapoi.

Iată povestea Cristinei.

 De ce ai plecat din țară?

Pentru că m-am îndrăgostit. L-am cunoscut pe actualul meu soț și m-am dus după el. Nici gând nu aveam să plec altfel, după mirajul străinătății, care funcționa foarte bine atunci. Am plecat convinsă că nu voi sta mai mult de 1 an și am stat vreo 14, până când s-a lăsat el înduplecat să revină în România.

Când și cum v-ați cunoscut?

Cristina Enache: Aveam 20 de ani, iar el era prietenul vărului meu. Am început să vorbim pe MIRC, pentru că nu avea posibilitate să vină în țară, și am rămas așa într-o lungă conversație online sau pe telefon vreun an de zile. Iar când a venit în țară a fost așa… pasiune maximă: nu ne mai despărțim niciodată! Vii cu mine! Și m-am dus. (râde)

Cristina Enache, împreună cu familia ei

Tu ce făceai aici în tot acest timp?

Cristina Enache: Eram studentă la Iași, la Facultatea de Administrație Publică. Am lăsat totul baltă și am plecat. Am abandonat facultatea în anul II. Era anul în care oricum aș fi renunțat pentru că nu mă regăseam deloc în acel domeniu, câtă vreme eu terminasem liceul de Arte din Focșani. Dar facultatea de la Iași părea o alternativă după Bacalaureat, câtă vreme m-au primit cu bursă, iar eu nu îmi doream să fiu o povară pentru ai mei.

În anul în care m-am îndrăgostit eram prinsă cu un gând foarte clar: să îmi fac portofoliu de lucrări de pictură și să mă mut la București.

Ce au avut ai tăi de zis legat de asta: lași facultatea și pleci la muncă în Italia?

Cristina Enache: Ai mei au fost niște părinți destul de liberi în gândire. M-au lăsat, pe scurt, să fac ce simt. Probabil au avut și grijile lor, eram singurul lor copil și plecam de acasă după o himeră. Dar au și avut încredere. Desigur, eu le-am spus că rămân doar un an, dar in final am stat vreo doi ani împreună după care ne-am căsătorit. Iar apoi a apărut Alex, fiul nostru, prin 2009, anul în care l-am pierdut și pe tata… Atunci a fost un moment foarte greu pentru mine. Când s-a întâmplat, eu abia ieșisem din spital. Alex avea două săptămâni. Și nu am putut veni la înmormântare, abia la 3 luni am putut să îi fac pașaport copilului. Iar când am ajuns la Focșani mi se părea că îl văd în scara blocului. A fost tulburător.

Ce munceau părinții tăi?

Cristina Enache: Tata era strungar, iar mama lucra la o școală de copii surdo-muți în vremea aia, acum este dedicată copiilor cu autism. Oameni simpli, da, dar m-au cunoscut foarte bine și au înțeles firea mea: copil cuminte care nu dorește nicicum să fie îngrădit. Ai mei nu mi-au stabilit niciodată o anumită oră de intrat în casă, dar știam singură că nu vreau să rămân mai târziu de 10.00, iar când mergeam la discotecă știam că nu trebuie să vin la 8.00 dimineața.

Probabil la fel a fost și când am plecat din țară: au văzut că m-am îndrăgostit până peste cap, că nu puteam să stau fără el și au înțeles că nu mă pot ține în România, câtă vreme eu știam că nu era locul meu aici. Și am apreciat mult lucrul ăsta la ei. Crescând așa, am dat și eu mai departe copilului meu.

Cum a fost mutarea într-un loc cu totul nou?

Cristina Enache: A fost grea. Știam limba, făcusem în liceu, la Bac am dat limba italiană, deci nu aveam o problemă cu asta. Am ajuns la el, locuia în Roma, dar nu am rămas multă vreme acolo și am plecat în nordul Italiei, pentru că acolo puteam lucra cu actele în regulă, cu asigurare de sănătate.

Un an de zile am stat și eu fără acte și eram nevoită să revin în țară, din 3 în 3 luni, să refac viza, lucru care devenise deja epuizant. Căsătoria, deși nu simțeam nevoia să o facem, a fost o soluție să scăpăm de tevatura asta cu actele.

Cum te-a cerut de soție?

Cristina Enache: Fain tare. M-a cerut la mare. Deși nu este genul foarte romantic, ține la niște momente să fie foarte speciale. Era întuneric, noi ne plimbam pe plaja de la Costinești, a tras o băncuță pe malul mării s-a așezat și m-a cerut. Ne amuzăm și acum pe subiect pentru că mie nici prin cap nu-mi trecea că o să facă asta, mai ales că eram conștienți amândoi că avem nevoie de căsătorie mai mult pentru acte. Dar el a încercat să facă un moment frumos din asta.

Aniversarea noastră o sărbătorim când ne-am căsătorit religios, în 2006, la doi ani după ce ne-am căsătorit civil, fiindcă atunci chiar am simțit că suntem împreună.

Cristina Enache, împreună cu soțul și fiul ei

Nu mi-ai spus de ce a fost atât de greu să mergi în Italia?

Cristina Enache: Îmi era foarte dor de părinți. După ce plecam de aici, o săptămână nu eram bună de nimic, plângeam după ei, nu eram om.

Am fost foarte atașată de părinți, și acum sunt. Iar despărțirea de tata a fost ucigătoare.

Niciodată nu am plecat cu gândul că voi rămâne acolo. Vedeam prieteni care își cumpărau apartamente să nu mai plătească chirie, eu am zis că nicicum nu vreau să ne mutăm definitiv acolo.

Nu voiam să trăiesc viața altcuiva ci doar pe a mea.

De ce?

Cristina Enache: Pentru că nu făceam deloc ce-mi plăcea. Lucram într-o fabrică și seara, când veneam de la serviciu, pictam. Nu puteam să trăiesc doar din pictat. Am încercat ani de zile să mă promovez, pictam icoane bizantine într-o țară catolică, deci era dificil să mă impun,.

După mulți ani am găsit câțiva colecționari care îmi dădeau comenzi, dar astea au venit foarte târziu și până au venit mi-a fost foarte greu.

Așa că m-am angajat la o fabrică, unde făceam mașini de cafea, DeLonghi. Îți dai seama, era o plăcere să strâng șuruburi. Dar știi ce făceam? În pauzele de masă luam pixul și desenam pe cartoane. Și, ca să nu mă vadă șeful, îl pândeam când ieșea afară și lucram.

Cristina Enache, ilustrator

Ce desenai?

Cristina Enache: Îngeri îmbrăcați în straie populare românești. Eu aveam nevoie de un echilibru, aici aveam rădăcinile. Sună poetic, dar este adevărată vorba aia cu chemarea pământului.

De când m-am întors aici sunt alt om. Aici am atelierul meu, lumea mea, grădina mea cu flori, vin copii la mine. Poate sunt și un pic visătoare și mă înconjor de câțiva oameni cu care mi-e bine.

Cum  a venit povestea cu ilustrația?

Cristina Enache: Aici e o poveste foarte faină. Eu nu ilustrasem niciodată, lucram doar icoane. Într-o iarnă, exact de Crăciun, când stăteam noi liniștiți în casă și ne uitam la un film pentru copii am simțit nevoia să mă retrag în camera unde pictam. Și nu m-am apucat de lucru, ci am început să mă uit la poze pe facebook. Am descoperit niște poze foarte faine ale unei fotografe tot din Focșani, Monica Cotigă, la care am descoperit niște culori uluitoare. Știi, fiecare fotograf are culorile lui.

Și am început să desenez. Am pus culoare, am desenat-o pe ea și am pus poza pe facebook, fără niciun alt detaliu. Toți prietenii ei au recunoscut imaginea, și ea la fel, și așa a început povestea zânelor și a tricourilor pictate și prima mea colaborare cu o editură din Făgăraș (cartea a fost pictată în Italia și terminată exact când m-am întors în România).

Atât de bine m-am simțit că creez acele zâne, încât și acum mai fac când am vreme. Îmi plăcea mult să ascult poveștile lor de familie din care îmi luam detaliile de culoare.

Ilustrație de Cristina Enache

Tu mai crezi în basme?

Cristina Enache: Ai să râzi, dar da. Gândește-te că merg prin pădure și sunt cu Alex și începem să vorbim despre trolli, despre cum mănâncă nectar și își fac căsuțe în ciupercuțe, cum visam eu când eram mică.

 Cine îți spunea povești când erai mică?

Cristina Enache: Bunica. Dar nu îmi spunea basme, ci povești despre copilăria ei: cum era pe timpuri, cum mergea la muncă ori la școală. Ea nu a avut tată și ne povestea cât de greu a crescut cu frații ei la o mamă singură. Ne povestea despre șarpele casei și cum dacă era prins de cineva și ucis, automat murea și un membru al familiei. Iar ea chiar credea în aceste povești. Iar eu căscam ochii cât cepele, o ascultam și credeam.

Stăteam mult la țară în vacanțele de vară. Aveam două locuri în care ajungeam: la Urechești, la mamaia Aurica, și mai mergeam la Palanca, la bunicul din partea tatălui, bunicul Sandu. El lucra la biserică, unde făcea și vindea lumânări. Iar când era nevoie trăgea și clopotele.

Acolo aveam libertate să fac ce voiam eu: luam păturile din casă și făceam cort afară, castroanele din bucătărie și făceam ciorbă din frunze de prin grădină, plecam cu copiii în pădure după ciuperci și mure. Nu mi-a interzis niciodată nimic.

La lucru

Cum ai început să desenezi?

Cristina Enache: Eram în clasa a IV-a și ne-am dus, mai mulți colegi, la Școala 9, la niște ateliere de muzică și desen. Ne-am înscris și noi. Eu am intrat la muzică, dar prietenele mele au intrat la desen. Când am realizat că voi rămîne singură la muzică, am renunțat la violă și m-am dus și eu la desen.

Acolo am cunoscut-o pe doamna Anda Mazilu, care m-a acceptat. Mi-a spus că am talent, deși eu nu-l vedeam în mine la vârsta aceea. Când am văzut cât de fain era, câte culori și câte pensule, ce univers se deschidea în fața mea, nu m-am mai lăsat.

În clasa a V-a dau peste un anunț că s-a creat Liceul de Artă și m-a înscris mama acolo. Am dat examen și am intrat. Acolo am descoperit-o din nou pe doamna Anda Mazilu, care ne era profesoară, o doamnă senzațională, care m-a încurajat tot timpul și vedea în mine un potențial extraordinar, pe care eu nici acum îl văd cu greu.

Am început să câștig încredere în mine, să merg la concursuri și ușor-ușor am căpătat siguranța că pot face și eu asta.

Toată munca ta de acum este rodul acelor ani și al experienței, nu?

Cristina Enache: Da. Eu nu am făcut studii superioare de arte.

Cristina, împreună cu Oana Cristina Tănase

Cum ai ajuns să faci ilustrație de carte?

Cristina Enache: După povestea de Crăciun, am început să pictez tricouri cu zâne. Cineva îmi trimitea o poză, iar eu îl transformam într-o zână, îmbrăcată în port popular, cu florile preferate în jur. Și am ajuns și la Ana Borca, din Făgăraș, care promovează ia călătoare și i-am pictat și ei un tricou. Vestea a ajuns la fetele de la o editură din Brașov, care au găsit nimerit să îmi propună să fac ilustrație.

Eu nu aș fi crezut vreodată că m-aș putea îndrepta către ilustrație,  eram canalizată pe pictura bizantină.

De acolo lucrurile s-au legat pentru că această carte a ajuns în mâinile Oanei Cristina Tănase, cu care am ilustrat Fetița cu fluturi în păr. Dar și aici este o poveste.

Eu salvam pozele Oanei, cu care a început proiectul La Blouse Roumaine, pentru a mă inspira la ilustrațiile cu zâne: detalii, expresii. O admiram, deși nu i-am mărturisit niciodată. Și am primit un mesaj de la ea că vrea să facem împreună acest proiect.

Și ne-am cunoscut într-o zi de 1 iunie și a început colaborarea. A fost destul de greu pentru că eu trebuia, de fapt să îi ilustrez amintirile, iar toate detaliile trebuiau să se regăsească acolo.

Dar a funcționat bine, s-au cunoscut și copiii, și soții și s-a legat o prietenie faină. Și acum lucrăm la volumul doi.

Cât de mult muncești tu la ilustrații?

Cristina Enache: Foarte mult. De dimineață, când mă trezesc să îl duc pe Alex la școală, apoi intru în atelier. Pentru că, spre norocul meu, când mi-am făcut casa, mi-am lăsat o cameră specială pentru mine, unde să lucrez.

Las totul baltă, mă duc în atelier, unde stau până pe la prânz. Atunci vine Alex și mai lucrez un pic până se relaxează și el. Fac temele cu el și seara, după ce ne mai jucăm un pic, intru iar în atelier. Practic, orice clipă liberă înseamnă lucru în atelier. Iar dacă plec la țară, la bunici, am mapa și culorile după mine.

Ce ne facem cu mesajul pe care îl primesc adesea copiii: ce urît ai desenat, nu seamănă!

Cristina Enache: Este o eroare. Eu am copii perfecționiști, care rup foaia și se critică pentru că nu seamănă. Tot timpul le spun că nu trebuie să semene. Și oricum nu are cum să iasă din prima, dar lucrezi, exersezi până când ești mulțumit de ce vezi. Niciodată nu o să iasă din prima și tot timpul vei fi critic cu tine. Și tot timpul vei vrea să fie mai bine decât e.

Trebuie să ai răbdare. Și mă uit la cărțile mele, la ritmul în care ies. Când lucrez cu bucurie, se simte. Când lucrezi pui mult din tine acolo și ce pui tu ajunge și la alții.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO