Căutare

Share this article

Rusanda Davideanu este o moldoveancă de peste Prut, venită la București cu idei mărețe și o sete nestăpânită pentru cultură. Deși România n-a fost prima ei opțiune, s-a îndrăgostit de ea și a decis să rămână. Iubirea pentru cărți și dorința de a schimba modul în care este privit cititorul a dus-o la o idee de afacere unică în lume: creearea unor genți cu vedere la carte, astfel încât purtătoarele lor nu doar să se mândrească, ci și să inspire în același timp. Deși Rusanda e optimistă din fire, Bookletta a crescut mai mult și mai repede decât și-a imaginat creatoarea sa, ajungând o poveste internațională. Cu toate astea, Rusanda Davideanu spune că cea mai frumoasă parte din poveste rămâne interacțiunea directă cu clientele ei.

Nu ești nici Ruxandra, nici Rusandra. Ești Rusanda. Cine e Rusanda, de unde vine?

Rusanda e un personaj dintr-o carte în primul rând, după care am și primit numele. Este un personaj din Frunze de dor, de Ion Druţă, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori din Basarabia. Rusanda şi Gheorghe aveau o poveste de dragoste, iar tatăl meu, fiind Gheorghe, aşa a simţit să mă numească.

Pentru că ai fost dragostea vieţii lui?

Probabil. Şi pentru că probabil şi-a dorit o fată aşa cum este personajul principal din carte. E o tânără de la sat care e foarte ambiţioasă şi ajunge învăţătoare, era ceva mare pe vremurile alea. Cred că era perioada interbelică sau pe acolo. Cumva el şi-a dorit o fată care să fie aşa. Coincidenţa este că mă regăsesc foarte mult în acel personaj, în caracter, în felul de a vedea viaţa, în ambiţie, în multe, multe trăsături de acolo, dar şi în defecte. Şi mai caraghios este că eu chiar mi-am dorit să fiu învăţătoare, de când mă ştiu. Cartea am citit-o recent, dar eu mi-am dorit de când eram mică să fiu învăţătoare. Cred că şi acum mai am un vis, aşa, dar e pentru mai târziu, nu pentru acum, pentru momentul în care aş simţi că am ce să transmit mai departe, în 10-20 de ani.

Dar de ce n-ai devenit învăţătoare?

Păi, după învăţătoare mi-am dorit să fiu regizor, apoi mi-am dorit să fiu arhitect, după arhitect mi-am dorit să fiu designer de interior, apoi să lucrez în PR şi-n publicitate, în agenţie şi apoi a apărut Bookletta şi am devenit doamna Bookletta. Şi asta e o meserie.

Care a fost relaţia ta cu cărţile în copilărie?

Una foarte apropiată, ceea ce e previzibil. Am 2 părinţi bookaholici înrăiţi.

O parte din cărţile din apartamentul în care a crescut Rusanda Davideanu.

Tatăl meu citeşte mai mult de specialitate, este Doctor în Istorie şi Politologie, iar mama este pasionată de detective, de thrillere, de genul de lectură mai spre Agatha Christie. Cumva am crescut cu acest exemplu în faţă, foarte mult. Nu pot să spun că am citit de-am rupt de la 3 ani. Am început să citesc relativ repede, dar pasiunea adevărată pentru lectură am descoperit-o în adolescenţă. Cred că acolo se decide pentru majoritatea, de fapt, chestia asta.

Eu l-am descoperit pe Asimov cu Soarele gol, carte pe care am îndrăgit-o de la prima foaie, care este despre roboţi şi despre umanoizi şi despre viitor, e SF. De fapt, ăsta este genul meu şi cred că este foarte important, la vârsta aia, când ni se impun foarte multe lecturi, să înţelegem că mai există şi alt gen de lectură şi să ne descoperim fiecare genul nostru de carte. Mulţi oameni nu citesc pentru că nu şi-au găsit încă genul. Şi asta e o compatibilitate, nu? Trebuie să îţi găseşti scriitorul, stilul, ideile care să te pasioneze.

Eu şi acum, dacă îmi dai o carte de Asimov, o devorez chiar dacă poate nu mai sunt la vârsta aia. Dar a fost ceva care mi-a deschis ochii spre o nouă dimensiune şi atunci s-a decis destinul meu bookaholic. Atunci am început să citesc mult şi foarte mult şi am început să citesc ce mi se impunea, dar să înţeleg că mai există şi altceva, că nu e doar literatură clasică.

Ştiu că tu ai făcut un liceu altfel.

Da, asta e cea mai bună definiţie. Nu ştiu de ce în România oamenii sunt aşa de speriaţi de şcolile private. În Moldova ele sunt cele mai bune. În Republica Moldova şcolile private sunt în top în toată ţara şi abia apoi vin şcolile de stat.

Eu am studiat la Liceul Experimental de Creativitate şi Inventică Prometeu, liceu fondat de Aurelian Silvestru care este şi scriitor, dar este un om care ne-a inspirat pe noi, generaţie după generaţie. El a avut o idee, ca imediat după tranziţie să deschidă acest liceu altfel, cu subiecte altfel, cu profesori din România, cu manuale din România. Îţi dai seama ce însemna asta în `90 şi-un pic. La noi liceul înseamnă cap-coadă, din clasa I până în clasa a XII-a. Având aceşti profesori geniali, manuale din România, nu aveam limba rusă, studiind însă engleză şi franceză de mici, având obiecte cum a fost cel care s-a numit Cuvântul, la care noi învăţam să scriem epigrame, cumva am crescut foarte open minded. Am avut nişte profesori care, de exemplu, ne ridicau din bănci şi spuneau: „Astăzi rearanjăm toată clasa. Stăm în semicerc. Sau astăzi dezbatem nu ştiu ce.”

Un privilegiu, educaţia mea a fost un privilegiu şi ştiu că părinţilor mei nu le-a fost uşor să îmi plătească taxa de la lună la lună, dar au reuşit să mă ţină până în clasa a XII-a şi sunt foarte recunoscătoare pentru asta.

Nu le era teamă că este prea open minded, că poate n-o să ai cunoştinţele pe care se bate atâta monedă şi-n România?

Nu, pentru că liceul nostru era în top la Olimpiade şi eu eram olimpică la limba engleză şi limba română. La alte materii cum ar fi matematică, fizică, chimie am fost codaşa clasei şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Nu cred că putem fi buni la tot, nu vreau să fiu bună la tot. Părinţii mei au înţeles asta şi m-au încurajat pe partea pe care aveam înclinaţiile şi m-au lăsat în pace cu celelalte.

E important să tratezi astfel copilul?

E foarte important pentru că nivelul de stres pe care ţi-l induce un obiect pe care tu nu ai capacitatea să-l pricepi este extrem de mare. Tu poţi să te forţezi, să iei meditaţii, să lucrezi cât poţi de mult, dar dacă nu ai înclinaţie în direcţia aia o să fii tot timpul mediocru. E foarte greu, mai ales dacă nu-ţi doreşti să fii bun în zona aceea. În schimb la celelalte, de la educaţie fizică la desen, la limbi străine mi se părea foarte uşor, n-am avut nicio problemă.

Ce-ţi plăcea cel mai mult să faci în copilărie?

Am făcut Şcoală de Arte Plastice şi îmi place şi acum foarte mult arta. Făceam pictură, desen de 3 ori pe săptămână. Şi îmi plăceau şi îmi plac şi acum foarte mult sporturile. Am făcut tot, de la Aikido, karate, la tenis de câmp, înot, dans, gimnastică ritmică. Am încercat de toate şi profesorul meu preferat era cel de educaţie fizică. Majoritatea fetelor încercau să scape de educaţia fizică şi eu abia aşteptam, aşteptam toată săptămâna să joc fotbal.

Mi se pare că ai fost un copil care a avut parte de foarte mult suport, care a putut să facă foarte multe lucruri, astfel încât să-şi găsească drumul.

Părinţii mei au avut sensibilitatea şi înţelepciunea de a vedea unde sunt mugurii mei de talent şi de a mă încuraja în direcţia aia. În acelaşi timp au avut răbdarea de a mă lăsa în pace dacă vedeau că nu-mi place ceva. Au fost multe pasiuni de-ale mele de scurtă durată. Am încercat instrumente muzicale şi n-am avut răbdarea necesară să merg mai departe. Mi-au cumpărat pian şi am făcut ore de pian, dar după 3 luni am renunţat pentru că nu mai aveam răbdare să repet în fiecare zi aceleaşi note, nu mi se potriveşte. Ei au avut înţelegerea de a nu mă pisa pe subiectul respectiv chiar dacă era o renunţare, deci un eşec.

Avântul meu era, la început, la fel de mare la toate, dar după aia mi se pierdea din avânt. Unele mi se potriveau, unele, nu. Mai târziu am învăţat să apreciez că din fiecare curs pe care l-am făcut în viaţa mea folosesc ceva astăzi, în meseria mea. Artele plastice ai spune că n-au nicio treabă cu ce fac eu acum, dar pentru că am cumva ochiul format să aleg culori, să combin culori, forme, proporţii, până la urmă mi-am dat seama că m-au ajutat foarte mult.

Cum era viaţa în Republica Moldova?

Eu sunt aproape copilul tranziţiei, deşi am prins 3 ani din URSS. Nu ţin minte mai nimic din vremurile sub talpa rusească. Ţin minte copeicile, cred, mă jucam cu ele când eram mică, dar prima mea amintire este cu cupoanele, în perioada de tranziţie dintre ruble şi lei. Cupoanele erau cu sutele de mii, milioane, era o chestie din asta absurdă, de tranziţie. Picaseră rublele, mulţi oameni au pierdut tot, apoi au picat şi cupoanele şi alţi oameni au pierdut tot ce aveau. Ţin minte că arătau ca nişte bani de Monopoly şi ţin minte că pe la 6 ani, poate mai puţin, m-am dus prima dată la magazin singură. Noi locuiam la etajul 10 în nişte blocuri din astea comuniste, foarte înalte, unul lângă altul şi ţin minte cum mama stătea la balcon şi se uita la mine cum mă duc până la magazin şi înapoi şi avea emoţii. Iar eu, tot drumul repetam ce trebuie să zic la magazin. Strângeam bănuţii ăia în mână, ştiu că erau fix de o ciocolată şi repetam mereu: „Bună ziua! Daţi-mi, vă rog, o ciocolată…” Scânteia, Luminiţa, un nume din ăsta socialist. Şi ţin minte că repetam ca nu cumva să uit ce trebuie să zic şi ştiu că eram atât de mândră când m-am întors acasă cu ciocolata şi mama era şi ea atât de mândră de mine.

Nu este foarte bine în Republica Moldova nici acum, dar este mai bine, cel puţin se vorbeşte româna pe stradă – asta este deja o victorie.

A fost foarte grea şi perioada de după tranziţie. Ai resimţit lucrurile astea sau te-au protejat părinţii tăi?

Nu am resimţit pentru că eu am avut tot timpul tot. Fără exagerări, bineînţeles. Aveam vacanţe. Chiar dacă ai mei strângeau bani tot anul ca să mergem în România, în Jupiter sau în Venus sau în Saturn, eu nu simţeam chestia asta, nu era pusă pe mine greutatea asta. Aveam nevoie de ceva – OK, se strângeau bani şi se cumpăra la un moment dat.

Trăiam într-un apartament cu 2 camere, la etajul 10, într-un bloc din ăsta întunecos, comunist şi cred că toată lumea se ferea pe atunci de etajele de sus pentru că nu era tot timpul energie electrică şi se stricau foarte des lifturile. Dar pentru noi era o nebunie, eram pe malul lacului, aveam o vedere din aia ca-n poveşti. N-o să uit niciodată vederea aia şi lacul pe malul căruia am crescut. Mergeam pe scări, dacă se stingea lumina nu mi se părea aşa groaznic. Acum mi s-ar părea. Acum, dacă-mi dai să trăiesc aceeaşi viaţă într-un apartament de 48 de metri pătraţi, nu înţeleg cum am reuşit să încăpem atât de mulţi şi atât de bine. Aveam un întreg univers acolo, nu aveam nevoie de nimic. Nu pot să zic că am simţit vreo greutate, nu ieşisem în afară şi nu ştiam cum trăiesc alţi oameni. Eram toţi îmbrăcaţi la fel, toţi făceam aceleaşi lucruri, mergeam în aceleaşi vacanţe, nu vedeai oameni bogaţi pe stradă sau maşini scumpe în anii aceia. Apoi am aflat prin ce au trecut oamenii în tranziţie şi cum şi-au construit business-urile şi ce mafie era.

Noi eram protejaţi. Părinţii mei aveau job. Ştiu însă că mama mea a lucrat chiar şi în 2-3 locuri ca să ne întreţină, dar asta am aflat-o tot mai târziu. Şi chiar şi aşa, tot timpul era ordine în casă, tot timpul era mâncare făcută, duminica era ziua de curăţenie şi nu ştiu cum a reuşit să le facă pe toate. Eu nu am copil şi abia reuşesc să mă ocup de job şi de casă. Ea se ocupa şi de mine, şi de tata, de toţi.

Cum ai decis să vii în România?

Eu trebuia să plec în Italia, de fapt. Am făcut curs de italiană ca să mă duc la Universitate acolo. Voiam să fac design interior. Şi mama mi-a zis la un moment dat să mergem la Bucureşti. Ea voia să-mi ofere mereu toată paleta culturală, de operă, balet, teatru. Şi a zis să mergem la TNB, la Bucureşti. Luam trenul – veneam pentru câte un weekend – şi făceam cumpărături, mergeam la teatru, îmi arăta Bucureştiul şi cred că m-am îndrăgostit, la un moment dat, de Bucureşti.

Faţă de Chişinău era o altă lume, oamenii erau mult mai amabili pe stradă, mult mai drăguţi. Ştiu că ţie o să ţi se pară ciudat, dar când vii de acolo încoace simţi diferenţa. Atunci mi se părea wow să zică cineva: „Scuze!”, „Vă rog!”, „Poftiţi!” Era o schimbare foarte mare. Teatru, balet, operă, magazine de care nu văzusem, era altă lume. Mama a văzut că îmi place la Bucureşti şi cumva s-a schimbat opţiunea dinspre Italia spre România. Era şi mai aproape, era şi mai uşor pentru mine să plec. Îmi plăcea foarte mult, simţeam aşa, ca o chimie cu oraşul ăsta.

Mama ştia că vreau să merg la Design interior, ea a simţit cumva că nu mi se potriveşte, dar nu mi-a zis şi m-a dus la Mincu, la Facultate, să ne plimbăm pe holuri. Când m-am plimbat pe acolo, când am văzut ce lucrări erau pe pereţi şi cum stăteau oamenii singuri, în interior şi desenau, mi-am dat seama că munca unui designer şi a unui arhitect este foarte solitară şi este cu foarte multă concentrare, răbdare, atenţie la detalii. Eu nu am nimic din toate astea şi mi-am dat seama că nu o să-mi placă. Cumva, fără să-mi spună nu, m-a lăsat pe mine să ajung la concluziile astea. Şi atunci cel mai potrivit mi s-a părut PR-ul şi publicitatea. Am aplicat la FJSC, am intrat cu bursă la Universitatea din Bucureşti şi la 19 ani m-am mutat aici.

Cum au fost anii facultăţii?

Au fost destul de grei pentru că veneam cumva cu aere de unul dintre cei mai buni elevi din clasa mea, că fusesem olimpică, că citeam şi când am ajuns aici mi-am dat seama că sunt mult sub cei mai buni din grupa mea. Eram o medie eu. Bursa se ia după note, dar eu vorbesc acum de cunoştinţe, de citit, de vocabular. Eu veneam cu un vocabular plin de arhaisme şi regionalisme şi trebuia să-l curăţ ca să pot face jurnalism, comunicare.

Mi-am dat seama că eu sunt undeva la media clasei şi asta nu mi-a mai plăcut. Aveam un carneţel şi îmi scriam toate numele, partidele, politicienii, cântăreţii pentru că eu nu ştiam cine sunt oamenii ăia despre care vorbea toată lumea. Ştii cum e la Jurnalism, dimineaţa toţi vorbesc despre ştirile din dimineaţa aia. Eu tăceam, îmi notam toate chestiile şi după aia le căutam pe internet şi învăţam, exact ca dintr-un manual: cine e ăla, ce face asta, de ce vorbesc despre asta, care e legea asta. Şi ştiu că am sunat-o pe mama la un moment dat şi i-am zis că eu nu pot să fac comunicare dacă nu ştiu ce se întâmplă. Îmi trebuia neapărat un televizor şi ştiu că mama mi-a zis ca din banii pe luna aceea să mă duc să-mi cumpăr unul. Mi-am cumpărat un televizor de 100 de euro, că era cel mai ieftin atunci, l-am cărat în braţe până acasă, l-am conectat eu la cablu şi mă uitam toată ziua la ştiri şi învăţam despre România, ca să înţeleg, ca să pot şi eu să discut cu colegii mei de facultate.

Mi-a luat mult să îi ajung din urmă, nici nu ştiu dacă i-am ajuns. Am înţeles că se citeşte mult mai mult, că sunt multe subiecte pe care nu le cunosc şi trebuie să le învăţ de la zero. Mi-a fost greu din punctul ăsta de vedere, dar în acelaşi timp m-am angajat, începusem să cunosc oameni, mergeam la o grămadă de evenimente, la petreceri, aveam deja prieteni aici. Din punct de vedere social mi-a fost foarte bine de la început.

Îţi mai place Bucureştiul acum?

Îmi mai place, dar aşa, ca o relaţie bazată pe rutină şi pe trecut foarte multe cu vederea. Mai sunt unele lucruri pe care le iubesc la fel de mult, de exemplu parcurile – IOR, Cişmigiu, ceainăriile astea secrete, micuţe, ca-n poveşti, dar sunt unele lucruri care încep să mă deranjeze: certurile de pe stradă, strigatul la telefon în public, certuri la coadă la supermarket, certuri la orice. Mi se pare că e atât de multă agresivitate în societate. Nu ştiu dacă aş pleca de aici, dar cred că începe să mă obosească puţin Bucureştiul.

De ce crezi că s-a ajuns aici? Tu observi mai bine diferenţele dintre ce era acum 13 ani şi ce este în prezent.

Nu-mi dau seama dacă era diferit sau dacă eu îl vedeam diferit. Cred că se aglomerează foarte mult şi creşte nivelul de stres, oamenii învaţă să se descarce unii pe alţii în loc să facă ceva cu energia asta, să meargă la un sport, nu ştiu. Ia-ţi o perecehe de mănuşi de box. Eu aşa fac. Mă duc şi dau cu mănuşile până iese toată furia. Cumva, fiind nişte fiinţe foarte raţionale, începem să ţinem în noi în loc să eliberăm, ceea ce nu ne ajută foarte mult. Nu ne ajută mai ales în societate pentru că ţii în tine, ţii în tine şi-ţi repeţi că eşti bine şi după aia îţi taie cineva calea şi scoţi o bâtă şi vrei să-i dai una. Trebuie să facem ca la o oală care fierbe: iei un pic capacul, laşi să iasă toată nebunia aia şi îl pui la loc.

Am făcut un experiment. Dimineaţa, în trafic, las pe cineva să treacă şi îi zâmbesc. Omul ăla o să zâmbească mai departe altcuiva şi se transmite foarte repede. La fel e şi cu nervii. Dacă cineva dă geamul jos şi ţipă la mine, chiar dacă încerc să nu iau asupra mea, tot mă îngreunează şi după aia am o stare proastă. E o reacţie în lanţ.

Spune-mi de unde a pornit ideea că cititul e sexy.

Ideea a pornit dintr-o pasiune comună pentru carte, a mea şi a unei prietene, Ionela. Tot discutând cu ea, într-o seară, ne-am dat seama că o femeie, când are bani, se duce şi-i cheltuie la coafor. Nu se duce să-şi cumpere cărţi, ci se duce să-şi pună gene, să-şi facă părul, investeşte în exterior, nu în interior. Asta e o chestie care vine de la o generaţie la alta, în care femeile s-au preocupat foarte mult să-şi îngrijească exteriorul şi în care nu au avut neapărat acces la alte lucruri.

Totuşi noi acum avem şi ăsta este un comportament care se învaţă. Dacă tu îi dai fiicei tale 20 de lei şi o trimiţi să îşi cumpere o carte, e una, dacă o trimiţi să îşi cumpere elestice de păr e altceva. Am simţit nevoia şi eu şi ea să transmitem ca un scurtcircuit în direcţia asta. Citesc, deci sunt sexy este un scurtcircuit. Până atunci se spunea „citesc, deci sunt deştept”, „citesc ca să fiu om mare”. Noi am zis să folosim un cuvânt care nu e deloc din zona de citit şi să arătăm că cititorii pot fi atrăgători, că au o viaţă socială ca noi. Cititorii nu sunt neapărat introvertiţi, ăsta era un stereotip negativ al cititorilor atunci când am început noi, în 2010.

Am pornit cu o campanie online care s-a extins foarte repede şi în România şi prima chestie, care atunci era revoluţionară, a fost să-şi schimbe toţi poza de profil cu una în care citesc. De acolo a început valul: statusuri cu cărţile pe care le citesc, am scos un dicţionar al cititorilor şi după vreo 2 ani de când a luat amploare toată povestea îi tot ziceam Ionelei că vreau să creez un obiect pentru asta, dar nu ştiam ce. Mă tot gândeam la tricouri, haine. Şi după aia mi-a venit ideea de geantă cu vitrină la carte şi aşa a apărut Bookletta.

Cât de greu ţi-a fost să faci prima geantă?

Producţia este tot timpul criminală, îţi omoară pasiunea. Eu o vedeam într-un fel în capul meu şi când am văzut prima geantă reală mi s-a dus un pic din entuziasm. În primul rând am găsit un designer cu care am lucrat, Cristiana Piţu, care mi-a desenat exact ce aveam eu în cap.

La primul atelier la care am fost mi s-a spus că ce e asta, e foarte complicat. Cel mai mare challenge a fost plasticul. E unul foarte rezistent, care nu se zgârie, este gros, elastic, moale. Asta a fost cel mai greu. Am căutat 8 luni acest plastic. Între timp am încercat toate tipurile de plastic pe care le-am găsit. Nu ținea nimic așa cum îmi doream eu. Când mi-am văzut prima geantă arăta ca o trusă de make-up. Era plată, începusem cu piele eco, dar la momentul ăla nu era o piele eco bună – se rodea, arăta foarte rău – și femeia care mi-a făcut prima geantă mi-a spus: ”Nimeni, niciodată, nu o să-ți cumpere așa ceva. E o prostie și e imposibil de făcut cum vrei tu.”

Ce-ai simțit când ai auzit asta?

M-am simțit umilită. Era un om care lucra pentru mine până la urmă. Mi-am dat seama că nu avem cum să lucrăm împreună. Am încercat al doilea atelier, al treilea, al patrulea. La un moment dat am găsit compatibilitate cu cineva, a făcut ce aveam eu în cap și de acolo am tot îmbunătățit. În domeniul ăsta al marochinăriei trebuie să testezi, trebuie să poți, să uzezi, trebuie s-o lovești de un colț, să vezi dacă nu se ia o bucată din ea sau nu-i pică un accesoriu. Eu port gențile mele ca să văd care sunt punctele slabe.

Ce te-a ținut să nu renunți după atâtea, să le spun, semi-eșecuri?

Optimismul meu, până la naivitate. Eu credeam atât de mult în ideea asta încât nu puteam să dorm noaptea. Și noaptea îmi veneau idei de cum ar trebui să fie, că e neapărat să aibă o carte inclusă în ea, nu conta de unde făceam rost de cărți, trebuia să dăruiesc o carte la fiecare geantă pentru că de acolo a pornit, să promovăm lectura. Vizualizam franțuzoaicele, parizienele, mai exact, pe stradă, mergând cu aceste vitrine pentru carte pe umăr pentru că, pentru mine, ele sunt apogeul eleganței. Nu există ceva mai elegant și mai finuț decât o franțuzoaică. Ea știe să combine cele mai simple mănuși cu cea mai simplă poșetă, dar le combină perfect întotdeauna. Și asta era unde îmi doream eu să ajung – să văd franțuzoaicele pe stradă, cu Bookletta pe umăr.

Denumirea vine de la numele mamei mele, Violeta. Voiam să sune a nume de femeie, voiam să fie un personaj. Am căutat cu numele meu, nu mergea. Cu numele de familie, nu. Și cu numele mamei s-a potrivit perfect, a ieșit un nume universal, care poate să fie spus în orice limbă.

Te așteptai să aibă impactul acesta?

Nu m-am gândit, sincer. Nu am făcut proiecții, mai ales că era ceva total nou pentru mine. După 6 ani de PR, fără cunoștințe în domeniu, m-am apucat să fac o geantă. Țin minte cât de mult eram fraierită la piele, când cumpăram. Eu nu știam să aleg pielea și luam cu semne, cu defecte. Mi-a luat ani să învăț cum se face o geantă, cum se alege o piele, cum se alege o căptușeală. Abia acum pot să spun că știu, după 7 ani. Eram foarte optimistă și mă așteptam la ce-i mai bine, dar nu mi-am imaginat cum va fi mai exact. Știu că am pornit foarte încet. Am produs câteva genți, le-am vândut, am produs mai multe genți, le-am vândut. Cum pornesc foarte mulți, de altfel, fără capital de investit în promovare. Promovarea mea era doar că atunci când întâlneam o vedetă sau o persoană mai cunoscută în România îi dăruiam o geantă.

Unde vezi Bookletta peste 10 ani?

Peste 10 ani o văd foarte internațională. Avantajul Bucureștiului este că poți livra oriunde în lume foarte rapid. Chiar și din State dacă îmi comandă cineva, ajunge în 2 săptămâni, dar ajunge și nici nu costă mult. Transportul internațional este ieftin acum, între 10 și 20 de euro pe kilogram, iar o geantă are un kilogram. Pentru un austriac, de exemplu, nu e mare lucru să plătească 15 euro pe transport. În Canada n-am reușit să livrez deși am avut câteva cereri de acolo. Nu am nicio garanție că ajunge. Am livrat, în schimb, în Asia, în Africa, dar cel mai mult în Europa.

Îmi încurajez foarte mult clientele să-și personalizeze gențile ca să fie parte din stilul lor. Fiind o geantă de suflet pentru un obiect de suflet, vrei să fie pe stilul tău. Dacă vine o clientă și-mi spune că vrea albastru cu roșu și cu negru, eu o să i-o fac așa. Ăsta e avantajul de a avea un business mic, în care încă mai ești foarte flexibil. Parte din motivul pentru care iubesc așa mult ce fac este că îmi place foarte mult partea de client service. Am cliente cu care ne vedem și la ceai, în showroom și povestim despre cărți și se creează niște relații foarte frumoase.

Care este cea mai mare provocare în acest business?

Cea mai mare provocare mi se pare să deschizi un magazin și nici nu cred că aș face chestia asta. Și mai mare mi se pare să te ții pe linia de plutire și în lunile în care apare neprevăzutul. Dacă mâine dă înghețul sau se blochează străzile, se închid școlile sau e o revoluție nu mai vinde nimeni nimic din business-urile mici și mă refer aici la astea, să le spunem de mofturi, nu de nevoi primordiale. Dacă vinzi hârtie igienică, o să vinzi în orice lună a anului. Dacă vinzi haine pentru căței și pisici s-ar putea să depinzi foarte mult de fluctuațiile societății. Eu depind foarte mult de asta și cred că mulți sunt în aceeași situație. Am avut luni în care am depins foarte mult de starea emoțională a societății. Eu văd imediat lucrurile astea, inclusiv în traficul din site. Toată atenția și tot interesul se duc în altă parte și atunci nu poți să te mai bazezi, de exemplu, pe faptul că în luna aia mai ai bani să-ți plătești toți furnizorii sau toate chiriile, taxele de târguri, angajații, oamenii cu care lucrezi.

Te-ai căsătorit de curând. Până acum ai vorbit de pasiuni comune în idei, în business. Voi ce aveți în comun?

Suntem foarte diferiți, dar avem în comun viziunea asupra vieții și a familiei, a fericirii și asta este cel mai important. Sunt foarte bucuroasă că suntem diferiți. Nu cred că aș putea să trăiesc cu un om ca mine în fiecare zi. Suntem exact opuși: el e activ dimineața, eu sunt activă seara, el este realist, eu sunt visătoare. El este foarte calculat cu tot ce ține de bani, finanțe, eu sunt exact opusul. Și atunci ne întâlnim la jumătate de drum și cred că ăsta e cel mai frumos lucru care se întâmplă între noi. Plus că eu iubesc Piatra Neamț. Nu știu cum am nimerit eu un moldovean fix de acolo, dar e unul dintre cele mai frumoase orașe din România.

Ai călătorit foarte mult. De unde pasiunea aceasta?

Nu știu dacă e o pasiune sau o frustrare. Fiind cetățean al Republicii Moldova nu puteai să călătorești. Doar pe motive de lucru sau dacă te invita cineva. Așa, turist, nu plecai în anii ăia, când eram eu mică. Am reușit să plec la o conferință în Berlin, la 17 ani. A fost prima mea plecare în afară. Până atunci văzusem doar România, Ucraina și Turcia. Știu că am fost foarte impresionată de Berlin, deși nu este unul din orașele mele preferate acum, dar atunci mi-a deschis cumva ochii. Mi-am dat seama că este o Europă întreagă pe care eu nu am văzut-o și trebuia. Apoi, în câțiva ani am primit cetățenia română și am putut să călătoresc și a început nebunia călătoriilor. La asta a contribuit și faptul că mama mea lucrează în Africa de 11 ani, cu Unicef și atunci nu putea să ajungă ea acasă și trebuia să ajungem noi la ea. Era un fel de reuniune a familiei, o dată sau de 2 ori pe an, ori acolo, ori aici. Și când nu putea ea, mergeam noi. Așa am început să văd Africa, m-am îndrăgostit de ea și mi-am dat seama că am ajuns să vizitez 5-6 țări pe an.

Ce-ți aduc călătoriile astea?

Foarte multe cunoștințe pentru că sunt genul care studiază mult înainte să plece afară, inclusiv limba, cuvintele de bază, tradițiile, portul, dansul, muzica. Și mi-au adus o grămadă de experiențe prin care mi-am înfrânt fricile. Eu am fost un copil fricos la bază, mai ales de animale – puteam să plâng dacă vedeam o pisică. Și când te duci în Niger, de exemplu, și faci duș cu o șopârlă lângă tine, în cabina de duș, să zicem că prima dată plângi, dar a doua oară nu-ți mai este frică.

Ce ai vrea să vezi mai mult la femei?

Cred că feminitatea este ceea ce lipsește mai mult din societate acum. Și nu mă refer la feminitatea arhaică, ce înseamnă să stai la cratiță, dar cred că lipsește aprecierea calităților feminine pozitive, nu doar ale celor negative. De multe ori ne concentrăm pe slăbiciunile femeilor și nu pe calitățile lor. Mi-ar plăcea să vorbim mai mult despre cărți și cultură, să ne invităm unii pe alții la operă sau la teatru sau la lansare de carte, nu neapărat la seara de Happy Hour la cocktail-uri. Cred că ar trebui făcut un echilibru.

Care sunt calitățile alea de care vorbeai?

Compasiunea, grija, răbdarea, cred că și felul în care ne îngrijim spune multe despre feminitatea sau masculinitatea noastră. Dacă avem grijă la ten, mâini, felul în care ne accesorizăm. Feminitatea nu înseamnă neapărat să fii într-o rochie de Barbie tot timpul, dar înseamnă să-ți scoți în evidență calitățile care te fac deosebită de un bărbat. Poate că în viitor o să fiu numită demodată pentru chestia asta. Sunt sigură că o să fiu tanti aia din rochii când n-o să se mai poarte rochii în viitor, dar cumva mie mi se pare că și asta face lumea mai frumoasă.

Spune-mi 3 lucruri pe care ți le dorești și nu le-ai avut.

Permis de pilotaj, pentru avioane mici. Ăsta e visul meu pentru la pensie, să zicem. Îmi doresc un câine, dar nu l-aș crește într-un apartament și îmi doresc o bibliotecă imensă, o cameră-bibliotecă.

Ai un inel interesant pe mâna dreaptă. Care e povestea lui?

Este inelul meu de logodnă și este un inel din familia lui Laur, cu un rubin foarte vechi, cam de o sută de ani. Probabil dacă îmi arătai o mie de inele de logodnă îl alegeam pe acesta. Chiar dacă montura este foarte old fashioned, eu fiind pasionată de vintage este exact ce mi se potrivește. Este inelul vieții mele.

Îl consideri pe Laur sufletul tău pereche?

Da, din prima zi în care l-am cunoscut. Nu credeam în dragoste la prima vedere, dar acum cred că există și cred că nu e bazată pe lucruri superficiale, ci pe o recunoaștere. Tu-ți recunoști sufletul pereche, simți că îl cunoști dintotdeauna și se dezvoltă altfel relația. Eu cred că noi am mai fost cândva împreună.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO