Să ne îngrijorăm ştiinţific, zic.

Ok. O să admit de la început că e dreptul nostru să fim anxioşi. E unul dintre primele drepturi câştigate. Prin evoluţie şi pentru supravieţuire.  Aşa că, nu numai că e dreptul nostru, dar e şi emoţional firesc să gestionăm ceva anxietate. Doar că, în paralel mai cred şi în utilitatea lucrurilor făcute corect.  Ideea este că, din punct de vedere ale preciziei predicţiilor, creierul nostru e mult mai puţin inteligent decât aţi crede la prima vedere. Aşa că, dacă tot e să ne îngrijorăm zic să ne îngrijorăm corect, apreciind ştiinţific direcţia din care ni se poate trage.

Pe locul I se află zilele astea terorismul şi războiul. Creierul ne spune că vine sfârşitul lumii. Doar că el, creierul, funcţionează pe o bază subiectivă. Estimează frecvenţa şi probabilitatea pe baza uşurinţei cu care este în stare să actualizeze un eveniment reprezentativ.  Accesibilitatea ştirilor (prin bunăvoinţa măriei sale televiziunea şi a zeului internet) face imposibil să nu actualizezi instant ultimul atentat ori teatru de război. Totuşi, statistica biata de ea ne arată că mult mai mulţi dintre semenii noştri decedează din motive care pentru creierul nostru sunt neglijabile (de vreme ce nu are exemple la îndemână). De ce nu le are? Pentru că deşi se moare mai des din cauza datului cu capul de pom sau de bordură în timp ce scriem sms-uri (ori, mai recent, în timp ce căutăm pokemoni) nu s-a gândit nicio televiziune să înceapă ştirile cu informaţii de genul „datorită unor tragice împrejurări, 200 de cetăţeni au fost ucişi de sms-uri ”. Urmarea? Deşi probabil că oricăruia dintre noi ne-a trecut prin cap să ne anulăm biletele de avion,  probabil continuăm să scriem sms-uri în timp ce facem altceva pe lângă asta. Şi, dacă, nu ajunge doar cuvântul psihologului, găsiţi aici, pe TED mai multe argumente care să vă convingă că lumea este un loc mai sigur ca niciodată.

Pe locul II se află conspiraţia medicinei moderne împotriva cetăţeanului. Ne întoarcem la origini, pentru că,  nu-i aşa,  înainte era mai bine. La Discovery, era mai bine. În viaţa reală, pe vremea când era mai bine, trăiam mai puţin, ne cădeau dinţii mai devreme şi muream ca muştele ca urmare a epidemiilor. În realitate, durata de viaţă e acum mai mare decât oricând altcândva în istoria planetei. Şi, ne place sau nu să recunoaştem, o avea şi medicina modernă vreo contribuţie. Conspirativă aşa cum pare ea. Cum se explică atitudinea? Creierul tinde să estimeze generalizând starea prevalentă a lucrurilor în momentul estimării. Printre altele aşa se explică şi de ce atunci când ne îndrăgostim lulea ni se pare că o să dureze toată viaţa. Aşadar,  de vreme ce creierul vede, în majoritatea cazurilor oameni sănătoşi,  medicina modernă devine o alternativă ca oricare alta. Iată, de pildă, cifre cu privire la vaccinare şi efectele acesteia. Sunt prima gata să recunoască că nu sunt un expert. Dar, pentru că ştiu că (la fel ca oricare dintre voi) sunt purtătoarea unui creier ahitat după subiectivism, mă informez şi cer opinii (pragmatice şi analitice) de la specialişti. Altfel formulat, sunt deschisă oricărei aborări atât timp cât furnizează explicaţii logice şi analitice. Nu de alta, dar placebo există, e adevărat. Doar că marea lui problemă este că, deocamdată cel puţin, cu măsura cu care s-a demonstrat ştiinţific că există, e şi imprevizibil (adică tot ştiinţific estimat, nu ştim încă ecuaţia care să facă posibilă replicarea fenomenului la comandă).

Pe locul III se lăfăie sfârşitul lumii. Pentru care creierul ne instruieşte să ne uităm în sus. Deşi datele ştiinţifice tind să demonstreze că e mult mai puţin probabil să fie vreun extraterestru sau vreun meteorit, ştiinţa înclinând către un scenariu lipsit de romantism, respectiv Pet-urile.  De ce ne uităm în sus? Simplu. Creierul nostru tinde să estimeze mărimea pericolului ca fiind direct propoţională cu lipsa de informaţii. Şi o să fiţi de acord cu mine că, din punctul creierului de vedere, habar n-avem ce poate pica de sus, în schimb cu toţii ştim de unde vin PET-urile. Probabilitatea e o mărime obiectivă şi, din nou, nu e pe placul nevoii de subiectivism a creierului.

Aşa că de-aia zic – dacă tot avem de consumat anxietate, să facem lucrurile ca la carte. Părerea mea. De psihoterapeut cognitiv-comportamentalist, ce-i drept.