Sacrificiul: altruism sau egoism?

„Părinţii mei s-au sacrificat pentru mine, măcar atât (o căsătorie în acord cu principiile lor) le datorez”. „Mi-am sacrificat cariera pentru el şi pentru copii. Şi el… divorţează pentru alta mai tânără”. „Mama l-a suportat pe tata pentru a-mi oferi un tată. E normal acum să mă sacrific pentru ea”. „Singurul moment în care mă bucur de viaţă este atunci când ajung acasă şi-mi văd copii. Tot ce fac, fac pentru ei”.

Cam aşa sună povestea sacrificiului aplicată la viaţa de toate zilele. Imaginea societăţii despre sacrificiu tinde să fie una romantică şi idealizată, integrând noţiunea de altruism şi de empatie. Cu riscul să vă scandalizez, mie îmi place să spun că sacrificiul e o mâncare rece, care se oferă cu lingura şi se ia înapoi cu coada (de la lingură, bineînţeles). Şi aş mai adăuga şi că îmi place să cred mai degrabă în utilitatea formulării în bază personală a motivelor pentru care facem lucruri. Să mă explic…

O să încep puţin mai de departe adică de la trei noţiuni: individ, persoană şi personaj. Haideţi să definim individul ca fiind un reprezentant al speciei, persoana ca fiind individul cu identitate (nume, CNP, etc) şi personalitate, iar personajul sau, mai degrabă, personajele ca fiind rolurile pe care le jucăm în viaţa de toate zilele. Eu în halat şi papuci, eu la serviciu, eu iubita (sau iubitul), eu soţia (sau soţul) ori eu mama (sau tatăl) etc. Rolurile cu pricina vor fi mediate de mai mulţi factori. La bază se află personalitatea. Urmează apoi conceptele preluate din cultură, din educaţie, din familie şi din experienţele personale. Toate adunate formează un fel de script, de scenariu sau de fişă de post (cum vreţi să-i spuneţi) care conţine indicaţiile despre cum „trebuie” sau cum „se cade” să mă port atunci când intru în pielea personajului cu pricina. Dacă am baftă, o aplicare ad literam a indicaţilor conţinute în scenariu va determina capitalizarea de mulţumire, stimă de sine, autenticitate şi  sens la vieţii. 

Menţionez bafta pentru că, de multe ori, n-o avem. De vreme ce scenariile au la bază multe surse externe mie (familie, cultură, educaţie ) şi informaţiile sunt acumulate în mare parte în copilărie când nu pot discrimina ce mi se potriveşte sau nu, sfârşim de multe ori cu indicaţii regizorale care se bat cap în cap cu personalitatea şi cu identitatea noastră reală şi autentică. Aşa se iscă conflictul interior, din diferenţa dintre ce îmi spune personalitatea mea să fac şi ce îmi indică scenariul că „trebuie” să fac. Dacă fac „ce mi-aş dori” am de plătit preţul vinovăţiei, dacă fac „ce trebuie” – pe cel al sacrificiului. 

Sacrificiul presupune, aşadar, ca eu să pierd autenticitate şi satisfacţie de viaţă. Cineva are nevoie să se ocupe să mi le returneze, iar beneficiarul sacrificiului este sursa potrivită. Culmea este că nu e nevoie să îi scot ochii vădit pentru a obţine rezultate. Aşa se face că, de pildă, că odraslele care beneficiază de binefacerile sacrificiului parental se simt responsabile să compenseze viaţa irosită a părinţilor lor. Tot prin acelaşi proces, soţul pentru care (chipurile) mi-am lăsat cariera baltă devine dator cu angajament până la moarte. În ciuda faptului că declanşatorul sacrificiului nu este bunăstarea beneficiarului ci nevoia mea de a duce la îndeplinire ad literam scenariul care conduce rolul meu de mamă, de soţie, de prieten etc.

Alternativa înţeleaptă este, cum spuneam la început, formularea motivelor în bază personală ceea ce implică conştientizarea faptului că motivele pentru care facem lucruri sunt întotdeauna ale noastre. Abordarea aceasta face posibil să încep să scotocesc prin scenariile mele de viaţă şi să încep negocierile între ele şi eu-l meu cel autentic. Aşa voi putea, de exemplu, să aflu ce contează pentru mine cu adevărat cariera, familia sau îmbinarea amândurora? Un tată cu orice preţ pentru copilul meu sau o viaţă de cuplu funcţională, sau ambele? Indiferent pentru ce optez, voi putea capitaliza beneficiile alegerii mele şi îmi voi asuma responsabil tinichelele inerente agăţate de coada ei. Ceea ce va permite să nu dau leapşa sacrificiului mai departe şi să pot trăi o viaţă care să mă reprezinte. Nu de alta, dar toţi suntem egoişti. Ce ne diferenţiază între noi este cât de pregătiţi suntem să conştientizăm faptul, ce alegem să facem cu egoismul nostru şi cât de împăcaţi suntem cu alegerile făcute.