Sora Myriam Ghența, sufletul Școlii de spital din secția onco-pediatrică a Spitalului Marie Curie: „Dacă s-ar vedea lacrimile care au curs pe umărul meu în toți acești ani, lumea ar fi un pic mai bună.” - LIFE.ro
Sari la conținut

Sora Myriam Ghența are 56 de ani, este cadru didactic și „mamă” a sute de copii și adolescenți care au trecut prin secția de boli grave a Spitalului Marie Curie, prin programul educațional Școala de spital, pe care sora Myriam a reușit să îl impună ca școală cu acte în regulă, cu sprijinul Centrului Educațional Sfânta Faustina și a mai multor parteneri strategici.

Când și de ce ai început acest proiect?

Myriam Ghența: Acest proiect a început de la Centrul educațional Sfânta Faustina, care este o școală pe care am renovat-o prin proiecte scrise de noi și finanțate de Renovabis și Kinder Missionswerk din Germania, pentru care eu lucrez din 2008.

Practic, acest proiect a luat naștere din inițiativa domnului doctor Dan Catană, în 2001, când a luat legătura cu o asociație din Belgia, Nona, fiindcă s-a gândit că ar fi foarte de folos copiilor care rămân vreme îndelungată în spital, la tratamente, să aibă ocazia de a participa la cursuri. Cu alte cuvinte, totul a pornit de la o sală de joacă, la care s-au adăugat câteva ore de limba română, apoi puțină franceză și puțină matematică.

Așa a început proiectul pilot al centrului educațional Sfânta Faustina. Centrul există și în ziua de astăzi și primește nu numai copiii care fac parte din proiectul Școala de spital, ci copiii internați în Centrul de recuperare Nicolae Iovănescu, precum și din Spitalul Marie Curie.

Sora Myriam, în secția de onco-pediatrie a Spitalului Marie Curie

De ce ai rămas în acest proiect?

Myriam Ghența: Fiindcă am vrut să fac ceva minunat pentru toți copiii, iar din 2008, împreună cu ambasadorul Belgiei și cu asociația Nona am ajuns la Guvern, în Parlament, nemaivorbind despre ISMB și Ministerul Educației pentru a garanta accesul la educație a oricărui copil internat în spital.

Pe mine m-a indignat cel mai mult să văd că acești copii, care rămâneau mai mult de două luni în spital, fără să poată ajunge în localitățile de unde veneau, fiindcă Spitalul Marie Curie este unul de urgență, național, nu au acces la școală, la educație. Și auzeam că își îngheață anul școlar, fiindcă nu puteau ajunge la școală.  

Acesta a fost un imbold pentru mine să lupt în continuare pentru a face lege și școală de spital, iar din 2008 până în 2011 ne-am zbătut, pentru ca pe 5 octombrie 2011 să apară normele legale privind școala de spital. Din păcate, cu o metodologie cadru dezastruoasă, în sensul că aveau dreptul la această opțiune doar copiii care rămâneau în spital patru sau mai multe săptămâni, adică maladiile grave, în special cele oncologice. Și astăzi luptăm pentru îmbunătățirea ei.

Am început școala de spital cu șase materii, ceea ce s-a dovedit a fi foarte greu, fiindcă noi eram șase profesori la început cu dreptul de a pune note doar la materiile pe care le făceam împreună cu copiii. Corect, nu?

Doar că la școala de proveniență, acolo unde erau înmatriculați copiii, profesorii nu aveau cum să pună  note la celelalte materii, câtă vreme acești elevi-pacienți nu au fost la școală din pricină că erau internați în spital.

Aici, la școala de spital, niciun profesor nu este angajat, ci remunerat la „plata cu ora”, adică 25 de lei ( sau 30 de lei, dacă ai grade), dar munca noastră nu vizează banii, e limpede, ci munca în sine, ce lăsăm noi în urma noastră. Tot ce ne dorim noi este să putem ajuta acești copii, iar eu am ales acest slogan, „educație prin dăruire”, fiindcă fără dăruire nu poți face lecții și nu poți rămâne alături de acești copii, dar și pentru că statul român alocă această sumă infimă.

Sora Myriam Ghența, alături de copii și părinți din spital

Din păcate, noi nu avem un plan cadru, care ar trebui să existe, să funcționeze corect și la capacitatea intelectuală pe care o are elevul în timpul tratamentului chimio-terapeutic. Este foarte dificil ca după tot tratamentul citostatic să poți să-ți păstrezi luciditatea și acuratețea gândirii. Acest tratament, după cele 10, 12, 18, 20  de cure, produce niște modificări în organismul adolescentului, niște schimbări psiho-emoționale, sociale și fizice pe care noi le înțelegem foarte greu.

Eu le spun tot timpul profesorilor care ajung la noi: „să știți că aici nu e ca la o școală obișnuită! Aici profesorul devine elev, iar elevul profesor!” De ce spun asta și-mi place să îl accentuez mereu? Fiindcă profesorul trebuie să știe, să întrebe mereu elevul când, cât și cum poate să facă ore, lecții sau teste, fiindcă, apropo de ultima temă, sunt profesori care vin din școala de masă și încep cu testările, fiindcă ei nu știu ce înseamnă această boală cumplită în perioada adolescenței și a copilăriei.

Dacă nu ești acolo, alături de ei, nu-i poți înțelege.

Tu de unde îți iei această energie, de a fi acolo, alături de ei, zi de zi?

Myriam Ghența: E un mare secret. (râde) Energia mea vine de la Dumnezeu, de la cel de sus, fiindcă altfel nu aș rezista. Vreau să spun că în primii ani, când veneam de secția de oncologie și până ajungeam în Popești Leordeni eram istovită de energie, răvășită. Îmi era rău fizic, fiindcă nu știam să mă protejez.

Nici acum nu reușesc tot timpul și trebuie mereu să conștientizez că fiecare pacient trece printr-o situație complicată, iar dacă are suport moral, emoțional, el își va reveni și își va trăi adolescența, tinerețea sau viața de adult. Dar are, fără îndoială, nevoie de suport.

Unul dintre numele pe care îl poartă acest suport este „echipă multidisciplinară”, pentru care eu lupt în continuare, fiindcă la noi nu există conceptul. Medicul curant, oncologie, trebuie să fie mereu în legătură cu medicul chirurg. La fel cadrele didactice trebuie să fie în legătură cu cadrele medicale, dar și cu un psiholog sau psihoterapeut și un nutriționist.

Imaginează-ți ce este în sufletul unei adolescente sau a unui băiat, când nu mai are păr în cap, stă tot timpul în pat, nu mai are chef de nimic, când, în toată această perioadă de transformări naturale ale corpului său, trebuie să se lupte și cu o boală oncologică.  

Ce făceai înainte de a intra în asociația Sfânta Faustina?

Myriam Ghența: Am fost asistent pastoral, am fost și profesoară la Liceul Spiru Haret și la alte două școli. Cariera mea în învățământ a început când am acceptat să lucrez într-o grădiniță, unde făceam cursuri distractive de limba germană.

Dar cea mai mare împlinire sufletească mi-am găsit-o atunci când am început să lucrez cu bolnavii. De fapt, mie din adolescență mi-a spus doctorul Ciurea că am un dar natural pentru a încuraja bolnavii și chiar mi-a propus să merg la Spitalul Bagdasar-Arseni pentru a sta de vorbă cu pacienții.

Sora Myriam Ghența. zână bună în grădinița unde a început să profeseze

Lucrurile au stat altfel însă, iar din 2008 am început să fac voluntariat la Spitalul Marie Curie vreme de aproape 9 ani, când am reușit, prin nenumărate eforturi, am reușit să obțin formalitățile de angajare.

Apoi am reușit să facem demersuri la autorități, Ministerul Educației, Inspectoratul Municipiului București, la Cotroceni, cred că am întâlnit mai mult de 15 miniștri ai educației prin care să explicăm că acești copii, din momentul în care primesc sprijin moral, emoțional și educațional se simt diferit.

Dumnezeu are un plan cu fiecare, spun eu, și îi încurajez mereu și pe adolescenți, și pe mame.

Ce te ține pe tine în acest program educațional, în Școala de spital?

Myriam Ghența: Mă ține Cel de sus să ajut cât mai mulți copii, cât mai multe mame, pentru că, dacă s-ar vedea lacrimile care au curs  pe umărul meu în toți acești ani, lumea ar fi un pic mai bună. Gândește-te cum a fost în pandemie, când mamele din secția de oncologie nu au avut voie să iasă, timp de 6-7 luni, nici până jos, la registratură, pentru a-și lua mâncarea. Din cauza acestui virus nu au voie să iasă decât pe hol.

Știi cât am suferit când nu aveam voie să întru în secția de onco, ci doar la ușă, și așa  am reușit să împart fișe pentru copii sau cadouri de Crăciun și de Paște. Dar chiar și așa,  simțeam că trebuie și pot face mai mult. Și țineam legătura cu părinții, cu elevii zi de zi, dar tânjeam după întâlnirile față în față.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora