Căutare

Share this article

O pisică leneșă se întinde la soare pe pietre, în fața unei case din lemn; e o zi de decembrie superbă în Buftea. Actrița Tora Vasilescu tocmai ne-a deschis poarta cu telecomanda și ne întâmpină în prag cu politețuri de gazdă. Sunt pomi desfrunziți și solarii și urme ale trandafirilor care au umplut grădina peste vară și-ți dai seama ce minunăție e curtea asta. Soțul ei, Alain Vrdoljak, e în spatele casei, ajută un vecin să taie o mangalița, dar își ia un răgaz să ne facă suc de rodie cu presa lui adusă special din Turcia. Sufrageria e un mic muzeu de artist, cu mobilă masivă plină de fotografii ale actriței. Pe soarele ăsta, ne amintește că e aproape Crăciunul doar brăduțul din colț, înfipt într-un suport cu cheiță găsit de actriță în fața unui teatru acum câțiva zeci de ani și la care nu renunță pentru că-i plac cele două cântece.

Conversația cu Tora Vasilescu e, așa cum o spune chiar ea, „arborescentă”, e cu râs, e cu emoție, cu dus-întors printre amintiri și cu concluzii despre viață. La 68 de ani, actrița e tonică, e tânără în cel mai plin sens al cuvântului, iar în cei peste zece ani petrecuți în casa din Buftea, alături de soțul francez de origine croată, grădina în care cultivă flori, fructe și legume i-a devenit locul favorit pe lumea asta. Ne dă mure și zmeură congelată din grădina ei, ne duce în biroul luminos în care ține cărți, fotografii, un casetofon vechi pentru înregistrările ei, CD-uri cu fotografii, o bandă de alergat și o mașină de cusut sub masă, apoi în camera în care a îngrijit-o pe mama ei. Ne arată poze pe telefon cu florile ei, din primăvară până toamna, și ne duce la piscina acoperită pe timp de iarnă, adâncă de câțiva metri, în care face și câte zece ture vara. E generoasă cu noi și cu timpul ei, iar cel mai mare câștig al acestor ani petrecuți departe de scenă – a ales să se pensioneze la 50 de ani – e probabil timpul petrecut cu ea.

Am observat de la intrare tabloul în ulei cu dvs. Cine v-a pictat?

Mirel Zamfirescu, care e un mare nume în pictură, pe atunci eram prieteni, eram în același cerc. A fost pictat la ideea unui fost soț, cu care eram mai prietenă, așa. Nu am avut mulți, doar trei, ca-n poveste, cel pe care tocmai l-ați întâlnit e al treilea (râde). La un moment dat, ca să se împace cu mine, al doilea soț, cu care am avut un mariaj foarte scurt, i-a propus lui Mirel Zamfirescu să mă picteze și el m-a pictat așa, în stil bizantin. Dacă observi, ochii te urmăresc din orice unghi.

Ce să spun, în tinerețe, ego-ul era ceva mai puternic, cum ni se întâmplă tuturor, probabil, dar eu încerc acum, prin literatura pe care o citesc, să mă debarasez – de fapt, să mă ameliorez foarte tare în sensul ăsta.

Tora Vasilescu
Foto: Raduly Laszlo

Ce citiți?

Dumitru Constantin Dulcan, pe care îl cunosc personal și care mi-e foarte drag. Mai nou, citesc cărți din zona orientală, despre arta meditației. Cel mai mult, la ora actuală, citesc din Dr. Wayne Dyer, cel care a făcut filmul The Shift/ Schimbarea. E supranumit părintele motivației, are vreo 30 de bestseller-uri. Vine o vârstă, în general după 65, așa, când majoritatea oamenilor – mă rog, de un anume nivel – încep instrospecția. Încep marile întrebări, sensul vieții, unde mergem, ce se întâmplă după moarte. Or, aceste lecturi mă canalizează și îmi dau sentimentul că am descoperit, în sfârșit, care ar fi menirea noastră, cea pentru care venim. Pentru că nu alegem pentru ce venim, dar putem ameliora.

Asta dă un sens faptului că ai renunțat la actorie, că trăiești pentru propriul tău personaj, pentru spirit.

V-ați găsit locul perfect pentru asta.

Mă bucur că spuneți asta, pentru că se spune că trebuie să-ți pregătești din timp bătrânețea. Toți ne dorim să trăim până la adânci bătrâneți, dar nimănui nu-i place bătrânețea. Și când înțelegi că ai scăpat de problemele de supraviețuire, de societate, mi se pare un drum frumos ăsta, de a încerca să descoperi mai multe despre tine și despre viață, în general.

Să îmbătrânești senin?

Da, există o anumită literatură care susține că momentul în care pleci este extraordinar de important, de el depinde nivelul pe care te duci. E o jurnalistă americană, Suzanne Ward, care susține că e în legătură cu fiul ei, mort la 18 ani, și care a scris câteva cărți despre asta. Noi avem traduse trei, „Matei, vorbește-mi despre Rai” e una dintre ele, „Revelații pentru o nouă eră”, o alta. În ele spune că venim ca un fulg și ne dizolvăm într-un Ocean, dar informația stocată în noi ține cât va ține Oceanul. Asta ar fi o definiție a spiritului, a conștiinței astrale. Și când plecăm – închipuie-ți că suntem ca un CD cu informație – poți să materializezi cu gândul și să aduci cu tine ce îți dorești.

Ia uite în ce zonă ne-am dus! Unde voiam să ajung… și cu asta am terminat: cu cât ești mai pregătit, cu atât poți accesa zone mai înalte.  Ego-ul, mândria, de asta trebuie să scăpăm cei mai mulți dintre noi. Există oameni care își dau o importanță atât de mare, încât – vorba poetului Marin Sorescu – „buricul pământului avea un buric decât el și mai mic și care, în virtutea nimicului, se credea buricul buricului”. (râde)

Tora Vasilescu

Dvs. cum erați în tinerețe?

Foarte frumușică (râde). Da, sigur, dar mi-am făcut plățile pentru ego. N-am fost niciodată prea plină de mine, dar cine știe, în subconștient o umbră sigur a fost, că prea le-am plătit. Chiar m-am gândit de dimineață, mi-a venit o amintire din liceu: ce bine m-am simțit eu, că și-acum am o urmă de bucurie, când mă jucam într-o recreație cu o altă colegă, la fel de nebunatică, cu un baton pe care l-am rupt în două și ziceam că-i microfon, cântam și dansam și toți se amuzau. Și m-am gândit – oare cei care nu au avut acest dar, al expunerii, plus o voce bună – cum s-or fi simțit? E bună competiția? Nu inhibă alți copii? Nu stârnește invidie? Nu mai bine dezvolți trăsăturile pe care le are fiecare? Pentru că e foarte multă invidie în profesia asta. Ca regulă, însă, cei care nu sunt invidioși sunt cei foarte talentați.

Cum vedeți acum – ați reușit să vă gestionați bine succesul?

Aparent, da. Eram genul la care veneau mașiniștii să se uite din culise ce mai fac în spectacol.

Genul care dădea prima bună ziua. La un moment dat, o colegă mi-a reproșat că vin mașiniștii să mă vadă! Deci, am avut mereu deschiderea asta către oameni. Dansam, mă simțeam bine. Eram autentică, dom’le! Ce mai. E calitatea pe care mi-au subliniat-o toți de-a lungul timpului –  nu vreau eu să mă laud acum.

Și de unde credeți că vine această calitate?

Din genă, cred. De la bunicii mei dobrogeni. Am copilărit în Dobrogea, cu bunicii mei, pe lângă lacul Razelm. Era un sat în care toată lumea se saluta – de aceea dădeam și eu bună ziua mașiniștilor, știam că trebuie să salut. L-am întrebat o dată pe bunicul meu ce război a făcut, pe primul sau al doilea și mi-a răspuns „pe toate”. Nu pot să nu lăcrimez și acum când mă gândesc câți oameni au vărsat sânge pentru pământul ăsta. Și mă gândesc mereu cum or fi trăit oamenii sub ocupație fizică, în timpul războiului. Acum suntem toți sub ocupație financiară, sub acoperire, ca să spun așa.

Tora Vasilescu și Constantin Diplan

Ați crescut la curte cu grădină și v-ați întors, mulți ani mai târziu, tot la curte, unde v-ați făcut un loc superb. Practic, ați făcut un cerc complet.

Da, m-am întors. Exact ca sensul vieții, pe spirală, dar un pic mai sus. Am străbătut un drum lung, puteam să rămân acolo, dar nu aveam ce face. Am fost de curând prin satele din Dobrogea și parcă e Evul Mediu.

Casa bunicilor mai există?

Da, știu și când s-a construit, pentru că obiceiul era ca părinții – bunicii mei au avut 10 copii, dintre care patru au murit – să-și împartă loturile băieților. Era destul de mare aria de grădină și s-a împărțit la trei băieți, iar fetele au plecat de acolo. Eu, fiind din grupa fetelor, cu mama mea, am plecat din sat.

Tora Vasilescu: Generozitatea de acolo o am. Dar și multe altele. Bunicul meu cânta, mătușa mea cânta la biserică, chiar și corzile vocale sunt de la ei. Dar, din cauza țigării și a profesiei, am avut de plătit cu ele. Când eram tânără, am avut un diagnostic destul de grav, noroc că a fost la început, în fază incipientă, și am fost iradiată.

Și exista posibilitatea să se întâmple ce anume?

Să fac cancer. Eu tot ocolesc cuvântul, dar asta era. Țigara și profesia m-au dus acolo. Păi, noi eram în epoca post-sincroanelor. Știți ce însemna să faci un post-sincron pentru Lucian Pintilie, pentru „De ce trag clopotele, Mitică?” Zeci, sute de ore de țipete, strigăte, replici.

Tora Vasilescu

De unde încercați să nu trageți multe duble la filmare, făceați asta cu vocea, la post-sincron…

Și la filmare trăgeam… M-am gândit de multe ori că prea au luat-o în serios regizorii care-și spun și creatori. Sigur, să creeze, dar nu într-un mod în care să umilească actorul.

V-ați simțit umilită ca actriță?

Aveam atâta energie și putere și dorința de a lucra cu el, cu Pintilie, care era un tip atât de inteligent… Plecase în Franța, apoi revenise în România, lupta atât de mult să-și ducă filmul la bun sfârșit. Dar poate e prea mult pentru Caragiale, prea mult din multul lui… Am și eu niște idei fixe și una este că talentul înseamnă măsură. Și mie mi-a zis cineva din lumea filmului, după ce l-a văzut: „E prea mult”. Însă am revăzut filmul acum și îți face o mare plăcere să te uiți la el, am și uitat de greutățile din perioada aceea. Azi n-aș avea energie să fac așa ceva.

Pomeneați de ego-uri exacerbate. Ați avut parte de multe în jurul dvs.? Ca actriță și ca femeie?

Da, dar n-aș vrea tocmai acum, de Crăciun, să începem să judecăm. Ego-ul apare mai târziu în viața noastră și se confundă cu proprietățile, cu banii, cu faima, cu aptitudinile noastre. Cine sunt eu?! Cine sunt eu?! Eu, eu, eu! Sau dă-mi, dă-mi!

Vă întreb asta pentru că spuneați într-un interviu, mai demult, că vă simțeați uneori ca un roboțel în fața regizorilor.

Eu sunt din pornire un Berbec încăpățânat. Poate de aceea nu mi-a plăcut să joc lecția asta a umilinței în fața regizorilor și să dau din cap „da, da, da”. Iar eu asta trebuia să fac. N-am putut, n-am știut să joc teatru în viață, am zis că mi-e suficientă minciuna scenei. Unde e un adevăr, desigur, dar ornat cu multă minciună, hai să fim serioși. Să ne gândim doar la rolurile de femei. Ca femeie, chiar dacă aveai rol principal, ți se dădeau câteva replici acolo și restul erau ale bărbaților. Păi, ce să faci și tu în pauze? Faci glume! Te mănâncă băieții dacă n-ai replică și nu ești haioasă.

Tora Vasilescu: Am refuzat unele roluri pur și simplu pentru că sunt feministă. În general, din perspectiva bărbatului, femeia trebuie să se plaseze mai jos cu toate necalitățile, uitând de calitățile ei, pentru ca acest Vânător să aibă nota mai mare. De aceea, feng shui-ul, cu accentul lui pe energia yang, m-a enervat îngrozitor și am zis că mai bine șui decât feng! (râde)

Nu sunt pentru egalitate, dar sunt pentru complementaritate.

De ce nu pentru egalitate? În ce sens?

Nu pot să mă lupt cu un bărbat fizic, de pildă. Fizică.

Asta e altceva, da.

Da, pentru că pe plan spiritual, al inteligenței, nu se pune problema. Gândiți-vă că abia din 1936 încoace, de la Carol al II-lea, femeia poate vota! Și numai cea cu studii putea la început.

Tora Vasilescu și Șerban Ionescu în „Imposibila iubire”

Cum ați resimțit și cum ați luptat cu această prejudecată masculină legată de femei când erați tânără, în plină carieră?

Am luptat cât am putut. Mi-am luat „pumnii” de rigoare. M-au judecat când fostul soț [Mircea Daneliuc] își dăduse carnetul de partid și devenise dizident. Îmi amintesc că a fost o întâlnire la care participa și Ion Besoiu, căruia lumea îi cântă osanale și care fusese secretar de partid… Cred că erau pregătiți dinainte, toată echipa de la teatru, pentru că ridicau mâna pe rând și spuneau lucruri de genul „porți pulover roșu ca să înfurii taurul” – asta mi-a rămas întipărit în minte. Un coleg îmi reproșa că i-am dat un pumn într-o scenă – asta e, actorii o mai și încasează uneori, normal – , iar unul a spus „Într-o zi, nu m-ar mira dacă Tora ar striga Jos Guvernul de pe scenă”. Eram foarte frumușică, eram îmbrăcată într-un costum din acela de căprioară, de la export (râde), piele întoarsă de culoare bej. Eu, ce să fac, mi-am luat o foaie și notam tot. Și când au terminat, am zis: „Besoiu, acum, în anul 1985 sau cât era, crezi că un actor ar fi în stare să strige Jos Guvernul pe scenă?!” Și s-a închis ședința, și-au zis că nebuna se duce și spune mai departe că „actorii sunt în stare… ” și că le dăm idei!. Era o mare teamă legată de asta.

Totul putea fi răstălmăcit.

Cum să nu? Noi încercam câte o șopârliță și lumea imediat o prindea. Acolo era feedback-ul, energia aceea care circulă între noi și spectatori. Ne înțelegeam unii pe alții. Asta dădea un mare farmec spectacolelor noastre.

Dar și filmelor. Mircea Daneliuc strecura foarte multe în filmele lui.

Da, multe. A și plătit pentru asta [filmele i-au fost cenzurate, a avut interdicția de a filma câțiva ani și a fost forțat să se angajeze la Întreprinderea Poligrafică București, n.r].

Dar dvs.?

Sigur că da. Am fost și eu pe lista neagră o perioadă. Dar Geo Saizescu, de pildă, a riscat și m-a luat în  filmul „Sosesc păsările călătoare” [1984, n.r].

Tora Vasilescu și Ștefan Iordache în „Glissando”

Ce însemna lista neagră, mai exact? Ce se întâmpla sau nu se întâmpla?

Of. N-ați văzut filme americane cu actorii trecuți pe lista neagră pentru simpatii de stânga? Așa eram și noi, pe lista neagră, doar că din alt motiv.

Nu mai primeați roluri?

Da, nu mai primeai nici un rol. Nici nu mai știu cât a durat, dar a fost ceva. Știam că telefonul e ascultat, la un moment dat, din cauza lui Daneliuc, și vorbeam cu o prietenă, care era soție de diplomat și spuneam: „Sanda, am venit de la Tulcea și am adus chestia aia neagră care se mănâncă cu unt și se bea cu vodcă!” Era vorba de icre negre (râde). Sau ziceam „Domnule căpitan, lăsați-ne și pe noi să vorbim puțin!”. Umorul ne-a salvat! Asta a fost o mare șansă.

Tora Vasilescu: Uite, de exemplu, despre Amza Pellea se zvonea că a fost iradiat – nici nu știai de unde veneau zvonurile astea, probabil chiar de la Securitate – pentru că ar fi spus ceva de genul: „Leana lui Zăpăcitu din capul satului, din capul statului”. Lucrurile nu erau deloc simple. Noi eram tineri, iar bucuria unor oameni care au trăit acele vremuri e sub umbrela tinereții și a energiei de atunci. Iubeam… Iar noi, actorii, când mergeam prin deplasări, eram primiți pe la gospodăriile de partid și eram așa de bucuroși că mai făceam rost de puțină mâncare. Deși, pe vremea aceea, nu ne puneam așa tare problema să ne închinăm la altarul stomacului. Băgam ce găseam, dar măcar nu era atâta otravă în mâncare. Asta e, unde e un plus, trebuie să fie și un minus, e valabil pentru toate societățile.

Existau niște privilegii pentru breaslă?

Erau contracte bune pe atunci, dar se duceau în mare parte la stat. Țin minte că am luat 40.000 pentru un rol, iar 70.000 costa o Dacie. Iar dacă primarii voiau să-ți dea o masă ca de bun venit în satul sau orașul lor, de ce nu?

Se deschideau niște uși.

Da, se deschideau. Și acum se deschid. Să știi că mie doctorii nu-mi iau bani. Trebuie să găsesc eu niște modalități să le mulțumesc, să le duc cărți, să găsesc ceva interesant. Am avut o intervenție foarte dură la Fundeni, acum vreo doi ani, și la ce pensie avem, bine că se decontează… Una e să știi la modul general cum trăiesc unii oameni și una e chiar să trăiești așa. Mulțumesc lui Dumnezeu, am fost mai păzită. Și am chiar și un soț foarte bun, care are grjă de mine și care spune din când în când: „Eu te iubesc pe tine mai mult”. Iar eu îi zic „Iubește-te pe tine mai mult, ca să poți da mai departe o iubire de calitate foarte înaltă” (râde).

Tora Vasilescu

Dar existau suspiciuni între actori și regizori, legat de cine colaborează cu Securitatea? Vă păzeați?

Suspiciunea asta exista mai mult în teatru decât în filme. Cei din cinema erau invidiați, pentru că acolo se câștigau mulți bani, apariții la televiziune, renume. Când plecai la un festival în străinătate, de pildă, venea securistul teatrului sau al filmului și te prelucra înainte, să nu spui nu știu ce despre țară, să te miroasă dacă nu cumva vrei să rămâi… Dar nu mai veneau când te întorceai, probabil erai urmărit pe tot drumul și deja știau ce-ai făcut.

Vă amintiți prima ieșire într-o altă țară?

Da, da. În 1977, am fost în Italia, la Festivalul filmului neorealist de la Avellino, cu filmul „Cursa”. Acolo m-am întors doi ani mai târziu cu filmul lui Constantin Vaeni, „Imposibila iubire”, și am primit medalia de aur pentru rol, ei nerecunoscându-mă după primul film. Anna Magnani de România, scriau ziarele pe atunci.

Tora Vasilescu: Îmi amintesc vizita la Capri. Vii dintr-o țară socialistă și nimerești la Capri, într-o nebunie întreagă, în luna decembrie, când e plin de flori. Eu și regizorul Tudor Mărăscu ne-am împrietenit atunci la hotel cu niște oameni care aveau cheile unor proprietari de case din Capri – era extrasezon, erau închise. Am fost în ele și efectiv mi-au dat lacrimile la un magazin cu lenjerie de pat. Erau atâtea broderii, atâtea modele! I-am urât atunci! „Fir-a-ți ai dracu de capitaliști, cum puteți să aveți ceva atât de frumos!?”

Apoi, pe stâncile Faraglioni din Capri, am avut o senzație de vertij – aoleu, o să zică lumea că-s nebună! – de unicitate cu tot. Senzația că te dizolvi cu totul și că ești parte din tot.

Pare să fi fost un moment de grație.

Da, am avut și pe scenă această trăire. Sunt foarte rare, dar pentru ele merită să faci meseria asta. Simți că nu mai ai margini, că pleci. Durează câteva secunde. Dar este… nici nu știu cum să descriu, cu ce cuvinte. E o stare de euforie, când cuvântul în sine e atât de frumos, încât simți că te înalți odată cu el. Recitam din Eminescu, parcă.

Filmul e mai tehnic, e cu duble, cu întreruperi. Îți permite mai puține momente din astea.

Nu e, dimpotrivă. Soțul meu mai zice „Dom’le, dar cât plâng coreenii ăștia în filme”. „E un popor de plângăcioși, plâng ușor! (râde) Tu știi ce greu e să plângi de-adevăratelea?!” Aștepți să intri în altă dimensiune. Nu e de sensibilitate oculară – văd cum se uită unele în reflector, doar-doar – e o întreagă chimie acolo. Îi comanzi creierului acea sensibilitate de care ai nevoie ca să ajungi la acea stare. Dacă nu ai amintiri, dacă nu ai suferințe… De fapt, suferințele îți construiesc aceste sensibilități în viață. Eu, dacă încep să recit acum o poezie, imediat îmi dau lacrimile, pentru că am mult bagaj în spate, am trusa cu mine. Nu e ușor. Cineva spunea că nu trebuie să crezi decât în ceea ce ai experimentat tu. Dar cât de greu e să explici aceste sentimente unor oameni care nu le-au trăit? Și să le retrăiești de 8-9 ori, cale de tot atâtea duble? La filmul lui Constantin Vaeni, „Imposibila iubire”, am avut 7-8 duble, el voia și mai bine, și mai bine, a văzut că m-am dus bine de tot pe rol, iar echipa era toată într-o vibrație, stăteau toți uite-așa! Am primit și aplauze atunci, am primit, de fapt, de multe ori aplauze la finalul unei scene, din partea echipei.

Scena de care pomeneam era cu Șerban Ionescu – care mi-era drag ca un copil mic, era un partener de joc incredibil, era o iubire frățească între noi cum nu găsești prea des – și mă uitam la o apă. Am povestit asta de multe ori, mă uitam la apă ca să reușesc să intru din nou în starea aceea și să spun replica. În film eram o țărancă bătută, amărâtă, vândută pe un butoi de țuică, iar el mă întreba „Te bate?” „Mă bate”. „Dar cum te bate?”. Iar eu spuneam: „Îmi dă cu codirișca peste ochi, cu pumnii și cu picioarele mă bate dacă nu fac ce spune el”. Și, la un moment dat, nu mai puteam! E ca și cu orgasmul, dom’le, de câte ori, adică? (râde) Și lui Șerban Ionescu, care nu era filmat la scenele alea, era cu spatele la cameră, au început să-i curgă niște lacrimi… Deci, el juca pentru mine, mă ajuta pe mine să termin scena. Asta numesc eu generozitate. De lucrurile astea mi-e foarte dor. De altele nu.

Tora Vasilescu

Legat de șirul de suferințe care v-au ajutat mai târziu în actorie, povesteați în trecut că ați fost forțată să vă maturizați rapid, la 14 ani, îngrijindu-vă tatăl vitreg pe patul de moarte.

Da, dar până atunci, între 5 și 14 ani, am trăit cu poveștile despre război și lagăr. Tatăl căruia îi port astăzi numele era de etnie germană și fusese dus în lagăr în locul surorii mai mari, la 17 ani, la Donbass. A murit la 39 de ani de cancer de plămâni. Am crescut cu poveștile lui despre foamete, despre cojile de cartofi mâncate și despre multe alte suferințe. Dar și cu poveștile fabuloase ale femeilor din satul bunicilor, Iazurile, femei care stăteau la mâncat semințe duminica – n-aveau cafea, săracele, pe vremea aia. O lume fabuloasă, à la Marquez, despre vrăji și spirite, și sigur că imaginația mea a prins aripi. Unei mătuși, care era educatoare, îi plăcea mult poezia și citea din Coșbuc, iar eu le învățam și le recitam după aceea. Am început cu partea artistică de mică.

Erați artista familiei?

Da. Când m-am mutat de la bunici la Tulcea, cu mama și tatăl vitreg, m-au simțit și acolo imediat. Cel mai mare necaz din perioada aia a fost că fata educatoarei a fost Albă-ca-Zăpada și eu a trebuit să fiu Regina cea rea! Și toți copiii voiau să mă bată că eram Regina cea rea! (râde). La grădinița de la țară, copiii erau mereu în jurul meu, la toate prostioarele pe care le făceam. Și m-au părăsit când a venit fetița dascălului cu o rochiță nouă. Cred că de-aia am învățat croitorie! (râde)

Știți croitorie?

Da, știu bine. Majoritatea rochiilor mele sunt în filme, ar fi trebuit să fiu trecută pe generic.

Astăzi mai coaseți?

Da, dar mai rar. Cel mai mult îmi place să modific ceva, pentru că mă provoacă să-mi pun mintea la contribuție. De exemplu, am luat o rochie mică și să vezi ce rochie de seară am făcut din ea… Să pot să-mi exersez mintea, imaginația, acolo e bucuria.

Erau foarte multe femei în jurul dvs. Și mă întrebam ce fel de femei erau. Aveau umor, ca dvs.? Erau puternice?

Bunica a fost cea care m-a făcut să simt iubirea necondiționată, pentru că la 2-3 ani, eu cu ea am dechis ochii spre lume. Și ea cânta când mai bea un pahar de vin, bunicul cânta și el la un instrument, ne puneau cearșafuri cu doi pari, pe post de scenă, făceam serbări. Eu eram capul răutăților, oricum. E mult de povestit…

Și mama?

Pe mama abia mai târziu am perceput-o… Recăsătorită fiind, am avut mereu senzația că s-a abținut să mă îmbrățișeze, poate ca să nu arate asta față de un om care nu era tatăl meu… Nu știu. Dar s-au chinuit pentru binele meu, m-au dat de mică la școala de muzică, mi-au cumpărat vioară, iar pentru că n-am putut să fac vioară, m-au dus la pian, mă trimiteau la tot felul de serbări. Mergeam la două școli în paralel, încă din clasa I, făcusem anemie, la un moment dat, de la atâta efort.

Era posibil să mergi la două școli în paralel, la vârsta asta?

Nu știu, dar asta făceam, și aproape zilnic. Școala normală, cum ar veni, și cea de muzică.

Mai aveți frați sau surori?

Mai am doi frați gemeni de la a treia căsătorie a mamei – diferența de vârstă e foarte mare între noi, ei s-au născut când eram eu la facultate – și o soră de la tatăl meu vitreg, Vasilescu. Wagner, la origine. Își schimbau pe atunci numele ca să-și acopere originile nemțești sau evreiești. Așa erau vremurile. Albulescu, de pildă, era Weissmann. E o întreagă listă pe Internet.

Nu e nici unul în domeniu? Actorie sau muzică?

Nu, depinde de unde a venit gena, ce parte a fost mai puternică. Sora mea e chiar timidă și seamănă mult cu tatăl, inclusiv fizic.

Locuiesc tot în zonă, în Dobrogea?

Nu, am reușit să-i aduc mai aproape, aici. Un pic mai greu, dar am reușit.

Tora Vasilescu

Apropo de copilărie, ce făceați special de sărbători, de Crăciun?

Iarna nu mergeam la țară, ne petreceam la bunici doar vacanțele de vară, așa că nu știu cum era acolo. Dar la Tulcea, în seara de Ajun nu se întâmpla aproape nimic. Rar, când și când, se auzea câte un colind, pentru că nu aveai voie. Nici pe mine nu mă prea lăsau să plec să cânt colinde. Noi îl sărbătoream pe Moș Gerilă, nu pe Moș Crăciun. Eram foarte îndoctrinați pe atunci, ce știam noi, copiii?

Stăteam la casă și eram fix lângă curtea unei fabrici de frângherie. Era multă lume, multe femei care lucrau. S-au depozitat apoi covoare persane, scânduri și multe altele, noi ne urcam pe ele, țineam serbări pentru copii, pentru un pachet de semințe. Dom’le, era atâta bucurie! Ne dădeam cu sania pe derdeluș, că era o stradă în pantă, eram cu mâinile înghețate bocnă, dar era atâta bucurie, nu vă pot spune! Pentru că totul era imaginat și creat de noi, copiii. Nu prea aveam jucării, îmi amintesc însă de o păpușă mare, pe care o chema Cornelia și pentru care mă invidiau toți copiii. Aveam și trotinetă, ce mai, eram un copil alintat! Trotinetă pe timpurile alea! Era ceva nemaivăzut!

Dar să vă arăt bradul meu, suportul are vreo 30-40 de ani. L-am găsit în fața magazinului București, nu funcționa și l-am dus la reparat, la teatru. Are două melodii pe tambur. Uite ce frumos cântă, cum sună. M-am chinuit în toți anii ăștia să găsesc un brad cât mai mare, rotund, să arate bine. Apoi mi-am zis „de ce mă tot chinui atâta?” și am luat un brad mic artificial, încape perfect, și nici nu fac rău planetei. Pentru că sunt ecologistă, sper că ați văzut că am două solarii acolo (râde).

Mâncați exclusiv din grădina dvs.?

Da. În afară de carne, cam tot. Dar vecinul tocmai a tăiat o mangaliță, deci, totul e aici. În solarii sunt acum doar salatele.

Grădina dvs. arată foarte bine și acum, îmi închipui cum e vara. Când ați început să lucrați la ea?

Acum zece ani. Filmam la studiourile Buftea și pentru mine a fost un dar ceresc să stau la două minute distanță, după o viață întreagă de navetă și întârzieri la filmări. Soțul meu a găsit locul, iar eu am sădit fiecare frunză de aici. Pentru că lucrul cu natura e un fel de meditație pentru mine. Îmi păstrez și semințele, sunt bancă de semințe, am ajuns la performanța să știu culoarea florii după sămânță!

Cât de des mai plecați spre București?

Rar, doar când am nevoie la doctori (râde).

Călătoriți?

Am piscina încălzită în curte, de ce m-aș mai deplasa? Camil Petrescu spunea „orice călătorie e un vis ratat”, iar la mine a fost foarte adevărat (râde). Am tot fost. Când mergeam la festivaluri de film, ne plimbam prin orașe, prin muzee, stăteam la petreceri până dimineața. Mi-am făcut călătoriile.

Aș avea un interes însă pentru zona asiatică, acolo mi-ar plăcea să ajung. Aș vrea să-l văd într-un concert pe Dimash, știți de el? Se pare că are cea mai tare voce din lume la vocea actuală, atinge șase octave. Și ce frumos e! În China m-aș duce, în Japonia…

Trecând în cu totul altă zonă, zilele astea se împlinesc 30 de ani de la Revoluție și mă întrebam cum vedeți cu ochii de acum decembrie 89? Știu că ați fost în mijlocul evenimentelor.

Am ieșit în stradă, nu te puteai abține, te chema o forță, era ură acumulată împotriva a tot ce fusese până atunci, era frustrare. Îmi amintesc pumnul ăla ridicat cu ură! Nu știam nimic despre luptele din interior, despre KGB sau ce a mai apărut ulterior. Noi cu inima am fost în stradă, dar în spate a fost altceva… În ziua de 22, am ieșit cu cozonaci, le dădeam soldaților și strigam „Ați mâncat destulă pâine, acum să mâncați cozonac!” Ce naivi eram…

Când a plecat Ceaușescu, am ajuns cu grupul pe jos la televiziune și am urcat pe un tanc în curte, nu știu dacă se trăsese cu el sau era de decor. Parcă nu se trăgea încă pe 22 la prânz, nu mai știu exact. Și, pentru că eram cunoscută, mi s-a spus: „Urcă-te pe tanc și spune-le oamenilor că înăuntru se vorbește la televizor, se transmite, suntem liberi, Ceaușescu a fugit”. Și asta am făcut. Mă văzuseră atunci oamenii la televizor, dar nu m-am considerat niciodată revoluționară, în sensul că n-am cerut niciodată certificat. Și a fost totuși un risc major la care m-am expus, dacă e să te gândești, în ziua aceea. Parcă eram nebuni cu toții, trași de sfoară. Când am plecat de la televiziune, mândră nevoie mare, am văzut deja cum se spărgeau cu pietre geamurile magazinelor. Și în clipa aceea am început să recit un sonet de Shakespeare: „Când mă gândesc că tot ce este n-are/ Decât o clipă de desăvârșire/ Că veșnic scena lumii e-n schimbare/ Sub tăinuta stelelor rotire…” Foarte repede m-am trezit la realitate.

În anul acela, am ornat bradul cu funde negre, pentru că auzisem că au murit foarte mulți. Se anunța la televizor ceva îngrozitor. Și când am aflat că Ceaușeștii au fost împușcați, știți ce-am făcut? Am aprins o lumânare. Mi-am zis că indiferent cât îi urăsc, ei au nevoie de lumină ca să plece. Și m-am mai gândit că o să plătim pentru asta.

Tora Vasilescu la Revoluție (foto: arhiva personală)

„Șobolanii roșii” când s-a filmat, imediat după? L-am văzut în anii aceia și mi s-a părut șocant la vârsta aceea. Vorbea despre o lume de care nu știam.

Da. Florin Codre fusese cascador în tinerețe, acum e sculptor, și se întorsese atunci de la Paris să facă un film despre tot oful lui. Mie mi-a dat un salariu 6 luni înainte, iar când am citit scenariul, mi-am zis „Doamne, ce vulgaritate! Nu pot să-l fac! Dar am luat banii, ce să fac acum?” M-am angajat să-l duc până la capăt așa cum e scris, pentru că, dacă aveam cea mai mică jenă, ea s-ar fi văzut imediat pe ecran. Am luat premiu de interpretare pentru rol, dar pudibonzii m-au criticat.

Pentru mine, în anii 90, erați printre puținele actrițe pe care le credeam libere. Erați dezinvoltă, ceea ce vedeai mai rar. Și mă întrebam dacă și dvs. v-ați simțit liberă.

Vezi tu, educația noastră de la facultate, primită în special de la geniala actriță care a fost Eugenia Popovici, se putea rezuma așa: „Voi nu jucați cu buletinul vostru. Nu ești Teodora Vasilescu, ești cutare personaj”. Ceea ce e o eliberare, poți chiar să scoți anumite umbre din tine, porcării de care nu ești conștient, pentru că e în numele personajului. Cine are puterea să intre într-un personaj cu corectitudine, cu adevăr, aproape are acces la subconștient. Actorii care nu știu cum să-și țină mâinile sunt în afara personajului. Sergiu Nicolaescu, dacă te uiți, nu știe niciodată cum să-și țină mâinile. În asta stă frumusețea actoriei, să preiei mai multe vieți, mai multe personaje. Trebuie să știi însă și cum să ieși din el, să-l lași acolo pe scenă, altfel poți fi manipulat de propriul personaj.

Ați construit prietenii pe viață cu unii colegi de breaslă, cu actori?

Ne mințim așa când ne întâlnim, cu entuziasm și cu pupături, că o să ne vedem mai des, că ne știm cu toții de atâția ani… Îmi vine să râd, dar n-ai ce face, că așa e jocul. De multe ori, joci teatru în societate, nu te poți afișa doar nud. Trebuie să te îmbraci cu ceva. Mi-aduc aminte cu plăcere de Ștefan Iordache, de Șerban Ionescu, dar nu am fost genul bisericuță. Eu sunt mai înclinată către meditație, către solitudine, de aceea, când lucrez în grădină, cu plantele, mi se oprește rotița asta a gândurilor și intru în altă zonă. Asta cred că înseamnă smerenie.

Tora Vasilescu: „Viața e mult mai complicată decât o putem spune noi într-un interviu”

S-a tot scris acum câțiva ani despre povestea dvs. de dragoste cu un american, Charlie Gallo, care a încercat să vă contacteze prin intermediul revistelor. V-a mirat gestul?

Nu e nimic de ascuns, plecasem la admitere la facultate, el venise cu un prieten la cămin, unde stăteam în perioada aia. Terminase armata în Germania Federală și a vrut să facă un tur prin țările comuniste, așa a ajuns și în România. Noi, gagicile care am picat, am început să plângem, iar el îmi spunea mereu. „You must be happy, you must be happy!”. Am fost la mare cu el, cu o fată translator. Și i-am și spus, „La noi, la români, obiceiul este să fim împreună după nuntă”. Și așa a rămas. Ne-am dus la Tulcea, să facem actele, și după ce a plecat el, a bubuit tot orașul că el e american.

Urma să primesc acte și de la el, mai lipsea un certificat de naștere în original, el a plecat ca să le aducă. Mie mi-a venit o scrisoare de la Satu Mare să dau concurs pentru corpul lor de actori, așa că am plecat din București, puțin mi-a mai păsat! Nu am mai primit nimic de la el, iar vreo 50 de ani mai târziu mă trezesc că le scrie tuturor revistelor, că îmi cere iertare, că nu știu ce.

L-ați reîntâlnit?

Da, am fost cu Daneliuc în America, și o prietenă se întreba „Ce mai face oare Charlie?”. Și l-a găsit! Tatăl lui avea un teatru în New York, pe Broadway, că de asta m-am și aruncat așa, mi se părea o tragedie că nu intrasem la teatru. „Oh, boy, oh, boy”, tot zicea el! când m-a văzut, că eram frumușică foc (râde). De trei ori m-a rugat să rămân, dar eu aveam de terminat „Glissando” și după aia oricum s-a terminat și relația cu Daneliuc. Asta e, viața e mult mai complicată decât o putem spune noi într-un interviu. Spunem și noi câte puțin.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO