133 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Un final plin de controverse, urmat de o mulţime de teorii şi un posibil caz de malpraxis

După o viaţă scurtă, dar extrem de agitată, marcat de o iubire pasională şi distructivă, în acelaşi timp, Mihai Eminescu s-a stins din viaţă la numai 39 de ani, internat fiind de câteva luni în sanatoriul de boli mintale al doctorului Alexandru Şuţu. Deşi au trecut 133 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, sfârşitul său stârneşte şi acum o mulţime de teorii ale conspiraţiei şi analize, mai mult sau mai puţin pertinente.

Primele semne de boală, internări repetate, moartea prematură

În vara lui 1883, pe când avea doar 33 de ani, poetul a dat primele semne de alienare mintală. A fost diagnosticat cu manie acută şi internat în sanatoriul medicului Şuţu. Cum starea lui nu părea să se îmbunătăţească, rudele şi prietenii au strâns bani ca să îl trimită la un sanatoriu la Viena, unde a şi plecat pe 20 octombrie. Acolo a rămas până în luna ianuarie a următorului an. Pe 8 ianuarie s-a stins însă din viaţă tatăl poetului, aşa că acesta a început să le scrie în mod repetat apropiaţilor şi să ceară externarea sa.

Pe 10 februarie doctorul Obersteiner i-a recomandat lui Eminescu să plece o perioadă în Italia, aşa că 16 zile mai târziu acesta pleca în călătorie alături de prietenul său, Alexandru Chibici Revneanu.

Seria tragediilor din familia poetului era însă departe de final. Pe 7 martie Neculai Eminovici, unul dintre fraţii lui Eminescu, s-a sinucis, aşa că 20 de zile mai târziu poetul ajungea în gara din Bucureşti, unde era aşteptat de mai mulţi prieteni. Pe 7 aprilie a plecat spre Iaşi, dar în noiembrie era din nou internat, de această dată la Spitalul Sfântul Spiridon.

Vara lui 1885 şi-a petrecut-o la Liman, lângă Odessa, unde a încercat o nouă recuperare, însă în noiembrie 1886 era din nou internat, de această dată la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. Primăvara lui 1997 l-a dus la Botoşani, unde locuia sora sa, Henrieta şi este internat în spitalul de aici. În acest timp prietenii strâng bani care să ajute la întreţinerea şi îngrijirea acestuia, iar în vară medicii îi recomandă să meargă la Viena, apoi la Hall in Tirol. Stă acolo toată vara, apoi revine la Botoşani unde prietenii din lumea artistică dau un spectacol în beneficiul său.

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! Fericită pentru artist, nefericită pentru om.

I.L. Caragiale

În aprilie 1888 Mihai Eminescu se mută la Bucureşti şi încearcă să lucreze, însă în februarie este internat iar, de această dată la Mărcuţa, de unde este transferat la sanatoriul Caritas. Poetul este diagnosticat cu alienaţie mintală în formă de demenţă şi este dus la casa de sănătate a doctorului Şuţu, acolo unde a şi murit, în jurul orei 4 dimineaţa, pe 15 iunie 1889.

Moartea lui Mihai Eminescu, posibil caz de malpraxis

De mai bine de un secol moartea lui Mihai Eminescu continuă să fie sursă de polemici şi teorii, unele mai fanteziste, altele, mai puţin. O mulţime de specialişti au vorbit în ultimele decenii de faptul că poetul ar fi fost victima unui malpraxis şi că tratamentul greşit ar fi fost cel care i-a adus moartea prematură.

Aceştia consideră că poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator provocat de intoxicaţia cu mercur. Diagnosticat în 1886 cu sifilis şi ca fiind în pragul demenţei din cauza afectării creierului de către sifilisul netratat la timp, precum şi a abuzului de alcool, Eminescu primeşte indicaţia de tratament cu mercur, mai întâi prin aplicări locale, apoi direct prin injectare.

Medicii care au studiat dosarele eminesciene spun că dovezile nu arată nici pe departe semnele prezenţei sifilisului în organism şi nici ale demenţei. Aceştia susţin că mai degrabă poetul ar fi suferit de o tulburare bipolară şi că moartea a survenit în urma otrăvirii cu clorura de mercur.

Raportul oficial, întocmit de cel în al cărui sanatoriu şi-a trăit ultimele zile, medicul Alexandru Şuţu şi de doctorul Petrescu, pare ambiguu şi face mai degrabă referire la afecţiunile psihice ale lui Eminescu, decât la cele fizice. Nici autopsia nu a fost cu mult mai relevantă după ce o asistentă ar fi uitat afară creierul, iar acesta s-a descompus rapid.

Una dintre teoriile care au circulat atunci în presa vremii a fost că Mihai Eminescu ar fi fost, de fapt, ucis de către unul dintre colegii de sanatoriu, iar presupusul martor ocular a povestit totul unui jurnalist.

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d`acolo, unu furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!”

L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră bietul Eminescu murise!

Dumitru Cosmănescu, frizerul lui Mihai Eminescu, poreclit de acesta Dumitrache – Text publicat în Universul, 28 iunie 1926

Un medic care l-ar fi îngrijit pe Eminescu în timpul internării sale la Institutul Caritatea a susţinut că moartea poetului ar fi survenit ca urmare a unei infecţii, provenită tot de la lovitura la cap primită la sanatoriul doctorului Şuţu.

Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare şi se freca cu ele pe corp şi pe cap desfăcându-şi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului. – extras din raportul medical al dr. Vineş

În lipsa unei autopsii relevante moartea poetului rămâne un mister ce probabil nu va fi lămurit niciodată cu adevărat.

Citeşte şi: Povestea de iubire dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, mai tulburătoare decât poeziile poetului – LIFE.ro