A fost martor al unor chinuri şi abuzuri cumplite. Abandonat la naştere, crescut în spital și apoi într-unul dintre orfelinatele groazei, Valentin Căldăraş şi-a dedicat viaţa celor greu încercaţi de soartă

Aţi spus că până la 15 ani n-ați știut nimic de familia dumneavoastră. Cum ați aflat de unde vă trageți?

În 2003 a venit o delegație de nemți și aceştia au creat case de tip familial. Asta presupunea să fie 10-12 copilaşi cu 2-3 angajaţi, care erau zi şi noapte cu noi, astfel încât să trăim o viaţă cât de cât normală. Şi realitatea este că noi acolo am început să simţim o viaţă normală, într-o oarecare măsură. Acolo am reuşit să conştientizăm ce înseamnă copii normali pentru că am început să mergem la şcoală şi interacţionam cu ei, le vedeai stilul de viaţă, stilul de îmbrăcăminte, toate aspectele normalităţii unor copii crescuţi într-o familie.

Pentru noi astea au fost lucruri şocante. Noi eram foarte înapoiaţi, eram îndobitociţi, dar schimbările astea ne-au ajutat să conştientizăm ce sunt sentimentele, ce înseamnă iubirea, respectul, cum arată normalitatea şi viaţa.

Revenind la familia mea… aşa am aflat de ea şi de etnia pe care o am. Se crease DGASPC Arad, s-au angajat oameni cu pregătire în domeniul social, au venit oameni cu pregătire în logopedie, psihologie, pedagogi şi aşa mai departe. Au început să fie și manageri de caz, fiecare copil având un om care se ocupa de cazul lui. Aceştia au început să ne caute părinţii, să facă legătura cu familiile noastre, să vadă care sunt problemele cu care se confruntă acestea, stilul de viaţă şi să caute modalităţi de integrare în familii.

Aveam 15, aproape 16 ani când am descoperit că fac parte dintr-o familie de etnie romă, că mai am încă 5 fraţi care locuiesc în Arad, că eu provin din Lipova, acolo unde m-am şi născut. Cei din sistem au vrut să mă integreze, să merg acasă la familie, însă eu nu am dorit să-mi cunosc familia. Aflasem deja care este stilul lor de viaţă, aspectele tradiţiei pe care ei le păstrau cu sfinţenie, iar când au venit părinţii mei la Lipova am avut un şoc atât de puternic încât am leşinat înainte să apuc să îi văd. Mi s-a declanşat atunci un psoriazis de care nu voi scăpa până voi muri. Ştiam clar că nu vreau să merg la familia mea şi am spus că dacă mă obligă să fac asta, eu mă omor. Am cerut să fiu lăsat în sistem până la majorat.

Valentin Căldăraş: „Dumnezeu ne-a creat ca să fim o parte din el, pentru oamenii din jurul nostru. Asta este menirea omenească firească pe pământ, să conștientizăm că în tot răul e și un bine și în tot binele e şi un rău”

După ce am terminat liceul, la 18 ani, am luat Bac-ul şi m-am înscris la facultate. Ei, tot atunci eu a trebuit să părăsesc sistemul de protecţie. Am luat legătura cu cei de la asociaţia de care povesteam mai devreme şi am întrebat dacă este posibil să mă primească la ei cu o formă de chirie. Aceea a fost oportunitatea mea de integrare, iar conştiinţa mea, faptul că făceam diferenţa între bine şi rău, că îmi dădeam seama ce este în avantajul meu, ca să îmi fie bine şi ce îmi face rău, m-a ajutat să îmi văd de viaţă mai departe. Practic, eu am fost mamă şi tată pentru mine, am realizat singur ce îmi este de folos ca să mă pot integra în societate.

Între 15 şi 18 ani a fost cea mai complicată perioadă a vieţii mele pentru că am conştientizat că trebuie să mă pregătesc pentru ieşirea din sistem, adică să mi se rupă al doilea fir din viaţă. Bun, rău, cum a fost, acest sistem de protecţie a fost familia mea. Oamenii de aici m-au crescut şi mi-au dat posibilitatea să supravieţuiesc, să rămân în viaţă.

Şi atunci, această perioadă de 3 ani de zile m-a determinat să muncesc atât de mult încât să primesc cât mai multe informaţii care să mă ajute, să fiu pregătit pentru viaţă. Nu am să uit până mor cum, în fiecare seară, mă puneam în pat şi mă întrebam cum voi face faţă la dormitul în stradă. Mă pregăteam pentru ce era mai greu. Când mergeam de la Lipova la Arad, cu trenul, vedeam foarte mulţi oameni ai străzii. Am început să vorbesc cu ei, să îi întreb cum supravieţuiesc. Făceam o analiză a stilului lor de viaţă, ca să ştiu la ce să mă aştept. Mă gândeam apoi că mie, când mă întorceam seara la Lipova, îmi era frig şi nu ştiam cum o să rezist să dorm pe străzi, să nu mănânc, să nu mă spăl. Erau lucruri care reprezentau o normalitate şi o necesitate pentru mine şi nu aveam nici cea mai mică idee despre cum o să fac faţă. A fost o frământare fantastică pentru mine. Nu exista seară în care să mă pun în pat şi să nu mă gândesc la aspectul ăsta. A fost foarte, foarte, foarte greu.

Şi cum a fost, până la urmă, când aţi ieşit din sistem?

Am fost primit în acea casă, la fundaţia respectivă şi am putut astfel să urmez Facultatea de Asistenţă Socială şi Psihologia Copilului, am urmat şi masterul în Sociologie şi apoi încă alte câteva cursuri. M-am angajat în diferite ONG-uri şi la vârsta de 33 de ani mi-am fondat propriul ONG. Am lucrat timp de peste 12 ani în diferite ONG-uri, iar apoi am creat Împreună Suntem Mai Buni.

Am vrut să ajut copiii care au aceleaşi nevoi pe care le-am avut şi eu. Şi avem deja 10 tineri care au ieşit din sistem şi pe care am reuşit să îi punem pe picioare. Nu e însă o mândrie pentru mine pentru că ştiu că pot mai mult. Apoi, reuşita li se datorează pentru că e vorba de importanţa şi responsabilitatea pe care şi le acordă propriei vieţi. Fără acest aspect noi nu putem să forţăm pe nimeni să se integreze. Noi doar încercăm să îi facem să conştientizeze cât de important este să supravieţuieşti şi să duci o viaţă normală. Cei 10 au acum un serviciu, au o locuinţă socială sau aparţin unei instituţii de stat pentru că acestea au şi Centre de Tineret pentru tinerii care ies din sistem.

Pe lângă acest centru de voluntariat pe care îl avem la Lipova, am mai fondat alte 3 centre. Am creat un centru interdisciplinar de practică şi cercetare în educaţie şi protecţia copilului la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad, în care studenţii de la specializările Asistenţă Socială, Psihologie, Psihopedagogie specială şi aşa mai departe vin să facă practică. Beneficiarii sunt copii cu autism sau sindrom Down, iar profesorii universitari sunt coordonatorii de proiect. În acest fel studenţii au direct acces la beneficiari cu care să lucreze, iar cei 14 copilaşi din proiect au parte atât de activităţi educaţionale şi extraşcolare, cât şi de o masă caldă asigurată în fiecare zi.

Acum, pe 12 octombrie, vom inaugura şi un loc de joacă la Spitalul Louis Ţurcanu din Timişoara, unde sunt foarte mulţi copii diagnosticaţi cu diferite forme de cancer sau cu tulburări psihice. Am obţinut acolo un spaţiu în care să creăm acest loc de joacă pentru că, de cele mai multe ori copiii cu astfel de boli foarte grave stau internaţi cu lunile. Acum vor avea acest loc de joacă, precum şi încă 2 săli micuţe în care vom avea terapie ocupaţională.

În decembrie vom avea inaugurare la Special Medical Care, condus de Anca Nicolae Mădălina, preşedintele acestei asociaţii, unde avem şi noi o cotă de finanţare. Acest centru va deservi din punct de vedere medical copiii şi adulţii cu handicap fizic din tot judeţul Arad.

Pe lângă cele 3 centre în fiecare an avem şi 5 campanii mari, precum începerea noului an şcolar, Ziua Copilului, Ziua Vârstnicilor sau luna decembrie, când oferim 1000 de cadouri, 1000 de produse pentru copii sau vârstnici care au nevoie.

Îţi recomandăm şi: Abandonat la naștere și crescut la orfelinat, Petrea Ionel face minuni cu copiii de la școala unde este director

De părinţii dumneavoastră aţi mai aflat ceva?

Până la vârsta de 28 de ani nu l-am mai văzut pe niciunul dintre membrii familiei mele, când am vorbit cu mama la telefon şi am stabilit să ne vedem. În următoarea zi însă ea a făcut infarct şi a murit. După decesul mamei mele am început să iau legătura cu familia mea, cu frații mei, cu mătușile mele, cu unchii mei și am păstrat legătura cu ei.

Sunteţi un om foarte puternic.

Dumnezeu ne-a creat ca să fim o parte din el, pentru oamenii din jurul nostru. Asta este menirea omenească firească pe pământ, să conștientizăm că în tot răul e și un bine și în tot binele e şi un rău. Eu am fost foarte supărat pe Dumnezeu și foarte depresiv pentru faptul că am fost foarte conștient de viaţa mea. Se spune că de cele mai multe ori e bine să nu fii conștient, ca să-ți dai seama de cât de grea este viața atunci când te loveşti de probleme. Eu am fost supărat pe Dumnezeu pentru faptul că nu mi-a oferit o viață foarte bună, neconștientizând însă eu cât de bună mi-a fost până nu mi-am cunoscut familia.

Când am ajuns la priveghiul mamei mele, la 28 de ani şi am văzut stilul de viață al familiei mele, tradiţiile pe care le păstrează cu sfințenie, pentru mine a fost un șoc puternic. Acolo am conștientizat cât de bună a fost viaţa pe care am avut-o în acel sistem de protecţie. Acolo am dedus cât de mult m-a iubit Dumnezeu pentru faptul că mi-a dat o viață normală, în care eu să mă formez aşa cum am făcut-o.

A fost martor al unor chinuri şi abuzuri cumplite. Abandonat la naştere, crescut în spital și apoi într-unul dintre orfelinatele groazei, Valentin Căldăraş şi-a dedicat viaţa celor greu încercaţi de soartă