A locuit în Maroc șapte ani. A vizitat peste 40 de țări de pe patru continente și s-a întors acasă să lucreze ca învățătoare. Ramona Stanciu: „ne-am căsătorit eu și soțul meu pentru că legea marocană nu permitea să locuim împreună în aceeași casă”

Experiență cu experiență s-a așezat peste învățătoarea Ramona Stanciu, cea care a vrut de când se știe să fie în serviciul celorlalți. Este azi un om închegat, complet care crede că fiecare în viață are o misiune de dus. Cu copiii români lucrează din septembrie 2023, dar și-a aplecat inima celor din India atunci când era în ipostaza de voluntar sau chiar când lucra la un orfelinat în Maroc.

După un ocol prin lume așa cum a mărturisit, mai exact peste 40 de țări vizitate, când a venit vremea să se poticnească într-un singur loc, s-a oprit în Maroc. Șapte ani a locuit acolo din cei 13 în care a hoinărit prin lume. Nu singură, ci cu logodnicul care ulterior i-a devenit soț. Culmea, nu a simțit că aparține acelei lumi chiar dacă acolo i-a născut pe cei doi copii ai săi. S-a întors acasă.

Ramona Stanciu are 38 de ani și o valiză de amintiri în spate pe care, pe rând, una câte una le va povesti celor doi copii ai săi. Să o cunoaștem și să vedem cum își pune amprenta în țara noastră!

Ramona Stanciu: „Nu am visat de mică să fiu învățătoare”

Și pentru că autocunoașterea o descriem ca fiind o introspecție, fă un exercițiu, Ramona! Cine ești tu ca om?

Îmi place să zic că sunt femeie înainte de toate, de toate rolurile cu care jonglez în fiecare zi și pălăriile pe care mi le pun ca să îmi îndeplinesc menirea în această lume.

 Ce culoare are prezentul tău?

Depinde foarte mult de zi, însă dacă e musai să spun o anumită culoare atunci e un verde crud ca verdele de primăvară timpurie. De ce verde? Pentru că verdele semnifică speranța și pentru mine fiecare zi e o nouă oportunitate să fiu mai bine, eu cu mine și cu cei din jurul meu.

 Ai norocul să fi îmbrățișat în viață o meserie frumoasă, respectată care aduce lumină și pune bucurie în inimile altor oameni mici. O dorință ticluită de mică?

Nu cred că am visat de mică să fiu învățătoare, însă de când mă știu am vrut să fiu în serviciul celorlalți. Și cred că viața m-a purtat pe căi neștiute ca să mă autodepășesc și ca să fie cu folos întâlnirea mea cu oamenii mici.

 De când îți lași amprenta în învățământ?

Am început de mult pe ici, pe colo. Mai exact de prin facultate când făceam modulul psihopedagogic și am suplinit o profesoară de științe socio-umane pentru câteva săptămâni. Apoi, au urmat alte ocazii, am făcut voluntariat prin India unde am lucrat cu copiii din mahalalele New Delhi-ului, sporadic, la alte școli în incursiunea mea prin Sud-Estul Asiei, în Maroc la un orfelinat și acum, zi de zi, din septembrie 2023.

Ramona Stanciu: „Din cei aproape 38 de ani de viață, vreo 13 am hoinărit prin lume”

 Hai să o luăm cu începutul ca să aflu cum ai ajuns tu cadru didactic!

Cred că dacă nu vedeam o reclamă cu Teach for Romania la începutul anului trecut, nu deveneam cadru didactic. Educația e valoarea numărul 1 pentru mine și când m-am reîntors în România, după 7 ani de trăit în Maroc, a apărut un gând de a intra în sistem. Acel gând a fost înăbușit când am înțeles cât e de complicat să fac asta. Apoi, am văzut misiunea Teach for Romania și am fost inspirată să aplic pentru program.

Crezi că locul tău e la catedră, în mijlocul copiilor?

La catedră – nu, în mijlocul copiilor – da (nu e totuna cu a fi un profesor care stă la catedră și unul care e între copii!).

Citește și: Îngerul a mii de refugiați din Ucraina și-a deschis casa pentru doi orfani dintr-un oraș bombardat. Cum arată viața unui ucrainean din Cernăuți: „Îmi doresc ca România să nu știe niciodată ce înseamnă războiul”

Nu uit de activitatea ta din prezent, cea pe care o împarți și cu alte mămici, dar aș vrea să dăm o filă înapoi din viața ta. Ai „luat pauză” de la România și ai fost pe alt continent. Du-mă acolo, te rog!

Prima dată am poposit în Europa, cu bursă Erasmus în Danemarca, prin Italia, ”am tras o fugă” de câteva luni, 2 ani consecutiv, în America de Nord (Statele Unite), apoi într-un program în Norvegia care mă pregătea să devin instructor de dezvoltare (voluntar), Asia și după ce am făcut un ocol prin lume, am poposit 7 ani în Maroc. Din cei aproape 38 de ani de viață, vreo 13 ani am hoinărit prin lume.

Cu ce gând ai plecat și unde prima dată?

Să ies din bula mea și să descopăr lumea. Prima dată am plecat în Danemarca, cu bursă Erasmus.

Ramona Stanciu: „Ne-am căsătorit eu și soțul meu pentru că legea marocană nu permitea să locuim împreună în aceeași casă”

 Maroc. De ce și cu ce gust ai rămas?

Am ajuns în Maroc pentru că pe atunci logodnicul meu (acum soț) se întorsese în Maroc după ce a terminat doctoratul în România. Eu deja fusesem în aproape 40 de țări, mă mutasem în Spania ca să fiu cumva mai aproape de el dar pentru că aveam un job foarte solicitant (scriam proiecte de finanțare) care presupunea multe călătorii și toate weekendurile ocupate, nu aveam timp să-l vizitez. După un an de locuit în Madrid, la 29 de ani, mi-am zis că e timpul să îmi întemeiez o familie. Pentru că nu era posibil să locuiesc cu logodnicul meu în aceeași casă fără să fim căsătoriți (o lege marocană), ne-am căsătorit. Din cele 42 de țări pe care le-am vizitat, pe 4 continente, Marocul e singura țară unde m-am simțit înstrăinată și unde deși am întemeiat o familie, am făcut 2 copii nu simțeam că aparțin acelui loc. Spun mereu că Marocul e o țară minunată să mergi în vacanță, dar nu să-ți faci un trai acolo. E o discuție complexă despre mentalitate, educație socială, legi, etc.

 Ai fost nomadă și astfel ai umblat și prin India, și prin Thailanda, Cambodgia. De unde acest interes pentru zonele acestea?

Când studiam în Norvegia și mă pregăteam să plec ca voluntar aș fi putut să aleg câteva țări din Africa (Mozambic, Zimbabwe, Malawi) sau India. Poveștile și trăirile voluntarilor care se întorceau din India m-au impresionat și am ales să merg acolo pentru programul meu de voluntariat (6 luni). Înainte de cele 6 luni de program trebuia să facem backpacking 3 luni pe același continent și am ales: Thailanda, Laos, Cambogia, Vietnam și Nepal. Nu cred că e o întâmplare că am ajuns acolo. E una dintre cele mai intense, provocatoare, pline de uimire (și pozitiv și negativ) perioade din viața mea.

Singură sau însoțită?

De cele mai multe ori singură deși eram în echipă de 3 (eu și 2 letoni).

A fost o călătorie către sine? O putem numi așa?

Da, categoric! A fost o călătorie de trezire. Trezire la ce este cu adevărat viața, ce înseamnă sărăcia, ce este important în viață, de descoperire a valorilor mele și a lucrurilor care mă pasionează cu adevărat.

Ramona Stanciu: „Cuantific anii mei în vize, pașapoarte schimbate, în locuri văzute, emoții”

 Povestește-mi mai multe despre acești ani. Cum îi cuantifici?

Îi cuantific în vize, pașapoarte schimbate (nu-mi ajungeau paginile și trebuia să le schimb înainte de a expira), în locuri văzute, emoții simțite și oameni…mai ales oameni. Mă consider o persoană bogată datorită oamenilor care mi-au ieșit în cale, care m-au omenit, care m-au învățat câte ceva despre viață și despre mine. Mulți, mulți oameni pe care îi port cu mine în inimă.

Ce îți trebuie ca să pleci departe de casă, să îmbrățișezi în viață asemenea aventură?

Curaj?

O doză mare de nebunie, curaj și un strop de inconștiență (am avut parte de experiențe care ar fi putut fi fatale dar ce bucurie că au fost ”doar” experiențe din care am învățat și crescut).

Cum te-ai întors în România? Ce ai luat cu tine acasă din aceste experiențe trăite?

M-am întors în România recunoscătoare pentru ce reprezintă țara asta, pentru pâmântul ăsta roditor și binecuvântat, pentru români și valorile noastre. M-am adus pe mine mai înțeleaptă, mai deșteptată la ce este viața și la menirea mea.

Ce ai văzut în India, a fost așa cum se aude, o țară a contrastelor?

Este o vorbă despre India: ori o iubești ori o urăști. India este o țară atât de contrastantă, colorată, vie, aglomerată că ori o iubești (chiar și cu mizeria și zgomotul ei) ori o urăști. Nu există cale de mijloc! Am văzut sărăcia cum nu știam că există, nu puteam concepe înainte să merg acolo ce este cu adevărat sărăcia. Pentru cei mai mulți români, ești sărac dacă nu ai mașină, casă, telefon de ultimă generație, etc. Pentru unii indieni, cei unde eu am lucrat ca voluntar – sărac înseamnă a nu avea nici apă de băut. Imaginează-ți că ești copil de câțiva anișori, bei apă din canalizare și mânânci resturi de pe stradă, că dormi într-un cort improvizat din cartoane, plastic și alte resturi de gunoaie, iar pe lângă tine mișună șobolani cât o pisicuță, bâzâie muște care-ți intră în nări, câini vagabonzi te ling pe mână și o vacă, câțiva metri mai încolo este hrănită din farfuria de carton. Imaginea contrastantă care m-a șocat: sărăcia și durerea din mahala în aceeași poză cu mașinile scumpe care opreau ca să lase o vacă să treacă strada nestingherită sau să iasă cineva din mașină cu mâncare pregătită și frumos aranjată pe o farfurie din carton pentru a o servi vacii în mijlocul străzii. N.B. Vaca în India este animal sacru și este cinstită/adorată de toți indienii. Pe lângă sărăcia cruntă am văzut și multă opulență, mulți bogați, dar am văzut un cult pentru tradiții, pentru strămoși și bogăție gastronomică cum niciunde în altă țară nu am mai întâlnit.

Ramona Stanciu: „Copiii mei m-au învățat răbdarea”

Ramona, când a apărut primul copil? Atunci când te-ai întors în România?

Primul copil a apărut la 31 de ani. Nu, m-am întors în România când primul copil avea aproape 6 anișori (acum are 7 ani). Încă mă consider într-o perioadă de reacomodare/readaptare și uneori simt că sunt aici dar cu spiritul încă hoinăresc prin lume.  

Ești mamă de doi. Ce diferență este între Ramona cea care călătorea și era dornică să cunoască lumea și cea de acum, în rolul cel mai de preț de pe pământ? Cel puțin așa îl văd eu😊

Cea de atunci se avea doar pe ea, cea de acum are cel mai minunat și mai binecuvântat dar pe care poate să-l primească o femeie – copiii mei. Nu m-aș compara pentru că nu văd rostul comparației. Cred că în viață este timp pentru toate și toate vin la momentul potrivit nouă. Probabil, dacă nu aș fi trăit și experimentat situații care mai de care, nu ar fi apreciat la fel de mult viața (cu tot ce înseamnă ea).

Ce te-au învățat copiii tăi și nu ai învățat în călătoriile tale?

Răbdarea și măsura.

Te apleci și asupra altor mame. De unde acest gând și cum a început?

Totul a început cu nașterea traumatizantă a primului copil, depresia postpartum care a urmat și dorința de a fi alături de alte femei ca să nu treacă și ele prin ce am trecut eu. Au urmat mulți ani de formări internaționale și naționale pentru a le servi cât mai bine pe proaspetele mămici și viitoarele mămici. De fapt, cred că toate aceste formări și certificări au fost o căutare a sinelui, o trezire și o (re)descoperire a ființei mele – a cine sunt eu cu adevărat, dincolo de rolul de mamă.

Ramona Stanciu: „Nu pot salva oamenii, pot doar contribui”

Cum a fost primit?

Inițial nu cum speram dar când am început să lucrez cu graviduțele și proaspetele mămici, cu multă iubire și recunoștință.

Crezi că menirea ta pe Pământ e să „salvezi” vieți?

Credeam asta când eram mai mică dar acum știu că nu pot salva pe nimeni, pot doar contribui.

Cine te-a îndrumat către Teach? Unde ai auzit de acest ong?

Am văzut o reclamă în social media și apoi am citit un articol scris de o fostă colegă dintr-un program internațional.

Ai fost pregătită de ce ai găsit?

Da, clar da. Cei din Teach ne-au pregătit foarte bine pentru a întâmpina situația reală de la firul ierbii (adică din comunitatea vulnerabilă unde lucrez).

 Cu ce vârste lucrezi?

9-10 ani.

Ramona Stanciu: „Înainte să fiu învățătoarea, nu știam cât de satisfăcătoare este această meserie”

Dacă ar fi să faci un portret copiilor tăi, cum ar suna? (situație, mediile din care provin, etnie, religie).

Copii magici și strălucitori cu situații familiale dramatice. Cred că ar ajuta dacă aș explica situația unuia dintre copiii mei de la școală deoarece povestea fiecăruia e diferită – fondul e același, dramatic. Este blond, înăltuț pentru vârsta sa, îngrijit și foarte, foarte isteț. Mereu știe răspunsul iar dacă nu-l știe instant cu ajutorul întrebărilor îl găsește. El este frățiorul mai mare din cei 4 (3 băieți și o fată). Părinții sunt tineri, mama în jur la 26 de ani. Tatăl mai lucrează din când în când, dar a fost dat afară din cauza faptului că îi place să consume alcool, iar mama e casnică. Locuiesc în curtea bunicilor cu care nu au o relație bună. Băiețelul a spus că bunicii săi nu îi iubesc, iar pe mama a dat-o afară din casă de câteva ori. Tatăl consumă alcool și e foarte gelos, o combinație molotov cocktail deoarece este baza certurilor și violenței domestice în care copiii intervin pentru a o salva pe mama din pumnii tatălui. Toți copiii din clasa mea sunt ortodocși, câțiva de etnie romă, asistați social (din 22 de copii, 21 au bursa socială), câțiva au tatăl la închisoare pentru furt, violență sau crimă.

Dar despre unitatea unde predai, ce îmi poți spune?

Școala unde predau este o școală structură, la 4 km de școala principală, are forma unui container și este situată lângă școala veche construită pe la 1919 (e folosită doar ca depozit acum). Sunt 4 clase în această școală (clasa pregătitoare, a 2-a, a 3-a și a 4-a) iar copiii vin cu microbuzele școlare din 5 sate vecine.

Ce satisfacție îți oferă meseria de cadru didactic? E frumoasă, dar câtă uzură psihică este?

Înainte să fiu învățătoare habar nu aveam cât de satisfăcătoare este această meserie. Deopotrivă, nici nu-mi imaginam că poate să te obosească psihic atât de mult. Am făcut multe lucruri în viață și am avut job-uri diverse – unele provocatoare la nivel fizic, altele la nivel psihic dar niciuna nu mi-a dat knockout ca cea actuală. În prima lună, după programul de școală nu mai funcționam, trebuia să dorm 1 oră altfel nu puteam să fiu clară, pur și simplu nu mai aveai cu cine discuta. A fost foarte dificil la început, acum m-am obișnuit cu acest fel de oboseală psihică și energia care se scurge zilnic pentru a gestiona cei 22 de copii.

Ramona Stanciu: „Sistemul nostru scârțâie din încheieturi”

 În ce proiecte școlare ești implicată?

Înafară de programul Teach și catedra completă de învățătoare, mai sunt și formator într-un proiect PNRAS, care are ca obiectiv reducerea abandonului școlar la elevii de gimnaziu și stoparea bullying-ului.

Ce planuri ticluiești pentru copii?

Am mai multe planuri până la finalizarea anului școlar și mă gândesc cu mare entuziasm la vacanța mare când o să derulez școala de vară.

O părere sinceră, avizată, despre sistemul nostru de învățământ având în vedere că te-ai plimbat și ai „gustat” din sistemul mai multor state.

E un sistem tare alambicat și greoi, care scârțâie din încheieturi și deși are și părțile sale bune (noi suntem produsul lui și din ce am văzut în lumea largă românii sunt apreciați pentru cunoștințele și capacitățile lor) are nevoie de un restart. Pe bune, fără petice!

Citește și: „Mami, mai luptă ucrainenii?”. Cum trăiesc copiii refugiaților care au ajuns în România? Olga Mititelu, formator Terre des hommes, a ajuns să vorbească zilnic rusa, limba agresorului țării lor, singura formă de a comunica eficient cu cei mici

Ramona Stanciu, la nivel macro sau micro ar trebui să se producă schimbarea?

Schimbarea nu se produce, așa, la general, schimbarea se produce începând cu fiecare din noi. Cum spunea Mahatma Gandhi: dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine!