A mers din casă în casă ca să îi roage pe copiii din comună să vină la școală. Cocoana Rosemarie și pariul ei cu viața că poate schimba mentalități: „Se pun multe etichete. Nu doar în comunitatea noastră”

Mama i-a insuflat dragostea pentru meseria de dascăl, iar ea o dă mai departe iubire în rândul copiilor de la școala pe care o conduce. Cocoana Rosemarie, prin harul și vocația primită de la Dumnezeu, nu cere nimic la schimb. Șlefuiește caractere, influențează prin puterea exemplului comportamentul copiilor, dăruiește necondiționat învățăminte, transmite valori și îi învață că educația este singura armă cu care ei pot reuși în viața de adult.

Titlul primit de curând în gala de recunoaște a directorilor din toată țara este o dovadă a muncii și a implicării sale profesionale. Este un titlu care îi onorează pe toți cei care au contribuit la ridicarea școlii din Eșelnița, o unitate dintr-o comună din Mehedinți unde sunt mai mulți elevi romi. Dar Rosemarie, un suflet în comunitatea lor, a făcut front cu copiii, familiile acestora, cu colaboratorii din unitățile culturale. A creat un tot unitar în beneficiul generațiilor de azi. Să o cunoaștem!

Doamna Rose, cât de mult vă onorează premiul și titlul primit?

Titlul primit mă onorează extrem de mult deoarece reprezintă o recunoaștere a muncii și implicării mele în viața profesională educațională. Mulțumesc Asociației pentru Valori în Educație că mi-a oferit această șansă și le mulțumesc membrilor juriului care au văzut în mine măreția. Aceștia au avut acea putere de a observa într-un timp relativ scurt că sunt omul potrivit, în locul potrivit. Este minunat să vezi că, oameni care nu te-au cunoscut inițial, care nu știau cine ești, ce-ai făcut în viață, în școală, în comunitate, îți apreciază munca depusă zilnic și te nominalizează pentru un astfel de titlu. Cuvintele sunt prea mici pentru a exprima bucuria că, după ani de zile și efort zilnic, ai fost valorizat, ai fost apreciat pentru ceea ce ești, pentru ceea ce ai făcut în comunitatea ta rurală. Premiul este al tuturor colegilor directori care muncesc în școlile din România și încearcă să facă lucruri interesante și vizibile în școlile și comunitățile lor. Știu că sunt mulți colegi în țară care fac lucruri mai multe și mai frumoase decât mine și îi sfătuiesc să le arate pentru că altfel vor rămâne în anonimat ani și ani și ani. Premiul este al școlii mele, al echipei de colegi care vor implementa pe viitor catalogul electronic, care vor participa la procesul de transformare a școlii, care vor face față provocărilor ulterioare.

Cocoana Rosemarie: „Școala este viața mea”

Cred cu tărie că nu ați urmărit acest titlu, ci ați urmărit să creșteți comunitatea unde lucrați. Cum ați fost primită „acasă”?

Știam de acest proiect al Asociației pentru Valori în Educație de mai mulți ani însă nu am aplicat, deși am fost recomandată de diverși colaboratori și în anii trecuți. Anul acesta, în ediția a șaptea, a fost momentul meu. Se spune că cifra 7 este ”cifra credinței” și pentru mine a fost cu noroc. Soțul meu a insistat să depun aplicația și a fost cel care m-a încurajat să particip. Sunt o persoană modestă, am făcut lucruri mari și frumoase în comunitate, în școală, dar nu-mi place să ies în evidență. Tac și fac, așa cum cred că este bine și mulțumitor pentru cei din jurul meu. Mereu mi-am dorit să cresc comunitatea pentru că am ales să locuiesc acolo și să lucrez în învățământ. Am fost primită de colegii mei cu aceeași căldură pe care o simt zilnic și pe care, și eu la rândul meu, le-o dăruiesc lor.

Am zis bine acasă? Este școala cea de-a doua casă pentru dumneavoastră având în vedere investiția mare de timp și dăruire?

Da, școala este parte din viața mea😊 Am spus-o și mă repet: îmi place meseria de dascăl la cele mai înalte cote. Mă simt împlinită când văd că reușesc să schimb destine cu ajutorul vorbelor, faptelor, exemplelor de bună practică. Trec ani și ani și nu mă văd schimbându-mi meseria. Trăiesc pentru școală și mă simt acasă. De fiecare colțișor din școală mă leagă o amintire, văd trecutul și prezentul și-mi imaginez viitorul. Timpul este cel mai mare dușman al meu, în momentul de față, deoarece se scurge cu rapiditate și petrec uneori mai mult timp în școală decât cu familia. Norocul meu este că familia mea mă susține necondiționat în această ”aventură educațională” și, mai ales în ”sacrificiul direcțiunii”.

Citește și: Livia Antoci, femeia care a reușit să transforme o „școală de țigani” de la periferia Iașului într-una dintre primele opțiuni ale părinților. Și directorul anului, ce sprijină egalitatea de șanse pentru fiecare copil

Cum vedeți școala prin ochii și inima dumneavoastră?

Le spun tuturor: ”Școala este un palat al înțelepciunii”, este așa cum vrem noi să fie. Este locul din care poți pleca mai bogat cu experiențe, cunoștințe, valori. Pentru mine, școala este acel univers magic care transformă destine și eu sunt un creator de educație, un promotor al schimbării și un mentor pentru copii, părinți, comunitate. Cu ochii, din punct de vedere al dotărilor, aș vrea să fie altfel, mai frumoasă, mai primitoare, să le aducă copiilor și profesorilor starea de bine zilnic. Cu inima, însă, o văd perfectă, școala mea de suflet ca elev, profesor, acum director.

Dar cum simțiți comunitatea că se implică?

Comunitatea se implică atunci când văd că există rezultate și că se poate. Depinde la ce ne raportăm când spunem comunitate. Se implică și părinții, se implică unii locuitori în acțiuni de voluntariat, se implică autoritățile, se implică și unii agenți economici. Dar, mi-aș dori ca această implicare să fie constantă și nu doar la anumite activități sau în anumite momente. Poate nu se știe acest lucru, dar, când eu eram la București cu o parte din echipă la Ateneu, acasă, colega mea Eliza, a mobilizat colegii și comunitatea pe rețelele de socializare, astfel încât momentul să fie cunoscut de toți cei din zonă, din județ și poate și din țară.

Cocoană Rosemarie: „Comunitatea romă din Eșelnița este atipică. La recensământ nu se declară”

Apropo de comunitate, locuiți acolo sau faceți naveta?

 Sunt din Eșelnița, aici locuiesc și acest lucru contribuie la realizările mele. Stând în această comunitate, cunosc toți oamenii, părinții vin la mine cu sufletul deschis și comunicarea este transparentă și pe înțelesul tuturor. Munca mea nu se desfășoară doar în incinta școlii, ci în întreaga comunitate. Să nu credeți că vin părinții la mine în timpul programului de audiențe. Oamenii mă opresc pe stradă (până ajung acasă), mă întreabă ce vor să știe despre note, burse etc, îmi dau telefoane (numărul meu de telefon e public și pe net) și așteaptă să-i înțeleg atunci când ei au nevoie, nu protocolar, în timpul stabilit printr-un act oficial. Comunitatea trebuie s-o înțelegi, să faci parte din ea ca să poți fi, la rândul tău, apreciat și înțeles.

Eșelnița e o comună din Mehedinți unde un procent mare îl ocupă oamenii care fac parte din categoria minoritară romă. Dificil sau ușor vă este să schimbați mentalități?

Este o comună din Mehedinți unde comunitatea romă este ”atipică”. Teoretic sunt foarte mulți romi, dar practic, la recensământ nu se declară. Dar acest fapt, nu contribuie la rezolvarea problemelor acestora. De multe ori, nu se pot aplica proiecte pentru minoritate pentru că nu se îndeplinește un anumit criteriu. Este foarte greu să schimbi mentalități, este o muncă grea, uneori invizibilă, pentru că sedimentezi zilnic anumite lucruri ca să poți avea rezultate peste o anumită perioadă. Este greu să-i explici unui om sărac că fericirea vine din lucruri mărunte și poate fi respectat de comunitate dacă învață, dacă se realizează în viață. Dar nu este imposibil, încet și sigur, poți avea șanse de reușită. Și important este ca tu, cel care vrei schimbare, să crezi în demersul tău și să nu abandonezi.

Cum ați simțit colaborarea părinților pe parcursul acestor ani?

Mereu i-am simțit pe părinți aproape de școală, aproape de copiii lor, de fapt. Când spun părinți mă refer la modul general, nu doar la părinții de la clasa mea ( eu fiind învățătoare). Părinții, asemeni elevilor, se formează pe parcursul anilor. Le dai căldură, înțelegere, respect, primești din partea lor reversul. Îi ții la distanță și abordezi o comunicare protocolară, nu vei avea din partea lor deschidere. Oamenii simt sufletul și au nevoie de înțelegere și apropiere, nu de acea distanță director-părinte. Atunci când vine un părinte și-ți povestește ție ca director că are probleme personale (divorț, ceartă, părăsirea copiilor) și vrea să-l ajuți cu un sfat, o recomandare, pentru ca elevul, copilul lui, să nu fie afectat de acel eveniment nefast din familie, cred cu tărie că fac lucruri bune pentru oameni și au încredere în mine.

Ați redus mult abandonul școlar. Cum i-ați convins pe părinții copiilor să-i trimită la școală?

Părinților le-am spus direct să nu repete greșeala lor cu proprii copii: dacă ei n-au învățat carte să-i lase și pe copii fără studii. Le-am explicat, în cuvinte simple, rolul educației și cum pot contribui la bunăstarea copiilor. Aș vrea să reduc abandonul la zero dar este foarte greu. Sunt familii care pleacă la muncă, copiii trebuie să se trezească singuri, să vină la școală și până seara târziu, când se întorc părinții, își fac programul singuri. Încercăm prin intermediul proiectelor să facem activități cu elevii, părinții, comunitatea ca să preîntâmpinăm abandonul. Avem acum un proiect prin PNRAS ce urmează a fi implementat cu titlul sugestiv ”Nu abandona, școala-i șansa ta” care arată exact această latură motivațională.

Cocoana Rosemarie: „Se pun multe etichete. Nu doar în comunitatea noastră”

Care a fost arma dumneavoastră specială cu care ați ieșit la înaintare?

Nu am o armă secretă și nu am ieșit la înaintare. Sunt un om sincer, foarte deschis, sunt o ”bibliotecă vie” pentru cei care doresc să mă citească, sunt eu, cu bune și rele la grămadă. Sunt un om sufletist și trăiesc fiecare moment cu intensitate, nu adopt atitudinea aceea de indiferență. Orice lucru mărunt, îl tratez cu atenție și consider că toți oamenii sunt egali și îi tratez cu egalitate de șanse. Chiar cred în acest concept și le ofer celor din jur egalitatea de șanse. Deși aparent par un om dur, sunt foarte sensibilă și îmi curg lacrimi și de bucurie și de tristețe de multe ori. Nu mă pot eschiva și nu vreau să par altceva decât ceea ce sunt. Uneori sunt considerată un om slab din cauza faptului că plâng, dar nu-mi pot pune barieră lacrimilor. Și pe scena Ateneului, eram atât de emoționată, îmi tremurau picioarele și parcă nu-mi găseam cuvintele potrivite să exprim ceea ce simțeam. De multe ori, folosesc cuvinte simple, poate am un vocabular sărac tocmai că oamenilor simpli trebuie să le vorbești clar, astfel încât să înțeleagă și nu cu expresii pompoase care să dea un aer de superioritate.

Credeți că într-o Românie declarată democratică mai există prejudecăți din cauza etniei?

Sunt multe prejudecăți, nu doar cele legate de etnie. Ne confruntăm zilnic cu prejudecata oamenilor grăsuți (din care fac parte), cu cea legată de îmbrăcăminte, încălțăminte, accesorii și restul. Dacă nu ați experimentat o puteți face oricând: intrați într-un magazin îmbrăcați modest și apoi îmbrăcați elegant, la costum. Veți vedea reacția și schimbarea de atitudine a vânzătorilor: în primul caz nu prea îți dau atenție, te uiți, îți alegi un obiect și abia îți răspund la întrebări; în cel de-al doilea caz ești copleșit de întrebări, te asaltează cu modele de haine și restul. Și le mai spun fetelor, în general, ”decât să ai o poșetă de lux și portofelul gol, mai bine să ai portofelul plin într-o poșetă simplă”. Îi învăț pe copii să fie fericiți așa cum sunt și să-și depășească limitele prin educație.

Se mai pun etichete în general? Se mai pun etichete în comunitatea din care faceți parte?

Se pun etichete, din păcate, peste tot și nu doar în comunitatea noastră. Important este cum tratăm aceste cazuri și cum le eliminăm. Tinerii sunt cei care pot aduce schimbarea în astfel de situații și cu ei trebuie să lucrăm pentru a stopa pe viitor etichetarea.

Ați luptat pentru egalitatea de șanse. Credeți că ați reușit 100%?

Lupt mereu pentru egalitatea de șanse. Am reușit pe un anumit segment, dar mai sunt multe altele în care trebuie lucrat.

Cocoana Rosemarie: „Sunt director din 2017. Nu toți abandonează corabia la greu”

Vă responsabilizează și mai mult acum acest titlu?

Acest titlu îmi aduce mai multe sarcini, mai multă muncă, mai multe responsabilități. Cu cât faci mai mult, cu atât cei din jurul tău, au pretenții mai mari sau așteptări.

Haideți să îmi dați mâna și să mă conduceți la începuturile dumneavoastră în sistemul educațional, drept urmare mi-aș dori să aflu câte ceva despre escapada academică.

Sunt absolventă de liceu pedagogic, baza formării mele în arta didactică. Am două facultăți bune (Drept și Științe economice) și un master în Managementul Organizațiilor. Sunt mereu preocupată de educația mea și am participat de-a lungul anilor la multe cursuri de formare. De multe ori, am periclitat bugetul familiei pentru astfel de cursuri. Formarea mea nu ține doar de domeniul educațional. Particip la cursuri de formare legate de turism, agricultură bio, economie socială, energie verde etc. Sunt ”multifuncțională”, îmi place să fiu mereu informată. Sunt formator de formatori de vreo 20 de ani, am format grupe de adulți în antreprenoriat. Din 2005 sunt președintele unui ONG comunitar Cazanele Dunării și sunt un voluntar împătimit. Am desfășurat anual cu echipa mea de colegi proiecte diverse de tineret pe teme de interes general. Am fost pionieri în anumite lucruri pe care alții acum le descoperă sau le tratează cu interes. Din 2008 am participat la înființarea și dezvoltarea unui Grup de acțiune locală Clisura Dunării. Am făcut facilitare comunitară în diverse localități, consultanță gratuită pe proiecte pentru oameni din comunitate și nu numai. În ultimii 7 ani, din cauza lipsei timpului, ”din cauza direcțiunii” care îmi ocupă tot timpul, am stagnat puțin cu activitățile.

Director de când și cum ați obținut postul? Prin concurs?

Sunt director din 2017. Sunt la cel de-al doilea mandat, ambele ture prin concurs. Nu mi-am dorit postul de director pentru că nu sufăr de ”șefie”. Prefer să mă respecte și să mă aprecieze oamenii pentru ceea ce sunt și nu pentru o funcție pe care o ocup temporar. Colegii mei au fost cei care m-au susținut și m-au trimis la concurs. După primul mandat i-am întrebat dacă sunt mulțumiți și dacă vrea altcineva să meargă la concurs. Au spus că nu se văd făcând ceea ce fac eu, din prisma sacrificiilor, al stress-ului, problemelor și al tuturor neplăcerilor pe care le declanșează funcția de director. Ținând cont că sunt o luptătoare am continuat în acest demers ”direcțiunea” pe principiul că ”dacă toți abandonează corabia la greu” ce se întâmplă…ne scufundăm? De multe ori, când sunt copleșită de probleme și avem discuții contradictorii în cancelarie, îi întreb…”V-ați săturat, nu vă mai reprezint interesele, îmi dau demisia?”. Urmează momente de calmitate și împreună căutăm soluții și mergem mai departe ca o adevărată echipă. Din 2017 mă simt ca în cantonament: îmi fac orele ca învățător, în pauze urc/cobor la secretariat/contabilitate, la părinți, controale, semnez acte, răspund la telefoane și mesaje și după ora 12, când termin cu elevii, încep provocările directoriale. Și această muncă continuă și acasă, de cele mai multe ori, până seara târziu.

Citește și: Viforel Dorobanțu, directorul care vrea să transforme o școală de la țară după modelul universităților americane, în care fiecare elev alege ce materie vrea să studieze: „În sistemul ăsta de învățământ, cred că niciun copil nu poate să învețe”

Ați avut un drum liniar în învățământ sau sinuos?

Drumul meu în învățământ a fost frumos pentru că așa mi l-am croit. După terminarea liceului am primit repartiții pe baza mediilor de absolvire. Aș fi putut să aleg un oraș precum Severinul sau Orșova, dar am ales să mă întorc acasă la Eșelnița. Nu-mi pare rău și nu regret că am făcut această alegere. M-am dedicat comunității mele și am făcut lucruri minunate de-a lungul carierei mele alături de alte două colege și prietene (proiecte și voluntariat). Am fost și sunt (fără modestie) unul dintre cei mai buni învățători din județ, mereu pe podium, printre cei mai buni și acest lucru a venit de la sine. Oamenii știau despre Rose care face proiecte, care muncește, care ajută cu sfaturi pe oricine. Recunoașterea aceasta a venit natural, fără a fi forțată de vreo conjunctură, ci datorită felului meu de a fi și de a mă comporta. Ceea ce am învățat, am dăruit și altora. Nu mi-a fost frică că mă vor depăși, m-am bucurat când cineva (pe care l-am ajutat) s-a ridicat mai mult ca mine, pe baza ideilor mele sau sprijinului acordat. Mi-am luat gradele cu nota 10, imediat ce am început să profesez, am obținut distincția ”Gheorghe Lazăr”, deși eram foarte tânără.

Cocoana Rosemarie: „Mama a pus baza temeliei carierei mele didactice”

Care au fost cele mai mari provocări cu care v-ați confruntat? Poate birocrația, bugetele, limitările în mentalitate?

Provocările sunt enorme, zilnice, fluctuante, istovitoare de-a dreptul. Fiecare zi în mediul școlar este o provocare. Fiecare actor cu care interacționezi (elev, profesor, părinte, reprezentant al APL, membru al comunității, inspector, reprezentant al instituțiilor de control ISU; DSP; Poliție, Mediu etc) este o provocare. Sistemul de învățământ este o provocare. Depinde doar de noi cum facem față acestor provocări. Birocrația ne omoară timpul și unele solicitări sunt irelevante. Bugetul de stat constituit pe baza costului per elev, într-o școală mică, cu copii puțini, insuficient și cel local primit de la consiliul Local la fel. Provocarea vine atunci când cu bani puțini arăți oamenilor că se poate schimba fața unei școli, că poți asigura un mediu curat și propice de studiu elevilor, poți plăti la timp naveta cadrelor didactice, bursele elevilor ( peste 50% elevi cu burse sociale), că plătești burse de merit cu 50 lei mai mult decât cuantumul stabilit ( cu sprijinul Consiliului Local), că plătești cursuri de formare gratuite pentru profesori, că te descurci cu 0,5 normă secretar și 0,5 normă contabil (oameni care fac voluntariat pentru învățământ) deși provocările și solicitările sunt la fel ca într-o școală mare cu 2-3 secretari și contabili, că nu ceri bani de la părinți, fondul clasei sau fondul școlii. Sunt multe și multe alte provocări cărora le facem față împreună, o echipă de oameni, care au înțeles că este foarte greu să schimbi un sistem. Lucrurile sunt diferite din perspectiva celor care stau la oraș, într-un birou și a celor care lucrează la țară și încearcă să asigure șanse egale societății, în sine. Și cu instituțiile de control muncesc la schimbarea de mentalitate, arătându-le că rolul principal al dumnealor este în principal de îndrumare și apoi de control. Le solicit ca prima dată să-și expună părerile, să dea o perioadă de grație pentru remedierea problemelor și apoi, dacă revin, și lucrurile nu s-au schimbat să aplice amenda sau sancțiune.

Recomand: Preot, dascăl sau director de școală, trei apelative care întruchipează același om: George Lili Berceanu:„Schimbarea trebuie să vină cu fiecare dintre noi”

A vrut fetița Rosemarie să fie mereu cadru didactic? Se visa ea la catedră?

Am știut că vreau să fiu cadru didactic din ciclul primar. Deși mama mea a fost educatoare, cea care m-a impresionat profund în alegerea meseriei a fost doamna mea învățătoare. Am iubit-o enorm, ca pe mama, pentru că ea mi-a insuflat dragostea și pasiunea pentru această meserie. A pus baza temeliei carierei mele didactice. Și în Liceul Pedagogic am avut mentori învățători și profesori ”de top” aș spune care m-au influențat. Mergeam la practică pedagogică și mă întorcea învățătorul mentor de 2-3 ori cu proiectul înapoi…”de la tine am pretenții”. Imaginați-vă, că nu aveam calculatoare, nu aveam materiale la dispoziție și noi trebuia să căutăm în cărți, ghicitori, jocuri, să desenăm, să pictăm, să facem planșe. Am fost o generație de învățători temerari, am învățat și am creat multe materiale utile. Când am început să profesez la Eșelnița, am devenit colegă cu doamna mea învățătoare și în fiecare zi îi spuneam cu aceeași dragoste ”Sărut mâna tovarășa”. Ea zâmbea și îmi spunea să n-o mai salut așa că suntem colege și ce spun oamenii când văd că-i dau ”sărut mâna”, să-i spun doamna Jenica. Nu am putut să mă schimb, tocmai pentru că o iubeam și-o respectam enorm. Din păcate dumneaei nu mai este, dar am o altă doamnă fostă învățătoare, care zilnic, la prima oră îmi trimite mesaje și-mi dă putere de muncă. Tot respectul pentru doamna Areta care mă sprijină necondiționat și îmi apreciază munca.