A pornit de la vânzarea de ochelari și a ajuns doctorul ce operează 66 de cazuri pe zi. O poveste inspirațională prin ochii chirurgului oftalmolog Teodor Holhoș

Teodor Holhoș este oftalmologul la care se programează mii de oameni în fiecare lună atunci când vine vorba de operațiile de reducere dioptrii, cataractă sau de retină odată pentru că e super abil și a doua oară pentru că are cele mai performante aparate, o tehnologie folosită de oftalmologii din Europa de Vest și America.

Și mai are ceva în plus: o poveste extrem de inspirațională și un spirit mucalit ce descrețește frunțile. Spune că povestește cu mare plăcere pentru că e fericit. E fericit că și-a îndeplinit visul și e împlinit. Cea mai mare bogăție a sa este cea spirituală, familia și împlinirile profesionale adunate într-un buchet generos.

Ca să ajungă însă aici, i-au trebuit ani mulți de muncă, perseverență și răbdare. A învățat încă de tânăr, de când mergea în America cu programul „work and travel” că managerii cei mai de succes sunt cei care lucrează cot la cot cu angajații, și-a însușit cultul muncii și a pornit pe drumul vieții dispus să nu ardă nicio etapă. Prima „palmă” a primit-o când, spune Teodor Holhoș, i s-a refuzat accesul într-un spital de stat. Atunci a fost frustrat, însă de a doua zi s-a arătat și mai neobosit, punând cărămidă cu cărămidă la construcția propriului succes. Azi consideră că acel moment nu a fost decât șutul care l-a impulsionat să meargă înainte și a ajuns la performanța de a avea cinci clinici, un spital în construcție în Alba Iulia, peste 20.000 de operații la activ și un record de 66 de operații într-o singură zi. Urmează un nou spital în Cluj Napoca, însă toate acestea sunt detalii pentru Teodor Holhoș, care a învățat să se compare numai cu el însuși și să-și dorească intens ca în fiecare an să fie puțin mai bogat intelectual, sufletește și spiritual față de anul trecut.

Din ce văd eu în descrierea dumneavoastră, îmi pare că munciți aproape tot timpul…

Acum sunt între operații. Am terminat operațiile de cataractă pentru azi, urmează cele de retină. Acum sunt în pauza de prânz 😀.

Dar cum vine asta cu 66 de operații într-o singură zi?

Operațiile de cataractă, mai nou, se fac foarte ușor, 3 minute maximum durează o operație, cea mai rapidă 2 minute și 48 de secunde pe ochi. Operațiile Smile Pro de eliminare a dioptriilor durează 7 secunde. Iar la intervenția Presbyond vorbim despre același tip de perfomanță: pacientul vede perfect în 30 de minute, fără ochelari.

Atunci, practic, fiind așa rapide operațiile, de aceea pot să fac multe într-o zi. Nu mai fac 66, încerc să mă limitez la 40 ca să mai avem timp și de altceva, nu numai muncă la foc continuu. Dar dacă sunt cazuri, pot face și 100 într-o zi.

Dar am o curiozitate: eu când stau mult la calculator, mi se pare că mi se încrucișează privirea. Dumneavoastră nu? 😀

Se fac la microscop aceste operații și microscopul e foarte permisiv din acest punct de vedere. Microscopul relaxează ochii pentru că noi avem senzația că ne uităm la distanță, nefocalizând așa mult ca munca la calculator. Confortul pe care îl am la operație în cele 3 minute e extraordinar. Nu e un ecran ca să fie lumină albastră, e pur și simplu vizualizare directă prin niște lentile ce măresc foarte mult, mult mai ușor decât cu orice alt dispozitiv electronic.

Ce mi-a mai sărit în ochi este multitudinea de locuri din țară în care mergeți și operați. Nu e obositoare această navetă?

Merg în cinci clinici din țară, patru dintre ele sunt legate de autostrăzi, așa că și naveta este relativ ușoară. Iar la Turda sau la Mediaș, de exemplu, merg o dată la două săptămâni. Chiar ieri am fost la Mediaș, am operat 40 și ceva de pacienți. Am colegi care îi consultă, îi pregătesc și îi grupează, astfel încât să pot merge exclusiv la operații. Decât să stau în Alba și să consult, mai bine mă duc în Sibiu, la 40 de minute pe autostradă, operez, mă întorc acasă apoi.

Sună tipic ardelenește: „totu-i ușor, relaxat…” 😀

Dacă îți place, așa e. Mai nou fac comparația cu fotbalul: azi urmează să mă duc la ora 9 seara la fotbal. De obicei mă întorc de la fotbal transpirat, rupt de oboseală, dar plăcându-mi atât de mult, simt că mă încarcă de energie pozitivă, mă odihnesc psihic. Dacă ne place ceva, nu considerăm că e greu. Dacă mă puneți să pictez, ar fi dezastru pentru mine.

M-aș întoarce puțin în urmă. În ce moment al vieții se aleg apele și optați pentru medicină? Și pentru oftalmologie?

Provin dintr-o familie medie; nu aș putea spune săracă, dar sub nicio formă bogată. Părinții mei au locuit la țară, într-un sat de unde se trag și bunicii, la 15 kilometri de Alba Iulia. Mama învățătoare, tata subinginer, am muncit de mic la câmp și oarecum am văzut și ce înseamnă să fie cu adevărat greu în viață, nu să mă plâng că fac naveta 40 de minute pe autostradă. Când lucrezi în soare, la câmp, la sapă, ți se pare floare la ureche efortul pe care îl fac eu azi.

Am vrut foarte mult să nu mai fac munca aia foarte grea, să evoluez de la munca fizică, grea la țară, la o muncă intelectuală.

Puteați să vă faceți profesor…

Nu am avut chemare. Dacă nu-mi place ceva, nu pot să fac. Mi-a plăcut matematica, am terminat cel mai bun liceu la profilul matematică-fizică, am avut înclinație către științele exacte, precise și medicina e o ramură a științelor reale. Am vrut să mă duc la Politehnică, pe partea de calculatoare, dar am realizat că sunt o fire mai activă și nu-mi place să stau în fața calculatorului, eu cu tastatura.

La țară, de exemplu, noi tăiam mielul, iedul, purcelul de Crăciun și eu tăiam, disecam pe acolo – nu aveam bani de măcelar, bine că aveam purcel 😀 – am realizat că am manualitate foarte bună. Mi-am dorit să fiu chirurg prin liceu, după ce am exclus celelalte variante de profesii.

Pe vremea aceea medicina era foarte prost plătită, de exemplu, ca rezident am avut salariu de 890 de lei; dacă trebuia să plătesc în Cluj o chirie, nu mi-ar fi ajuns banii. Marea parte a colegilor plecau în străinătate.

Din punct de vedere financiar, nu m-am gândit că medicina o să fie câștigătoare pentru mine, dar pur și simplu nu mi-au plăcut restul.

Citește și: Dănuț și Viorel Dejeu, medicii ajunși eroii pacienților cu obezitate. De la viața într-un sătuc bihorean, la recunoașterea internațională drept chirurgi experți în bariatrie

Când le-ați spus părinților că mergeți la Medicină, ce au spus? „E ok pentru prestanță sau caută și tu ceva mai bănos”?

Părinții m-au susținut în general, dar eu nu am prea fost o fire care să asculte neapărat de ei 😀. Nu m-au lăsat să merg în America, de exemplu și cu toate astea m-am dus. După primul semestru de Medicină, am decis să merg în America cu programul work and travel ca să vizitez, dar să-mi adun și ceva bănuți pentru că de la părinți primeam chiar minimul necesar. Îmi dădeau așa puțin pentru că nu aveau și făceau niște sacrificii foarte mari pentru care le sunt foarte recunoscător.

Nu m-au descurajat cu Medicina, dar nici nu au zis că e neapărat bine, fiind un drum foarte lung: șase ani de facultate plus alți cinci de rezidențiat, când eram foarte prost plătit. Cei mai faini 11 ani din viață, cei mai activi, tu trebuie să stai liniștit, să înveți și fără bani. Toți ceilalți colegi care au făcut patru ani de facultate aveau bani mult mai mulți ca mine, eu fiind nevoit să mai aștept încă șapte ca să-mi încep drumul 😀.

Medicina nu e un drum rău, e un drum lung și dacă nu-ți place, e imposibil să reziști. E ca la maraton: dacă nu-ți place și nu simți că are sens pentru tine, nu reziști. 

Și oftalmologia?

Oftalmologia a fost o decizie relativ ușoară. În facultate facem de toate și atunci nu știi neapărat ce vrei. Eu știam că vreau ceva chirurgical, nu medical, că-mi place să lucrez cu mâinile. Oftalmologia era între cele trei specialități chirurgicale cu ajutorul cărora puteai să-ți deschizi și ceva în privat. Mai era ORL și ginecologia. La ginecologie, din păcate, depinzi de un spital de stat ca tânăr medic, unde să poți opera pacientele care nasc. Neavând pile, am exclus-o și bine am făcut pentru că la oftalmologie am dat examen în Alba Iulia, era post, am fost singur pe post și nu m-au dorit în spital.

ORL-ul nu mi-a plăcut, iar oftalmologia mi s-a părut cea mai curată și mai elegantă.

Și nu e cu moarte, cum poate sunt alte ramuri…

Așa e, dar alte ramuri, precum chirurgia generală sau neurochirurgia, nu le-am prea luat în considerare pentru că depinzi de un spital de stat. Nu poți să-ți deschizi un cabinet de neurochirurgie.

Am tot auzit de la medici că dacă nu ai pedigree, e extrem de greu să răzbești la stat.

Așa e. Eu fiind din Alba Iulia, să dau examen pe post și să nu fiu dorit în spital, să-mi fie refuzat accesul, mi se pare halucinant.

Dar ce înseamnă că vi s-a refuzat accesul?

Pur și simplu mi-au corectat lucrarea în așa fel încât să fiu sub barem. Dădusem examen de specialitate la Cluj, unde am luat 8,70 și ceva și la concursul de ocupare a postului din spital trebuia să dau examen la aceeași materie și avem nevoie de o notă peste 6. Mi-au dat nota 3.

Și de unde ați avut bani să porniți în privat?

Sunt genul care nu am stat niciodată să-mi pice din cer și mi-am făurit viitorul. Am plecat în America din primul an de studenție. Acolo am muncit la restaurante, muncă necalificată, însă dacă ești harnic, ești apreciat indiferent de unde vii. America mi-a schimbat mentalitatea și mi-a dat orizontul de a crede că dacă muncești, până la urmă lucrurile se așază. America nu numai că mi-a dat visul că se poate, mi-a oferit și banii de început. Aveam trei luni de muncă plus una de vizită, eu am ales să le muncesc pe toate patru. Prima dată am câștigat patru mii de dolari. Pentru vremurile acelea era enorm.

Eu mi-aș fi luat mașină 😀

Mi-am luat ulterior și mașină, dar abia după ce mi-am făcut clinica 😀

Am fost de patru ori în America, inclusiv cu soția mea. În al doilea an am câștigat 7000 de dolari, în al treilea 11 mii și în al patrulea an, 14 mii de dolari într-o vară. Cum? Căpătasem experiență, lucram ca ospătar și oamenii lăsau bacșișuri serioase, mai ales că ne vedeau muncitori și aveam și o poveste interesantă, veniți fiind din Europa de Est. Câștigam cam 200 de dolari pe zi, enorm pentru vremurile de atunci. Cu banii de acolo ne-am luat apartament în Cluj. Apartamentul din Cluj l-am vândut când am construit clinica.

Dar primul cabinet l-am început cu banii de nuntă. Nu mi-am luat apartament ca toată lumea, am investit în prima optică cu cabinet, încă din timpul rezidențiatului. Stăteam o zi și așteptam să intre 3-4 pacienți. De acolo am pornit. Acei 3-4 pacienți, cu multă, multă muncă m-au ajutat să mă transform în cel ce sunt azi. E ca și cum mă întrebați cum am ajuns la etajul 200 din Burj Khalifa; ei bine, am urcat fiecare treaptă cu răbdare, pentru că nu există lift pentru succes. Numai că tot urcând, capeți puțin antrenament, îți faci condiție fizică, reziști mai mult la muncă, îți faci renume, pacienții te recomandă… La început pacienții mă întrebau dacă am mai operat vreodată – eram foarte tânăr și nu aveau încredere. Acum, când știu șapte vecini pe stradă operați de mine, al optulea nu mă mai întreabă, zice: „vreau la operație cât de repede”.

Nu a fost ușor, dar mi-a plăcut și am reușit azi să am aparate pe care le au și colegii mei din Europa de Vest și America. Fac medicină la aceeași calitate și performanță ca orice coleg din lume. Satisfacția asta profesională e dublă pentru că am reușit în România.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți la spitalul din Alba Iulia și să-i strângeți mâna celui care v-a respins pentru că v-a făcut poate cel mai mare bine?

Tot timpul am spus că mi-a făcut un bine că m-a respins. Dacă îți pierzi timpul să plătești polițe, să te uiți în urmă sau să pleci urechea la ce zice unul sau altul, nu mai ajungi la destinație. Eu mi-am propus să fiu ca o caravană care merge pe drumul ei, așa cum poate. Ș-apoi câinii latră, caravana trece. Eu mi-am învățat lecția pentru mine și nu mă compar cu nimeni. Dacă nu aveam ca target să fiu mai bun decât spitalul din Alba, mă opream de mult. Eu am target ca anul viitor să fiu puțin mai bun decât am fost anul acesta. Targetul meu e cu mine, nu cu alții.

Nu v-ați gândit să rămâneți în America?

Ba da. Eu am perceput-o ca țara tuturor posibilităților și acolo am avut sentimentul că poți realiza orice dacă vrei și dacă muncești. Acolo am văzut proprietari de lanțuri de restaurante, cu foarte mulți bani, care lucrau cot la cot cu noi în bucătărie, erau cei mai harnici din tot restaurantul, spălau pe jos, spălau WC-ul dacă trebuia. Acolo am descoperit cultul muncii. America mi-a plăcut foarte mult și aș fi plecat acolo dacă aici nu reușeam, singura reținere fiind partea socială, familia și prietenii pe care nu i-aș fi avut acolo. Toți cei care au fost plecați din țară știu cât de greu e în străinătate.

Mi-au atras atenția câteva frânturi din povestirile dumneavoastră și aș vrea să vorbim despre soția dumneavoastră. Înțeleg că vă cunoașteți din facultate?

Mai mult. Ne cunoaștem de când ea era în clasa a IX-a și eu a XI-a, de peste 20 de ani. E o poveste interesantă.

Ați terminat împreună medicina?

Nu. Andra, soția mea e profesoară de spaniolă-engleză, dar cu timpul am reușit să o conving să renunțe la învățământ pentru că aveam nevoie de ea ca manager al clinicilor. Ea se ocupă de tot ce se întâmplă, astfel încât eu să mă pot ocupa doar de partea medicală și să dau o direcție legat de o nouă clinică, dacă este cazul.

Sunteți un om bogat?

Da. Bogat sufletește că sunt fericit. După cum vedeți, sunt fericit că-mi trăiesc visul. Bogat financiar? Depinde cu cine mă compar. Când am început, când am plecat din satul meu dacă mi-ar fi zis cineva că o să ajung aici, aș fi râs trei zile. Dacă mă compar cu alții sunt foarte sărac. Dar, după cum v-am zis, nu mă compar cu nimeni și nici nu mi-am propus vreodată să ajung undeva. Cât pot să evoluez, atât o voi face. Din fericire medicina nu te lasă niciodată să te plafonezi, te ține în priză cu evoluția ei și cât timp sunt sănătos aș vrea și să ne extindem, dar și să învăț cât mai mult. Însă scopul principal nu a fost și nici nu va fi niciodată să ajung la o anumită cifră în bani, pentru că dacă ar fi fost acesta, acum eram medic în Dubai.

Aveți copii?

Da, am două fetițe. Apropo de efort, mi se pare mai greu cu ele decât la operație pentru că sunt pline de energie 😀. Uneori sunt mai obosit în weekend decât să operez o săptămână întreagă. Dar îmi dau o bucurie ce nu poate fi comparată cu nimic pe lume.

Ce zic părinții?

Sunt fericiți. Doar că sunt tot timpul stresați și grijulii față de noi: ba să nu lucrez prea mult, ba să nu circul prea mult, stresuri firești vârstei 😀

M-aș întoarce din nou la oftalmologie și m-aș bucura să ne spulberați sau să ne confirmați câteva dintre miturile legate de sănătatea ochilor. Cum stă treaba cu ceaiul de mușețel și cu mâncatul de morcovi? Ce greșesc oamenii, când ar trebui să vină la medic?

Aș spune că greșesc atunci când încearcă tot ce aud. Sunt unele lucruri care sunt adevărate, dar, din păcate fake-news-urile se distribuie și mai repede. Dacă își pune vecina apă de viță de vie, de roua dimineții sau lapte de mamă – ăsta e cel mai periculos că e bogat în tot felul de proteine ce favorizează creșterea microbilor – repede încearcă și ei. Trăim în era în care trebuie demontate și miturile pentru că altfel vom crede numai în ele.

Morcovul nu e rău, dar cele mai bune pentru ochi sunt fructele de pădure. Conțin mulți antioxidanți.

Nu mai bine ar fi să mergem la medic?

Asta e ideal pentru că sunt multe boli care sunt silențioase. Glaucomul poate duce la orbire. Am avut un tânăr cu tensiune oculară foarte mare care într-o lună ar fi putut să-și piardă vederea, iar pe el nu-l durea nimic, a venit la control doar ca să-și schimbe ochelarii. Sunt foarte multe boli care se pot preveni. Românilor le e foarte frică să meargă la doctor că „dacă găsesc ceva”. Păi dacă găsesc ceva, înseamnă că acel ceva exista deja și bine că am găsit. Nu mai bine mergem și nu găsim nimic și putem sta liniștiți?

Care ar fi cel mai mare regret al dumneavoastră?

Bună întrebare. Nu simt că am un regret mare. Din fericire am fost destul de păzit de eșecuri și mi-au ieșit lucrurile foarte bine. Nu că nu e loc de mai bine, dar nu simt că am ceva regret. Faptul că nu am intrat în spitalul de stat a fost de fapt un șut spre înainte.

Mai degrabă decât regret, e poate o dorință neîmplinită: poate că aș mai vrea vreo doi băieți pe lângă cele două fete 😀

Când intrați în sala de operație e suficient aparatul acesta de ultima generație sau mai încape și o rugăciune la Dumnezeu?

Medicina lasă partea cu rugăciunea în seama pacientului pentru că el nu are altceva de făcut în timpul operației. Îmi place să mă ocup de ce pot eu controla, iar partea cu divinitatea eu nu o pot controla, așa că aleg să mă concentrez pe ceea ce am de făcut.

Ca să vă răspund dacă aparatul e suficient, ei bine nu e. E ca și când v-ați pune să conduceți un aparat Boeing, super performant, cu toate controlerele posibile și dumneavoastră nu cunoașteți niciun buton la ce e bun. Aparatul e la fel de sofisticat ca un Boeing, cu extrem de multe funcții și controlere, dar dacă nu știm ce facem, el nu operează singur. Practic chirurgul nu mai folosește mâna lui să taie, programează toate operațiile, dar trebuie să știe la virgulă ce trebuie făcut. Ca să pot folosi acest aparat, mi-a trebuit jumătate de an de studiu numai pentru el.