Adevărul despre primele fertilizări in vitro din România: povestea curajoasă a medicului care a adus bucurie în viețile a mii de părinți. Cum a înfruntat Ruxandra Dumitrescu toate tabuurile pentru a aduce lumină în viețile femeilor infertile

Am ales medicina pentru că întotdeauna am vrut să fiu medic. Am o colegă de școală generală, care stă în Germania și când și-a sărbătorit ziua de naștere, la 40 de ani, a organizat o masă cu toți prietenii ei din copilărie. Fiecăruia i-a spus cum l-a cunoscut și cum l-a ținut ea minte. Când a ajuns la mine, a povestit că în clasa I – eu uitasem – am spus că vreau să mă fac medic. Ea a ținut minte asta și spunea ca a știut mereu că eu o să fiu medic. Nu-mi amintesc să-mi fi dorit altceva. În liceu eram bună la matematică, profesorul de matematică mi-a recomandat să dau la Automatică, s-a supărat când am ales medicina și mi-a zis că mă ratez făcând asta. însă eu nu mă vedeam într-un sistem din ăsta organizat, închis, în fața unui calculator, fără să fiu înconjurată de oameni. Oamenii sunt extrem de importanți în viața mea, motiv pentru care mult din timpul meu liber mi-l petrec răspunzând la mesaje pentru că asta e karma mea, să fiu lângă oameni și să ajut ori de câte ori pot.

Mai aveai medici în familie?

Nu.

Ce profesie aveau părinții tăi?

Părinții mei au fost ingineri. Tata nu mai este, mama da și ea m-a meditat toată copilăria și adolescența la matematică. De aceea știam atât de bine matematică. În familie istoria era legată de matematică, nicidecum de medicină. Bunicul meu a fost profesor de matematică și toți aveam calea asta deschisă spre inginerie.

Poate de aceea mi-a fost greu să pătrund în medicină, nu aveam cărți din care să citesc și nimeni nu mi-a prezentat lumea în care intru. Lumea doctorilor îmi era total necunoscută, iar târziu am realizat că relațiile între doctori nu sunt cele mai normale, cele mai pozitive, că e o luptă permanentă cu breasla, nu cu pacienții. M-am adaptat greu, în primul an mi-a fost foarte greu în spital și cu greu am reușit să înțeleg toate abuzurile și atmosfera din jurul tuturor, nu doar al meu. Familia mea nu înțelegea ce se întâmplă la servici, pentru că nu părea că asemenea întâmplări sunt posibile în lumea unor oameni cu atâta carte.

Lumea medicală e concurențială, iar concurența nu se creează pentru bani, ci pentru orgolii. La restul meseriilor, concurența e pentru bani sau pentru conducere, la doctori orgoliul e în prim plan.

Din ce înțeleg, provii dintr-o familie bună, cum era numită pe vremuri. Întrebarea mea este ce au spus ai tăi când le-ai zis că nu urmezi Automatica, ci te duci la medicină?

Ai mei au spus că mă susțin în tot ce vreau. Au știut că nu pot să mă sprijine cu nimic, însă m-au asigurat de tot sprijinul moral.

Copiii mei, în schimb, se fac medici o dată pentru că le place, dar și pentru că au suport, că înțeleg lumea, că le-am povestit de mici ce înseamnă și sunt cumva ca peștii în apă.

Ai mei m-au susținut, au plătit banii pe meditații și atât a fost. Nu înțelegeau de ce eram tristă în fiecare zi de ce se întâmpla în spital.

Am mai auzit cuvintele astea și de la alți medici: că dacă nu ai pedigree-ul bun, nu ai medici în familie, trebuie să fii cel mai bun ca să reziști și să răzbești…