Adevărul despre primele fertilizări in vitro din România: povestea curajoasă a medicului care a adus bucurie în viețile a mii de părinți. Cum a înfruntat Ruxandra Dumitrescu toate tabuurile pentru a aduce lumină în viețile femeilor infertile

Așa e, orice medic, fie că e de ochi, de nas sau de măsele, îți va spune același lucru. În secundariat, rezidențiat cum e acum, era foarte important cu ce medic înveți meserie.

Eu am învățat cu doctori care operau foarte bine și am avut mare noroc. Am colegi care nu au nici acum atâta încredere în ei în operații pentru că nu au învățat cu doctorii potriviți. Medicii mai în vârstă spuneau: „E foarte greu, ai răbdare, nu opera tu mâna I, mai așteaptă să prinzi experiență” și le frângeau aripile la modul real. Eu am învățat cu o doctoriță care m-a băgat destul de repede în operație și care îmi spunea: „Tu poți!”. Când un om îți spune câțiva ani la rând că poți, că are încredere în tine, capeți și tu încredere în tine, independență și autonomie.

De aceea, la doctori, acel pedigree te ajută să ajungi pe mâna unui doctor care te mentorează bine. Eu neavând pe nimeni în medicină, am avut doar noroc.

Mai e ceva ce ai fi putut să înveți? Că pare că ai învățat tot…

Eu nu operez sân deloc pentru că nu cred că am experiență ca să fac corect, cum trebuie o astfel de operație, nu am timp să citesc ce înseamnă medicații noi în zona asta și nu operez cancere genitale. Pentru aceste patologii, îmi trimit pacientele la medici care asta fac. Un doctor valoros nu le poate opera pe toate. În țările din vest, sunt medici supraspecializați, care fac numai anumite manevre.

Eu când spuneam că le-ai învățat pe toate, mă refeream că pentru tine operația clasică sau laparoscopicul nu mai au niciun secret… Ai mers cu tehnologia înainte.

Părerea mea e că laparoscopia e ceva obligatoriu pentru că în viitor nu va mai opera nimeni clasic pentru că nu o să mai dorească și cred că nu o să mai fie legal.

Acum, la bază sunt laparoscopia și robotica. Robotica e costisitoare, trăim într-un stat care nu cred că-și permite atâția bani de consumabile.

În 1996 s-au adus aparatele de laparoscopie, a venit un doctor din alt spital să ne arate cum funcționează și apoi am învățat întreținerea. Șeful nostru de secție nu făcea aceste manevre, era un profesor în vârstă, așa că am învățat singuri și apoi am plecat înafară ca să ne perfecționăm.

Toate aceste perfecționări le-ai suportat din buzunarul tău?

Da. Spitalele de stat nu plătesc nimic din partea de competențe și de curs. In vitro nu se învăța în România, am făcut in vitro înainte de a exista un curs. Totul se face pe banii doctorului, iar pentru congrese tot noi ne plătim toate cheltuielile.

După ce că stați atâția ani în școală, iată că învățați toată viața…

Nouă ne place. Părerea mea e că definiția medicilor performanți e legată de curiozitatea asta intelectuală. Orice aparat văd, vreau să aflu cât mai multe despre el. Învățatul ăsta nu e că trebuie, ci trebuie să-ți placă, să-ți dorești. Nu poți să înveți atâția ani dacă nu-ți place să afli. Sunt medici în spitalul meu care în curând se pensionează și nu au nicio competență. Asta nu e ceva rău, e o alegere, pentru că ei poate au ales să stea cu familia să facă ce i-a atras pe ei din punct de vedere sufletește, în loc să meargă la congrese sau la cursuri.

Norocul meu e că am copiii bine, sănătoși, integri, onorabili. Sunt cazuri în care această muncă în exces afectează familia, copiii sunt neglijați, se pierd și nimic nu poate ameliora durerea unei mame.

Eu sunt un caz fericit. Am doi copii – doctorițele în general nu au doi copii – și sunt o norocoasă.

La Revoluție începuseși să lucrezi ca medic?

Nu, eram în anul II la Medicină.