Adopția, o călătorie către o familie fericită: povestea extraordinară a celor trei frați adoptați de Sami și Maria Chelu. Cum au construit o casă special pentru a-și îndeplini visul de a oferi un viitor unor copii greu încercați

Sami și Maria Chelu au fost întrebați dacă nu știu pe cineva care își dorește să adopte un bebeluș. O simplă întrebare care urma să le schimbe radical viața. În acel moment s-au gândit cu adevărat serios la această idee. Și, câțiva ani mai târziu, i-au cunoscut pe cei trei frați pe care i-au adoptat. 

În 2017 s-au interesat prima dată despre procesul de adopție. Dar stăteau într-o garsonieră și dorința lor de a putea adopta între doi și patru copii era aproape imposibil de realizat. Așa că, au început să-și construiască o casă. Iar în 2021 au început procesul de adopție. În doar câteva luni au avut acasă trei copii care le spuneau mami și tati. 

Cum s-au adaptat cei trei la noua lor familie? Cum a arătat întreaga călătorie pentru Sami și Maria Chelu? Și ce au simțit atunci când pentru prima dată cineva le-a spus mami și tati? Aflați din interviul de mai jos: 

Cum a început povestea voastră….

Noi eram căsătoriți din 2009 și primul contact pe care l-am avut cu ideea adopției a fost atunci când cineva ne-a întrebat dacă știm pe cineva care și-ar dori să adopte un bebeluș. Atunci am intrat în legătură cu Mirela și Liviu de la Tzuby’s Kids. Din nefericire, nu am reușit să adoptăm acel copil, însă am rămas în legătură cu ei și ne-au invitat la o tabără pentru familii adoptive. Și atunci am aflat ce înseamnă adopția, atunci ne-am dat seama că adopția nu este despre familiile care nu pot avea un copil biologic, este pentru cei mici. Cumva până atunci priveam lucrurile mult mai simplu, mai superficial. Și, abia în acea tabără, ne-am dat seama cât de importantă este adopția pentru copii. 

Asta fiind în ce an?

În 2017. 

Și până la acea întrebare nu v-ați gândit niciodată să adoptați?

Ba da, chiar și înainte de căsătorie ne-am gândit că, dacă nu putem avea copii biologici, soluția ar fi să adoptăm. Ne-am dorit acest lucru, dar cred că până în tabăra aceasta nu vedeam adopția din perspectiva copiilor, să le fie lor bine, era mai degrabă despre noi și situația noastră.

Ce s-a întâmplat cu bebelușul respectiv, mai știți ceva despre el?

Era o poveste foarte complicată. Nu am ținut legătura. 

Cât a trecut de la tabăra organizată de Tzuby’s Kids și până când ați început propriul proces de adopție?

Am mers în continuare la cursurile lor. Am mai fost voluntari într-o tabără și atunci am cunoscut câțiva copii adoptați și am înțeles mai bine traumele și poveștile lor. Am făcut toate astea pentru a vedea dacă suntem sau nu pregătiți pentru acest proces. Iar în 2017 ne-am dus la direcția de care aparțineam să vedem ce trebuia să facem. Doar că, în acel moment, noi stăteam într-o garsonieră. Puteam să adoptăm, însă, noi ne doream între doi și patru copii, iar lucrul acesta nu era posibil în acel context. 

Deci ați știut de la început că vă doriți mai mulți copii…

Da, atunci când am înțeles că adopția înseamnă a face bine, a avea grijă, a ajuta un copil, ne-am dorit să luăm mai mulți. În acel moment, oamenii de la direcție au fost deschiși, oferindu-ne toate informațiile de care aveam nevoie. Atunci ne-am dat seama că nu aveam tot ce ne trebuia pentru a face pasul corect. Și ne-am apucat să ne construim o casă. Ne-am gândit atunci că dacă Dumnezeu ne va ajuta să ne construim casa, o să fie doar pentru ca apoi să putem să adoptăm copiii. 

Între 2017 și 2021 am făcut multe cursuri, multe întâlniri. Ne-am pregătit și am construit un spațiu potrivit pentru ei. Și în 2021, ne-am dus la Direcția din Ilfov și am început procesul de adopție. În 4 martie am depus pentru atestat. 

Ce simți atunci când ai în față o listă cu mii de copii abandonați? Și cum poți face alegerea corectă pentru familia ta

Cât de important a fost tot acest proces de informare, de pregătire?

Din punctul meu de vedere este vital. Dacă nu suntem pregătiți, putem să provocăm traume și mai mari copiilor. În plus, putem și noi să fim dezamăgiți de acest proces și să nu reușim să avem o poveste fericită. Având în vedere că știam deja multe cazuri de adopție, cunoscusem mulți copii, așteptările noastre erau mici, spre zero. Atunci când am început acest proces, știam că nu este despre noi, ci despre cât de mult putem să îi ajutăm pe cei mici să fie iubiți, acceptați, să înțelegem reacțiile sau crizele lor. Dacă nu am fi făcut toată pregătirea de dinainte de adopție, sigur nu am fi reușit.  

În 2021 ați depus actele și în același an ați și adoptat? 

Da. În martie am depus actele, în iunie am ridicat atestatul și în aceeași zi am intrat și pe lista de greu adoptabil. Îți recunosc că nu a fost chiar cel mai ușor moment, cred că toate familiile adoptive trebuie să fie pregătite pentru asta. Acolo sunt peste 3000 de copii și este ușor să te lași copleșit de emoții, de milă, de frustrare.

Ce înseamnă să fim pregătiți pentru acel moment?

Emoțional. Este destul de greu să fim pregătiți să alegem, dar și să înțelegem că nu îi putem ajuta pe toți. Noi când am văzut atât de mulți copii, ne doream să îi luăm pe toți, dar știam că suntem limitați. Ne doream să îi ajutăm pe toți, dar știam că acest lucru este imposibil. De aceea, încurajăm pe cât mai mulți oameni să facă acest pas pentru că multe suflete au nevoie de ajutorul nostru. 

A fost foarte greu să alegem, de aceea ne-am rugat să aleagă Dumnezeu pentru noi. Toate lucrurile la care ne gândiserăm până atunci au dispărut când am avut lista în față. Înainte de asta, multă lume ne spunea să alegem un bebeluș sau un copil mic, noi aveam profilul făcut pentru un copil de până în cinci ani, evident că acest lucru nu contează atunci când începi procesul propriu zis. Este un avantaj pentru că nu ești restricționat de nimic. Noi aveam trecute doar patru județe, dar atunci când ajungi la listă, poți alege din toată țara. În plus, tu vezi profilul copilului, dar acesta nu știe câtă lume i l-a accesat, iar asta este, din nou, un lucru bun pentru că nu îl mai traumatizezi încă o dată. Nu a mai cunoscut o nouă respingere, dacă lucrurile nu ies bine. 

Noi ne-am dorit încă de la început să alegem doar atunci când suntem hotărâți și să nu mai dăm înapoi. Am stat vreo patru ore cu lista în față și am ales ID-ul băiatului cel mare. Când am ieșit din Direcție nu mai știam nici cum îl cheamă, atât de mari erau emoțiile noastre. Le-am rugat pe doamnele de acolo să ne oprească ID-ul acela, ele s-au speriat întrebându-ne dacă suntem siguri pentru că mai are doi frați. Le-am spus că da și că vrem să ne dea lista detaliată a copiilor. S-au mișcat foarte repede. Pe 16 iunie am ridicat atestatul și în șase zile ne-au dat lista celor trei copii. Și abia atunci am știut și noi numele lor. Din păcate, însă, informațiile nu arătau foarte bine – copiii aveau foarte multe diagnostice, multe medicamente. O listă descurajatoare. Însă noi știam deja că Dumnezeu voia ca cei mici să fie copiii noștri. Nu am dat înapoi. Am vorbit cu Mirela și cu Liviu și cu alți prieteni care sunt în această lume a adopțiilor și ei ne-au recomandat să mergem să-i cunoaștem pe cei mici, să nu ne lăsăm descurajați de o listă de diagnostice. Am mers mai departe și pe 30 iunie am plecat în celălalt capăt al țării, în Dolj, să îi cunoaștem. 

Citește și: Au cunoscut abandonul, respingerea, bătăile și singurătatea, iar acum zâmbesc: povestea copiilor adoptați de Andreea Canea și soțul ei și care astăzi învață să aibă încredere în „oamenii mari”

Cum a fost întâlnirea cu ei?

Ne-au plăcut de la prima vedere. Fetița a fost puțin mai reticentă, nu a vrut să comunice prea mult cu noi. Băieții au fost mai sociabili. Ei erau în asistență maternală atunci, iar vizitele au fost absolut normale. Procesul a fost unul foarte ușor și rapid. A ajutat mult faptul că avem firma noastră și ne putem face programul cum dorim, iar în perioada respectivă adopția copiilor a fost prioritatea noastră. 

Maria Chelu: „Noi avem o familie foarte mare, așa că au mulți verișori, unchi și mătuși. Au fost foarte încântați că au mulți copii alături”

Copiii câți ani aveau atunci?

Neîmpliniți atunci când am început noi procesul de adopție… șase, opt, nouă. Fetița este mijlocie. Peste cinci ani șansele de adopție, mai ales, pentru trei frați sunt sub 5-10%. De altfel, ne-au și spus oamenii de la direcție că nu s-au gândit niciodată că va veni o familie care să îi adopte. 

Ei puteau fi adoptați doar împreună?

Da, erau adoptabili doar împreună. Erau deja mărișori… nu prea aveau multe șanse. 

Ați știut de la început că vă doriți să adoptați mai mulți frați, nu?

Da. Ne-am dorit să adoptăm între doi și patru copii și să fie frați. Este mai ușor așa pentru că relația dintre ei este deja formată. Ne-am gândit că o să fie deja nevoie de o adaptare între noi și ei, așa că ar fi bine să nu mai fie nevoie să se adapteze și ei între ei. 

Cum a fost procesul lor de adaptare?

Ei au văzut și în perioada de vizite că ne dorim mult să mergem cu ei acasă. Nu ar fi trebuit să ni-i dea atât de repede, însă începeau școala în septembrie și am pus mare presiune pe direcție să ne ajute. Iar ei au văzut cât de mult ne dorim să îi avem acasă cât mai repede și când au venit acasă, era fix înainte de începerea școlii, și au cunoscut toată familia, au fost bucuroși. Noi avem o familie foarte mare, așa că au mulți verișori, unchi și mătuși. Au fost foarte încântați că au mulți copii alături, ceea ce nu aveau în asistența maternală în care stăteau. 

Adaptarea lor a fost ușoară pentru că sunt foarte sociabili. În cazul lor, să te adaptezi de la rău la bine a fost mai ușor. Am avut, e adevărat, momente în care au avut crize, dar știam că este normal să fie așa pentru că toate veneau din trauma abandonului, din schimbare. I-am înțeles pentru că, până la urmă, i-am luat dintr-un context în care știau pe toată lumea, aveau prietenii lor, locurile lor și i-am adus într-un mediu nou, necunoscut. Până și un adult are nevoie să se adapteze atunci când este rupt dintr-un loc cunoscut și mutat în altă parte. Este o rană și aceasta are nevoie de timp ca să se închidă. Dar știam că aceste crize sunt normale, știam că nu plâng pentru că le facem noi ceva rău sau pentru că nu vor să stea cu noi, ci pentru că suferă. Și am încercat doar să îi iubim. Să le arătăm că suntem alături de ei. 

Cea mai grea a fost perioada de încredințare, cele trei luni în care stau în casa familiei adoptive până se dă sentința definitivă. A fost destul de greu pentru că erau nesiguri și ne-au testat destul de mult, mai ales băiatul cel mare. 

Ce a însemnat asta?

Erau foarte multe lucruri care nu îi plăceau. Ne spunea mereu că vrea înapoi. Ne șantaja și încerca să îi convingă și pe ceilalți să plece cu el. Dar știam că este o perioadă în care ne testează, să vadă dacă și noi îi vom abandona, așa cum au făcut-o ceilalți adulți din viața lor. Îți spun sincer că dacă nu am fi făcut cursurile de pregătire de dinainte, nu am fi știut că aceste lucruri sunt cumva normale și cred că am fi suferit destul de mult. Dar am fost pregătiți pentru această perioadă destul de grea în care ei se vor simți dezrădăcinați și pentru a putea prinde rădăcini aici, cu noi, trebuie să fie vindecate, pe cât posibil, rănile din trecut. Așa că nu am luat testele lor ca pe o confruntare, ci ca pe o inimă rănită care trebuie vindecată cu multă dragoste. 

După ce s-a dat sentința finală, unde la tribunal au fost și ei întrebați dacă vor să rămână sau nu la noi, s-au liniștit. Sentința aceea, care până la urmă a fost doar o hârtie, le-a fost de ajuns. Emoțional, hârtia respectivă i-a ajutat foarte mult. S-au liniștit și s-au schimbat radical, de parcă cel mare nici nu mai era acel copil. 

Cum s-au adaptat cei trei copii la școală? Și cât de importantă este legătura cu colegii și cadrele didactice

La școală cum s-au adaptat?

Foarte bine. Noi ne-am luptat foarte mult să îi avem acasă încă de la începutul anului școlar pentru că știam că este foarte important pentru ei. Am reușit să îi înscriem la școală în doar cinci zile și totul este foarte bine. Din prima au reușit să se înțeleagă cu copiii. A fost important că au fost încă din prima zi de școală acolo pentru că le-a fost ușor să se adapteze, să-și aleagă colegii de bancă. Învățătoarele au fost foarte deschise și ne-au ajutat foarte mult. A fost foarte importantă legătura cu ele, mai ales în perioada de cunoaștere, pentru că o parte importantă din zi erau la școală și noi nu știam nimic de ei. Dacă erau probleme și noi nu știam de ele, nu puteam ajuta. Dar, din fericire, nu au fost. Am făcut logopedie cu ambii băieți, dar de alte terapii nu a fost nevoie. 

Până la urmă problemele care erau trecute pe foaie, ne spuneați că erau multe medicamente trecute acolo, fuseseră deja rezolvate?

Da… atunci când i-am luat noi nu mai aveau niciun tratament medical, doar niște vitamine. E adevărat că au niște carențe fizice – sunt mai mici, atât în greutate, cât și în înălțime. Dar lucrăm și recuperăm cât de mult putem. Dar, emoțional și, la școală, intelectual, sunt foarte bine. Fetița este prima din clasă. 

Aceste carențe fizice se pot rezolva?

Am făcut tot felul de investigații să vedem dacă hormonii de creștere sunt bine. Sunt carențe pe care încercăm să le recuperăm cât mai bine și cât mai repede, dar sunt ani buni pe care i-au pierdut. Băiatul cel mare a pierdut nouă ani… așa că, nu este tocmai ușor. Dar vor recupera cât de mult se poate. Fac sport, înot. 

Citește și: Vișinel Bălan a fugit de abuzurile din centru și a ajuns la câțiva centimetri de o moarte pe șina de tren: „Una dintre pedepse era să te dezbrace în pielea goală, să te plimbe pe toate coridoarele centrului și apoi lovit. De-aia mulți ajungeau să se sinucidă”

Spuneați că aveți o familie foarte mare, ei ce au spus despre dorința voastră de a adopta și nu oricum, ci trei frați odată?

Familia a fost foarte deschisă. Dar, este adevărat, că ne-au sfătuit să adoptăm un copil, un bebeluș. Au fost puțin șocați atunci când ne-am întors acasă și le-am spus că vrem să adoptăm trei copii cu vârsta între șase și nouă ani. Mai mult, au încercat și să ne facă să gândim mai bine, eventual chiar și să ne răzgândim, spunându-ne cât de greu o să ne fie. Dar atunci când au văzut primele poze au fost cuceriți. Am avut susținerea tuturor – părinți, rude, prieteni. 

Iar atunci când i-au văzut pentru prima dată au fost cuceriți. Chiar ne spuneau că numai Dumnezeu ne putea da trei copii care să semene atât de mult cu noi, chiar și fizic. Mergem în vacanțe. Le place să cunoască orice este nou. Se împrietenesc imediat cu toată lumea. 

Maria Chelu: „Copiii noștri spun mereu: ce bine e în familia noastră de cinci”

Vă mai gândiți să mai adoptați… spuneați că ați fi vrut până la patru copii ?

Întrebarea aceasta este foarte bună pentru soțul meu (râde). El își dorește să mai avem o fetiță, dar vom vedea pe parcurs. Dacă Dumnezeu va vrea, o să vedem. Este totuși destul de greu să se adapteze la familie… 

Deci tot să adoptați?

Da, clar. Ne dorim să fie cât mai mulți copii adoptați de familii iubite. Am văzut cât de bine le este lor și nouă, așa că ne dorim ca din ce în ce mai mulți micuți să aibă această șansă. 

Ne spuneați că cei mici seamănă foarte mult cu voi. Ce pasiuni aveți, ce vă place să faceți în timpul liber?

Să cunoască oameni noi. Și să fim plecați, să călătorim… ne întrebă mereu dacă și când plecăm undeva. 

Cum vă spun?

Ne-au spus Sami și Maria în perioada de încredințare. Însă Nicoleta și, apoi ceilalți au susținut-o, ne-au spus atunci când erau în familia maternală că de când vom ajunge acasă o să fiți mami și tati. Avea doar opt ani și mai spusese mami și tati în două familii – cea biologică și celor din asistența maternală, unde au stat doi ani și jumătate. Noi eram a treia familie cărora le spunea așa. I-am înțeles nesiguranța și durerea. Am acceptat și le-am oferit nu doar susținerea și iubirea noastră, ci și timpul necesar pentru a putea face acest lucru cu adevărat. Putea să ne spună oricum, nu ne deranja. Însă, de cum au intrat în casă, ne-au spus mami și tati. Ne-am bucurat, îți dai seama, dar știam că nu nu este atât de greu să spui, important este să simți asta cu adevărat. 

Ce ați simțit atunci când i-ați auzit prima dată spunându-vă așa?

Am fost foarte fericiți, dar ne doream să fim cu adevărat asta pentru ei. Acei mami și tati pe care nu i-au avut niciodată. 

Și, ultima întrebare, ce le-ați transmite oamenilor care se gândesc să adopte, dar nu sunt siguri sau poate au nevoie de un îndemn pentru a face acest lucru?

Să meargă cu toată încrederea să-i cunoască. Dar și să se informeze, să se pregătească și să meargă la grupuri de suport, tabere. 

Familia și viața lor o să fie transformată în bine. Chiar dacă nu este un proces foarte ușor, însă în ultimii ani sistemul s-a schimbat și s-a îmbunătățit foarte mult. Noi am adoptat în mai puțin de șase luni, iar în familia noastră a venit o minune. Dar, din nou, este important ca, după adopție, să-și caute familii adoptive și să-și facă prieteni, atât adulții, cât și copiii. Această călătorie o să fie una specială și este foarte important ca bucuriile și tristețile să fie împărtășite cu oameni care au povești similare. 

Atunci când o să simtă dragostea copiilor, viața lor o să fie transformată total. Copiii noștri spun mereu: ce bine e în familia noastră de cinci, ne iubim, ne jucăm și stăm împreună!

---

Dacă îți dorești să afli mai multe lucruri despre procesul de adopție Asociația Tzuby’s Kids și Alianța România Fără Orfani (ARFO) sărbătoresc Ziua Națională a Copilului Adoptat pe data de 2 iunie, în Parcul Herăstrău din București (Roaba de Cultură – Zona Pescăruș). Copiii pot picta, modela în lut, desena sau pot participa la jocuri individuale și de grup în intervalul orar 17:00 – 19:00, pentru a celebra Ziua Adopției. Asociația Tzuby’s Kids va avea amenajat un stand unde pot fi obținute informații valoroase despre adopție, plasament familial și despre situația copiilor din sistemul de protecție, direct de la specialiști. De asemenea, părinții adoptivi vor povesti experiența unei vieți transformate prin adopție. Seara se va încheia cu o tombolă organizată de Tzuby Toys,  unde participanții pot câștiga o mulțime de premii, de la căni și umbrele la produse senzoriale pentru copii.