Căutare

Share this article

Am ajuns la atelierul lui Adrian Hădean, locul pe care nu îi place să-l expună prea mult în fotografii, explicând că nu vrea să-l împartă cu toată lumea, ci doar cu cei pe care îi invită el acolo. Ocupă o poziţie neaşteptată, chiar deasupra pieţei Sf. Gheorghe din Bucureşti, sus la ultimul etaj, dar şi deasupra acestuia, pe terasa care ţine loc de acoperiş, acolo unde am şi rămas de altfel să vorbim. E drept că ne-am pus o pătură pe spate fiindcă erau primele zile ale valului de frig care anunţa că toamna nu este chiar aşa, o dulce vară târzie cum ne imaginam noi. Cu păturile pe noi, cu cafeaua în faţă, cu bulevardul la picioare, am început să vorbim.

E dimineaţă, ai mâncat azi? Ce ai mâncat la micul dejun?

Chefir cu nişte pâine uscată…

?!?

Da, un chefir şi un colţ de pâine uscată.

De ce există convingerea unanimă că chefii îşi gătesc la orice oră din zi şi din noapte meniuri aparte sau că ei, mai simplu spus, nu mănâncă aşa, ca noi, oamenii ceilalţi…

Nu ştiu de ce şi cine gândeşte aşa… Uneori gătesc dimineaţa mai mult, dar, dacă mănânc ceva mai simplu, este cu un motiv. Azi mă pregăteam să alerg în parc şi nu puteam s-o fac cu nişte ochiuri sau cu omletă în stomac.

Şi la prânz găteşti sau mănânci undeva?

Gătesc. Gătesc aproape în fiecare zi, puţine sunt zilele în care nu gătesc. De cele mai multe ori, gătesc aici la atelier şi mâncăm împreună cu colegele mele sau cu soţia mea sau cu oaspeţi, dacă avem..

Tu eşti foarte îndrăgostit!

Tot timpul

De soţia ta, zic…

Şi de soţia mea şi de viaţă în general. Îmi place să trăiesc viaţa cu iubire.

Vorbeşti foarte frumos despre soţia ta. Mereu.  Vă certaţi vreodată?

Da.

Daaa? Şi cum se ceartă doi ardeleni?

Ne ia foarte mult timp până s-o facem… Nu vedem viaţa mereu la fel, sau un subiect la fel, dar aducem argumente, nu prea se întâmplă să ne certăm, adică ton ridicat în casa noastră nu o să auzi.

Există vreun fel de mâncare pe care nu l-ai gătit încă?

Da, sunt 99 miliarde de feluri de mâncare pe care nu le-am gătit! Sunt multe ingrediente pe care nici măcar nu le cunosc! Dacă stau şi mă gândesc că sunt 6000 de soiuri de cartofi pe planetă din care eu cunosc 6, 7 sau hai să zicem 10, ce să mai vorbim? E multă mâncare nevăzută, negândită şi negătită de mine. Dar din fericire, mai sunt pe planetă vreo câteva miliarde de oameni şi nu rămâne mâncarea nemâncată…

Te inspiri de la tv?

Nu mai apuc să mă uit la tv, iar copilul nostru este într-o fază în care a pus stăpânire pe tv. Nici măcar nu se uită la el, dar televizorul merge într-una pe desene animate.

Mă gândeam că te uiţi la chefii de pe canalele dedicate…

Nu, nu mă uit, pentru că nu am timp, pentru că trebuie să fac mâncare. Inspiraţie găsesc la aceiaşi chefi, dar mai mult în cărţi. Citesc foarte multe cărţi, nu prea mai văd multe site-uri că nu am timp şi cumva am ajuns să prefer hârtia. Îmi place mai mult interacţiunea cu cuvântul scris pe hârtie. Pare paradoxal, pentru că scriu pe internet în continuare şi îmi trăiesc o parte din viaţă prin intermediul internetului, dar nu-l folosesc ca sursă de entertainment niciodată, pentru informare da, dar cumva îmi place să am cărţi, să simt şi greutatea fizică a cuvântului, nu doar greutatea pe care i-o acordăm noi mental.

Eşti mai mult bucătar sau mai mult scriitor?

Evident, mai mult bucătar, pentru că din asta trăiesc, dar îmi place să scriu. E o sursă de adrenalină asemănătoare cu cea pe care mi-o dă gătitul.

Eşti un bucătar romantic.

Nu ştiu ce este aia romantic.

Să îţi spun eu. Ne-am întâlnit odată în Piaţa Dorobanţi. Şi sus pe cer, am văzut un nor în formă de inimă. Amuzată, ţi l-am arătat, aşa, ca pe o curiozitate. Te-ai întors, l-ai văzut şi l-ai fotografiat.

Da. Era un nor frumos şi este un lucru destul de rar să-ţi vezi visele transpuse pe cer.

Un bucătar nu poate fi un om trist, nu-i aşa?

Ba da, există şi bucătari trişti.

Dacă jonglezi cu gusturi şi arome, nu se poate să fii trist…

Jonglezi foarte mult şi cu frustrările, să ştii, pentru că s-ar putea să fii un neînţeles, pentru că s-ar putea să simţi gusturi pe care alţi oameni nu le simt, să simţi arome pe care alţi oameni nu le simt. Şi să te frustreze asta, deşi nu e cazul, fiindcă asta nu înseamnă că ţi se întâmplă ţie ceva, ci că, pur şi simplu aşa eşti tu, iar oamenii nu sunt pregătiţi pentru ce eşti tu. Şi atunci trebuie să ajustezi. Să mai pui sau să mai laşi de la tine. Nu e cazul meu. Eu vorbesc despre bucătarii dăruiţi. Sunt foarte puţini aceia… Adică dăruiţi cu geniu.

Tu nu eşti aşa?

Nu, sunt un bucătar obişnuit care munceşte mult şi care se întâmplă să fi avut şi noroc.

Dar drumul tău până la bucătărie a fost desenat sau l-ai forţat?

Nu l-am forţat. Din contră, eu am încercat să forţez altceva, şi am ajuns aici.

Recomanzi, de pildă, restaurante, fără să fii plătit pentru asta?

Da, eu nu sunt plătit să scriu despre restaurante. O fac pentru că aşa vreau eu, este un serviciu public.  De ce să iau bani? E destul de complicat să scrii un advertorial despre un restaurant, pentru că mi-am făcut obiceiul ăsta de a promova lucruri în care cred foarte tare şi despre care am certitudinea că nu se vor schimba în viitorul apropiat. În ceea ce priveşte restaurantele, totul e volatil. Pentru că şi dacă te uiţi pe Tripadvisor vei vedea că, despre acelaşi restaurant 5 oameni scriu că e foarte bun, 5 că e o mizerie şi 5 că i-ar da foc. De la un client la altul, experienţele se pot schimba foarte mult. Percepem lucrurile diferit, de aceea nu vreau să iau bani pentru a scrie despre restaurante. Dar nu prea scriu despre restaurante, mai degrabă scriu despre atmosferă, dacă oamenii sunt muncitori, dacă pun suflet, asta e ce contează, mâncarea este oricum percepută diferit de către clienţi.

Dar criticul acela vestit, a cărui prezenţă incognito în restaurante ridică sau falimentează afacerea, există? Crezi că el este important?

Eu nu dau mare importanţă, pentru că în realitate nimeni nu e calificat pentru asta. Nu ai cum să reprezinţi votul majorităţii, dacă tratăm chestiunea asta ca pe o democraţie. De fapt, tu ce prezinţi acolo? O opinie, care e a ta. La ea aderă alţii. În realitate, se rostogoleşte o opinie. Eu nu mă pot duce într-o călătorie sau excursie încercând să retrăiesc experienţele cuiva. Mă duc la restaurante din ghidul Michelin, fac asta cu soţia mea, dar mergem fără aşteptări. Ne bucurăm de mâncarea aia şi atât. Mergem şi în restaurante care nu sunt în ghidul Michelin, de fapt de cele mai multe ori, pentru că trăim în România şi mâncăm în oraş, dar nu avem nici aici aşteptări.

De ce România nu are restaurante Michelin?

De ce ar avea? Nu are de ce să aibă.

Nu suntem pricepuţi, nu facem mâncare bună sau serviciile nu sunt la înălţime?

Nu are legătură cu ospitalitatea de la noi sau are legătură, dar în foarte mică măsură. În realitate, în primă fază, Ghidul Michelin a fost şi este! un ghid turistic care oferă informaţii utile celor care călătoresc. La început se adresa mai ales  şoferilor profesionişti. Ei bine, printre altele, ghidul făcea şi o clasificare a restaurantelor. De acolo s-a ajuns aici, ghidul Michelin s-a transformat într-o corporaţie, în continuare stelele Michelin sucesc minţile bucătarilor, ceea ce nu-mi dau seama dacă este bine sau rău, ştiu că pentru noi nu este cazul, pentru că nu avem suficient de mulţi turişti pentru ca cei de la Michelin să deschidă un birou aici, fiindcă este o operaţiune foarte costisitoare, care nu are sens. Când eram tânăr visam un ghid al restaurantelor româneşti, dar mi-am dat seama că este o operaţiune extrem de costisitoare care nu poate fi susţinută în realitate.

Educaţia culinară în România are o şansă?

Sigur că are, că mai jos de atât nu putem fi.

Eşti cinic?

Nu! Asta este realitatea! Caut cu disperare oameni care să lucreze cu mine, care să lucreze pentru clienţii mei din restauraţie şi găsesc foarte greu. Ăsta este şi motivul pentru care am deschis o şcoală de gătit în Cluj. Şi, pentru că a mers atât de bine în Cluj, am decis să abordăm şi Sibiul şi de la anul poate vom deschide şi în Braşov şi în Bucureşti, poate…

De ce te-ai dus mai degrabă în partea aceea a ţării?

Pentru că acolo am avut deschidere imediată, aşa, în prima secundă! Şcoala de bucătari este un proiect social, asociaţia mea nu câştigă nimic, sunt implicaţi mulţi oameni, este costisitor, este complicat să convingi oamenii să-şi asume nebuniile din capul tău.

Percepţia noastră s-a schimbat faţă de mâncare?

Da, s-a schimbat şi se schimbă în permanenţă.

Adică nu mai este ceva cu care îţi umpli burta?

Ba da, pentru cei mai mulţi da. Dar e şi normal. Adică nu toată lumea trebuie să aibă pasiunea asta, nu toţi trebuie să cunoască lucruri legate de mâncare. Ajută să ştii ce mănânci şi cum să găteşti, dar până la urmă avem atâtea pe cap că nu mai este nevoie să fim şi paznicii cămării.

Ai avut emoţii când ai gătit pentru preşedintele francez?

Am mereu emoţii când gătesc pentru cineva. Şi emoţiile alea se pun în mâncare. Ele se duc acolo, pentru că inevitabil influenţează actul fizic. E ca şi cum ai trage cu puşca într-o ţintă şi tu ai emoţii. Sigur că te influenţează!

Eşti un people person? Eşti un tip simpatic, simpatizat?

Daaa, uită-te la mine… Nu ştiu dacă sunt un tip simpatic, sunt ceva mai deschis decât eram acum 3 ani, relaţionez mai uşor cu oamenii, am fost destul de sălbatic, nu ştiu din ce cauză.

Te-a ajutat mâncarea?

Nu, eu făceam mâncare şi când nu-mi plăcea să văd oameni.

Şi acum cum eşti? Eşti în stadiul în care nici nu-i urăşti pe toţi, dar nici nu-i iubeşti pe toţi…?

Eu nu urăsc pe nimeni, cât despre iubit pe toţi…  hai să zicem că nu mă îndrăgostesc de toată lumea.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO