Alec Secăreanu, actor: „Chiar dacă am jucat cu Kate Winslet, a fost un film independent, britanic, nu un blockbuster de Hollywood, care să mă facă un om bogat”

Alec Secăreanu este actor și-l știm din recentul serial HBO, Ruxx. Dincolo de scena de teatru din România, Alec este unul dintre actorii care au reușit să obțină contracte bune în străinătate. Așa se face că Alec a împărțit platoul de filmare cu Kate Winslet, în filmul Amonite sau a jucat rolul unui fermier imigrant din România, în filmul God’s own country, ambele producții fiind semnate de regizorul britanic Francis Lee.

De ce, din multitudinea de meserii pe care le puteai alege, te-ai oprit fix la actorie?

Alec Secăreanu: Cred că a fost o ușă pe care am putut scăpa din viața care, teoretic, îmi fusese programată. A început ca un pretext de a pleca de la școală, de a chiuli de la orele la care nu voiam să merg, iar lucrurile au început să se transforme mai târziu în pasiune. Ușor ușor mi-am dat seama că asta vreau să fac.

Sunt norocos că mi-am dat seama ce vreau să fac din timp. Ai mei au opus ceva rezistență la început, când le-am spus că aș vrea să fac meseria aceasta. Aveau niște temeri bine întemeiate, de altfel. Urmărind ce se întâmplă în România cu viața artistică și cu alți colegi actori este normal să ai temeri, pentru că este o meserie cu suișuri și coborâșuri. Mai ales când o faci ca freelancer. Este riscant fiindcă ai perioade în care nu ești plătit și trebuie să-ți gestionezi acele perioade cu niște bani pe care îi ai puși deoparte sau cu alte joburi pe care poți să le faci în paralel. Așa că nu este genul de meserie căreia, dacă chiar te-ai dedica în totalitate te-ar răsplăti la fel din punct de vedere financiar. Temerile lor au fost întemeiate, dar pasiunea mea a fost mai mare decât teama că aș putea să-i dezamăgesc pe ai mei.

Și asta crezi că i-a convins?

Alec Secăreanu: Cred că i-a convins. Au fost luni de zile, prin clasa a XII-a, când am tot purtat discuții, unele mai aprinse, altele pe un ton mai domol, dar s-au purtat discuții în toate felurile posibile până într-un punct în care părinții și-au dat seama că nu e o toană de moment, ci chiar îmi doresc să fac lucrul acesta. După aceea am primit tot sprijinul pe care au putut să mi-l ofere. Odată ce au luat și ei decizia de a mă susține pe drumul acesta, m-au sprijinit pe parcursul drumului de câte ori a fost nevoie.

Ei ce ar fi văzut posibil pentru tine?

Alec Secăreanu: Eh, ei voiau să mă fac inginer ca ei, ca fratele meu mai mare. Ăsta era traseul meu: inginer de instalații sau constructor sau, nu știu, ceva în petrochimie. Aveau tot felul de alternative în minte.

Când am dat la UNATC a fost un soi de compromis pe care l-au făcut pentru că m-au obligat să mai dau și la altă facultate, ca să am o plasă de siguranță, să nu stau degeaba acasă. Și am dat la ASE, ceva. Nu mai știu. Am intrat și acolo, dar nu am fost niciodată fiindcă fusesem admis la UNATC din prima.

La tine a început ca un capriciu. Când ți-ai dat seama că e pentru tine, că e ce îți dorești?

Alec Secăreanu: Îmi plăcea scena de când eram mic. Înainte să mă apuc de actorie, când eram mic am făcut dansuri populare românești și mi-a plăcut întotdeauna publicul și relația care se creează între oamenii care sunt pe scenă, schimbul de energie dintre public și scenă… M-a fascinat întotdeauna. E o magie care se întâmplă acolo. Și, pentru că am putut să am această experiență încă din copilărie, cumva mi-a rămas în minte: senzația pe care o ai când intri în scenă, adrenalina care începe să-ți pompeze prin toate venele, nesiguranța, procesul prin care treci când îți găsești siguranța în partener sau în exercițiu, în repetițiile pe care le-ai făcut, flow-ul în care intri și timpul trece așa (pocnește din degete – n.r.). Că, de fapt, asta se întâmplă: când ești pe scenă și joci un spectacol nu îți dai seama când trec acele două ore, dacă lucrurile ies cum trebuie, dacă îți găsești acel flow, pe care îl caută toți performerii, fie că sunt ei actori sau dansatori sau sportivi. Pentru că asta caută și sportivii în sport: să ajungă în acel flow al sportului respectiv. Asta căutăm: să fim atât de bine ancorați în moment, încât timpul se suspendă și e un soi de magie care se întâmplă.

Pare foarte epuizant, așa. Ce-ți iei tu din asta? Ce înveți despre tine sau despre lume?

Alec Secăreanu:  Știu că, în general, performerii spun că o fac pentru fani, pentru public, dar, în opinia mea, o facem pentru noi. Este un exercițiu foarte egoist pe care îl faci pentru că este un soi de terapie. Atunci când simți că ești în moment ți se opresc toate gândurile parazitare pe care le ai peste zi, toate posibilele proiecții în viitor ale vieții tale sau rumegări din trecut și poți să fii doar în prezent. Se întâmplă ceva care este foarte aproape de un soi de meditație. Este o legătură cu o energie care este mai presus de puterea individului, pentru că este un schimb de energie comună între oameni, între zeci de oameni care toți gândesc în același sens, în aceeași secundă, în același minut… același lucru. Și energia aia se simte.

Simți că aparții, că de fapt cred că asta căutăm toți: acceptarea socială și integrarea cât mai bine în dogma socială în care trăim. Ăsta mi se pare unul din instrumentele pe care poți să le folosești ca să ajungi acolo. Pentru că momentele alea pe care le ai când ești pe scenă, când performezi, când ești în situație, alea te fac să fii aici și acum, să fii prezent. Deci eu îl folosesc un picuț și ca o terapie.

Fiind atât de mult despre tine, despre interiorul tău, când nu ai succes, când nu merge bine, când ceva este greșit, cum gestionezi bumerangul ăsta care vine către tine?

Alec Secăreanu: Când nu ai succes?

Se întâmplă. Întotdeauna o să se întâmple. Este unul dintre lucrurile cu care trebuie să te obișnuiești și care țin de meserie. Niciun fotbalist nu ar trebui să se lase de fotbal dacă pierde un meci. Nu așa se pune problema. Dacă te dedici unui traseu, trebuie să înveți să gestionezi eșecurile, că de fapt despre asta e vorba: după cât de bine poți să gestionezi acele eșecuri, așa te construiești pentru mai departe.

Succesul, dacă vine prea devreme, s-ar putea chiar să-ți pună bețe în roate. Sau vine prea ușor, pentru că s-ar putea să te facă mai leneș. S-ar putea să te facă să nu mai investighezi lucrurile care trebuie, să nu mai faci antrenamentul de care ai nevoie, care este atât de necesar. În orice sport sau artă performativă talentul te poate duce până într-un punct, dar din punctul ăla înainte va trebui să suplinești prin multă muncă, pentru că una este pasiunea pe care o ai pentru un domeniu și alta este profesionalismul. Degeaba vii cu multă pasiune dacă nu ești profesionist. În opinia mea, trebuie să lucrezi foarte mult și la zona administrativă, zona aceea care poate să te pregătească pe tine să-ți maximizezi șansele să ajungi mai ușor în flow.

Asta faci prin repetiție: încerci să-ți câștigi instrumentele astfel încât să poți să ajungi în punctul în care să poți să accesezi emoțiile pe care le vrei mai ușor. Proful nostru de actorie din facultate, Ion Cojar, ne-a spus din anul I, semestrul I: ”Procesul, nu succesul!”. Și am învățat din anul I din facultate să nu urmăresc succesul, ci să urmăresc procesul. Dacă procesul este cum trebuie și dacă te concentrezi pe lucrurile care trebuie, la un moment dat o să vină și succesul. Nu trebuie să fie neapărat un scop în sine, dacă îți asumi că ești artist în domeniul respectiv. Putem să ne uităm la o grămadă de alți artiști care și-au dobândit notorietatea și succesul după viața lor și ei totuși au creat fără opreliști în timpul vieții.

Pare tipul de job pe care îl faci pentru că ai o misiune…

Alec Secăreanu: De-asta spuneam că eu nu cred că îl faci pentru alții. Eu cred că îl faci pentru tine, oricum ar fi. Și fiecare încearcă să găsească o modalitatea prin care să-și exprime gândurile interioare, trăirile, evenimentele și își găsesc unii în pictură, alții în fotografie, alții în sculptură, alții în dans și așa mai departe. Ideea e că oamenii caută să se exprime și mediul artistic este un mediu propice prin care chiar poți să-ți procesezi emoțiile, să-ți permiți să fii vulnerabil. Și de-asta și spuneam că e terapie: pentru că nu o faci pentru alții. Dacă vine și succesul, foarte bine, dar după aceea trebuie să stai să te gândești: ce faci? Faci artă sau faci entertaining?

Mie îmi aduce liniște interioară pentru că eu știu că dacă într-o seară, într-un spectacol, ratez un moment, nu îmi iese așa cum credeam eu, voiam eu, voiam toți să îl facem… știu ce am de făcut pentru următoarea seară: disec, văd ce s-a întâmplat, unde am greșit, ce nu a ieșit cum trebuie și mă pregătesc pentru următoarea etapă să nu mai ratez acel moment. Adică e tot pentru tine. Încerci să-ți găsești, pentru că un moment îți dai seama că este ratat atunci când devii self-conscious. Atunci când devii conștient de sine, de cum se mișcă corpul tău, unde ești și începi să nu te mai gândești la scopul personajului în scenă. Asta înseamnă că ai ieșit din flow. Și, teoretic, a la long, trebuie să încerci să-ți accesezi interiorul cât poți de repede, să devii profesionist. De-aia repeți, de-aia te antrenezi, ca să poți să fii în formă cu instrumentul tău cu care lucrezi, care ești tu ca actor, că ăsta e instrumentul. Și cum un violonist repetă în fiecare zi la vioară să vadă, să țină mai bine minte exact acordurile și să-și exerseze memoria organică și memoria corpului, așa funcționează și actorul în teorie cu corpul lui și cu psihicul lui. Vorbesc despre mine cel puțin. Nu știu dacă se aplică la toată lumea. Cumva fiecare actor, din ce am observat, încearcă să își găsească o metodă proprie. Nu există o metodă unică, general valabilă. Sunt profesori care propun diferite metode, care propun diferite exerciții ca să poți să ajungi acolo. Apoi, până la urmă, în funcție de fiecare proiect pe care îl ai, încerci să împrumuți din metode ce ar putea să funcționeze acolo. Dar e numai pe ”făcutelea”, până când, în momentul în care îți vine un rol, știi exact ce pași trebuie să urmezi ca să poți să livrezi treaba aia. În același timp, ai o grămadă de variabile, pentru că ești un om viu. În fiecare clipă ești diferit și trebuie să-ți găsești o metodă în care să poți să funcționezi în orice fel de situație, că nu interesează pe nimeni problemele tale. Când ești acolo trebuie să fii profesionistul din tine.  

Cum te schimbă notorietatea?

Alec Secăreanu: Eu sper să nu mă schimbe. Mie mi se pare că nu m-am schimbat. Încerc să mă țin om normal, sănătos la cap, cu capul pe umeri, să știu în continuare care îmi sunt prioritățile. Nu îmi place să mă expun foarte tare.

De ce?

Alec Secăreanu: Pentru că sunt actor și îmi place ce am de făcut, ce am de spus și îmi învăț replicile, de regulă. E ciudat. Când ajungi să ai un tip de notorietate, lumea are impresia că te cunoaște și, în momentul în care se apropie de tine, deja crede că știe foarte multe lucruri despre tine. Iar de partea asta nu e același lucru, că e un alt om, un om nou pe care nu l-am mai văzut. Eu sunt un tip mai timid de fel. Nu sunt atât de expansiv. Sunt un tip mai retras care atunci când intră într-o cameră întâi studiază camera, citește camera, vede exact cum sunt oamenii și după aceea, când își găsește un moment de confort, abia atunci se bagă în seamă.

Tu nu ești cointeresat să fii pe prima pagină?

Alec Secăreanu: Nu neapărat. Vreau să joc. Vreau să joc teatru, filme, cât mai multe personaje, să-mi cunosc colegii cât mai bine, să găsim acel drum comun, îmi place foarte mult procesul prin care treci și la teatru și la film. Sunt total diferite, dar îmi place să trec prin ele. Te preocupă. Vorbesc și cu colegii mei și când nu ai de lucru este foarte greu că stai tu cu tine, cu instrumentul nelucrat. De-asta de fiecare dată când un coleg începe un proiect nou e un soi de entuziasm din ăsta cu care vii, în care speri că o să fie proiectul ăla care îți va schimba la un moment dat traseul, din care vei înțelege mai multe lucruri, vei cunoaște mai bine procesul. Adică pleci la drum cât se poate de deschis, cu o disponibilitate maximă, ceea ce te ajută să te remontezi și în viață. Să te recalibrezi, să te reechilibrezi. De-asta revin și spun că funcționează ca terapia această meserie.

Teatru sau film? Ce preferi?

Alec Secăreanu: În ultima perioadă am făcut mai mult film. Sunt actor pregătit de teatru, am făcut foarte mult teatru după ce am terminat facultatea și le-aș face oricând cu mare plăcere pe amândouă. Abia în ultimii ani am început să descopăr procesul pentru film, să mă adaptez un picuț mai bine, să nu mai fiu atât de speriat. Neavând experiență, când am început, nu știam exact de unde să vin, ce trebuie să fac, nu filmezi cronologic. La teatru eu repet două luni să fac traseul personajului. Aici trebuie să vii cu el deja făcut, să știi în ce punct al poveștii ești, să știi ce ai făcut înainte, ce o să faci după, chiar dacă nu le-ai filmat încă. Trebuie să le ai pregătite. Tu neavând procesul ăla trecut cu partenerul de fiecare dată. Când găsesc partener, încercăm să ne întâlnim separat, pentru că nu ți se oferă tot timpul repetiții. Depinde și de regizor. Dar am realizat că la film este un proces pe care trebuie să ți-l iei și să ți-l faci singur. Nu e ca la teatru. Acolo ai timp mai mult până la premieră, până să arăți produsul finit. Aici, din prima zi de filmare ai un produs finit. Pentru că ai filmat aia și o să rămână așa. Cumva trebuie să te împaci cu situația asta, chiar dacă mai ratezi o scenă sau nu.

Teatrul m-a învățat că azi pot face scena într-un fel, mâine în altul, dar să fie la fel de valabil. Suntem oameni. În film, odată ce ai făcut-o, oricât de multe propuneri ai aduce, ești aceeași persoană în ziua respectivă. Dacă refaci scena în altă zi o să iasă altfel, dar trebuie să accepți că ăla ai fost tu atunci, atât ai putut să faci… Uneori e destul, alteori voiai mai mult. Poți să ceri să mai faci o dublă, sunt regizori care fac zeci de duble, sunt regizori care fac doar 3. Trebuie să te adaptezi în mediul acela de lucru. Trebuie să furi acest proces și să-ți asumi responsabilitatea pentru ce transmiți.

Pe tine cine te-a învățat procesul ăsta?

Alec Secăreanu: E oricum numai pe ”făcutelea”. Nu ai cum altfel. Uneori mai și ratezi, asta e, nu ai ce face. Dacă tu ești convins că asta e cariera pe care vrei să o urmezi, trebuie să-ți dai seama că nu o să faci numai proiecte din care o să câștigi foarte bine și financiar și profesional. Unele lucruri le faci pentru profesie, altele pentru finanțe. Trebuie să-ți găsești un echilibru și puterea de a mai spune NU din când în când sau de a spune DA atunci când trebuie.

Și atunci ce urmărești? Cum îți găsești acest echilibru?

Alec Secăreanu: Eu urmăresc oamenii. Eu încă cred în oameni. Și urmăresc să lucrez într-un mediu sănătos, să am o relație bună cu colegii mei, cu regizorul, cu producătorii. Eu urmăresc mediul. Sunt convins că dacă este un mediu în care ne respectăm unul pe celălalt și suntem și politicoși, și afectuoși și generoși, lucrurile nu au cum să nu iasă. Au fost proiecte din care am ieșit din cauza mediului, pentru că mi-am dat seama că nu am ce face acolo, nu e pentru mine. Am mai trecut prin eșecuri, pot să le identific din timp, astfel încât să zic ”fac un pas înapoi. Îmi pare rău. Am mai făcut asta. Nu am nevoie de asta. Mi-am luat lecțiile și încerc să le iau atunci când e cazul”.

E bine că poți alege…

Alec Secăreanu: Da, chiar cu riscul de a nu-ți face profesia uneori. Am ales uneori să fac altceva în paralel, să îmi pot plăti facturile, doar pentru că aveam senzația că îmi trădez meseria dacă acceptam profesia aia. Pentru ce o faci până la urmă? Trebuie să existe acel echilibru și să încerci să aspiri la treaba aia. Dacă ai renunțat să mai aspiri înseamnă că s-a dus pasiunea aia de la început. Și dacă s-a dus pasiunea, mai are sens să o faci?

Cum ai ieșit tu în producția din afară?

Alec Secăreanu: A fost un lucru cât se poate de deliberat. A durat ceva timp. În 2013 am fost la Bienala de Artă de la Veneția. Am fost performer pentru pavilionul României. Am locuit 3 luni în Veneția și am avut ocazia să cunosc tot felul de artiști, de oameni, și mi-am dat seama că și artiștii străini sunt și ei oameni, au și ei frici, au și ei temeri. Avem un limbaj comun, putem să ne înțelegem, mi-am dat seama că nu suntem chiar atât de diferiți. Și m-am întrebat eu de ce nu încerc să lucrez mai mult afară, pentru că vreau să lucrez cu oameni de genul ăsta. Și în momentul în care m-am întors în țară, am cunoscut pe cineva care mi-a devenit foarte bun prieten, care acum este managerul meu – Alexandru Harșani îl cheamă – și mi-a făcut o ofertă de reprezentare. La prima întâlnire m-a întrebat: tu ce vrei să faci în zona asta? Film? Teatru? Reclame? TV? I-am spus că eu îmi doresc să lucrez afară. Și am început sistematic în direcția aceasta: am început cu ajutorul lui să-mi fac conturi pe tot felul de platforme de casting din străinătate, să încep să le urmăresc. Mi-am făcut un ritual în fiecare zi să deschid aceste platforme, mă interesam, aplicam la castinguri, mă interesam ce proiecte se fac și am început să lucrez mai aproape în casting cu Domnica Cârciumaru, care și ea îmi este foarte bună prietenă și m-a ajutat. A durat cred că aproape 2 ani de zile de stat în spatele camerei, în sala de casting și de făcut această muncă administrativă până când am și luat una din probele pe care le-am dat. A fost God’s own country. Am filmat în 2016, a fost lansat în 2017. În timpul filmărilor am avut o săptămână de pauză și m-am dus la Londra – noi am filmat în Yorkshire – la Londra mi-am aranjat niște întâlniri cu niște agenți, directori de casting, am fost la întâlnirile respective. Am fost ofertat de trei agenții și am acceptat una din oferte și din 2017 am început să fiu reprezentat de un agent în Londra printr-o agenție destul de mare. Omul mi-a explicat că până nu iese filmul o să fie mai greu pentru că ”lumea trebuie să știe cine ești și deocamdată nu ești”. Am zis OK, dar hai să facem treabă până atunci. Am dat probe, a ieșit filmul, eu am tot dat probe și, la un moment dat, am luat următoarea probă, apoi următoarea și următoarea. Dar trebuie să dai multe. Adică eu cred că am un procentaj de 1-2% din probele pe care le dau să le și iau. Așa că e o muncă de anduranță.  

Cum reziști?

Alec Secăreanu: Îmi place să le fac, să primesc câteva secvențe, să citesc un script, să aflu despre personaj. Cumva se comprimă toată munca și am 3 sau 4 zile la dispoziție să fac două secvențe. Și îmi place să lucrez pe ele: să găsesc personajul, să găsesc o situație, să fac… adică îmi place munca asta.  

Munca asta de verificat site-uri nu aparține managerilor?

Alec Secăreanu: Nu. Actorii trebuie să-și facă singuri pozele, să-și facă CV-ul. Adică ajungi să nu mai faci tu lucrurile astea în momentul în care ești Hollywood și nu mai ai nevoie de lucrurile astea. Dar dacă vrei să profesezi și ești un actor care nu ești atât de notoriu, lucrurile astea trebuie să le faci singur oricum ar fi.

Altă cheie a succesului care a fost? Care te-a propulsat?

Alec Secăreanu: După God’s own country am început să lucrez foarte mult pe afară și în Londra, să accesez proiecte acolo, să fac TV, să fac film, să fac teatru. M-am obișnuit foarte repede cu refuzul. Am început să înțeleg că nu trebuie să o iau personal și că nu depinde de mine. De mine depinde doar ce livrez într-o secvență și s-ar putea să nu fie pe gustul tuturor, s-ar putea să nu mă potrivesc… nu mă interesează. Eu sunt pregătit pentru următoarea probă.

Asta mi se pare foarte greu de acceptat.

Alec Secăreanu: Da, așa e, mai ales când îți dorești un rol foarte tare. Când știi că ai lucrat, că ți-ai petrecut timp, ți-ai învățat textul ăla, ai avut 20 de pagini de text, ți-ai petrecut o grămadă de timp, ți-ai făcut o idee, ai stat pe el, ai tras o grămadă de duble până ai crezut că aia e, îți faci speranțe că o să fie bine și apoi nu te sună. Și asta e. Următoarea! N-ai ce să faci. Mergi mai departe. Dacă ești hotărât să faci meseria, îți trebuie și reziliență.

Te-ai îmbogățit?

Alec Secăreanu: Hai să fim serioși! Nu. Sunt actor independent. Am făcut filme independent, nu filme de buget mare. Chiar dacă am jucat cu Kate Winslet, a fost un film independent, britanic, nu un blockbuster de Hollywood, care să mă facă un om bogat. A fost un film britanic independent. Și bugetul este ca atare. Ce pot să spun e că în ultimii 4-5 ani de zile nu a mai trebuit să fac alte joburi. Deci măcar de 5 ani pot să mă întrețin din meseria pe care o fac. Ceea ce este un succes. Pentru că până atunci a trebuit să am tot felul de alte meserii: director de casting, trainer pentru corporații, barman, ospătar, vânzător de mașini, tot felul de lucruri. Le-am făcut cu plăcere. Prin urmare, m-am îmbogățit atât de mult cât să mă întrețin din meseria asta. Îmi trăiesc visul.

De ce nu te muți la Londra?

Alec Secăreanu: Pentru că e mai ieftin să locuiesc în București. Londra este un oraș foarte scump, mai ales la cum s-au schimbat lucrurile în ultimii 3 ani de zile, nu mai trebuie să locuiești neapărat acolo ca să ai acces la proiectele alea. Directorii de casting acceptă selftape-uri – adică îți trimit brief-ul personajului, secvențele pe care le ai de făcut și te înregistrezi singur dând proba, asta înseamnă că poți fi oriunde în lume și să trimiți o probă pentru un proiect, ceea ce este avantajos pentru absolut toată lumea din industrie, iar dacă este absolut necesar să merg la o întâlnire, mă urc în avion și mă duc la Londra. M-am dus de atâtea ori dimineața și m-am întors seara. Am făcut naveta. Aia e. Te obișnuiești. Zici că mă duceam până la Ploiești, la o întâlnire. Te trezești dimineața, te duci până acolo. Îți faci treaba și apoi te întorci. Sau rămâi peste noapte la un prieten, dar trebuie să ai disponibilitatea asta măcar.