Alex Bobes, tânărul IT-ist care de cinci ani face taximetrie gratis pentru oamenii în suferință
Acum cinci ani, Alex Bobes simțea că poate face mai mult în viața sa. Mama sa murise de aproximativ un an și era o perioadă de acalmie ce venea după o perioadă cumplită a vieții sale. Ani de zile trebuia să aibă grijă ca mama sa să ajungă la Spital, iar el neavând mașină, se ruga de prieteni sau plătea cu bani grei ambulanțe private. Atunci a realizat ce înseamnă de fapt lipsurile unui sistem medical prost gândit, sau gândit la nivel de suprafața, fără a se uita în profunzime, nu mai jos de nevoile persoanelor cu handicap locomotor.
După tot ce a pătimit cu mama sa, și-a dat seama că vrea și poate să ajute. Așa că și-a făcut un site, Taxi Gratis, el lucrând în domeniul IT, s-a promovat puțin în mediul online spunând că oferă servicii de taxi gratis pentru persoanele cu dizabilități și s-a pus pe așteptat comenzi, cu telefonul în mână. Într-o zi a venit o comandă timidă, a doua zi două și tot așa. Oamenilor nu le venea să creadă că cineva îi transportă gratis. Unii au vrut să-l plătească, dar nu s-a pus nicio secundă problema. Alții pe lângă boala care le măcina sănătatea, aveau de înfruntat și marginalizarea socială, dar și lipsurile financiare. Pe fiecare dintre ei i-a ajutat, dar nu doar oferindu-și serviciile de șofer, ci punând mâna să îi ridice sau să îi așeze în pas și, poate cel mai important, ascultându-i, îmbărbătându-i și spunându-le o vorbă bună.
Acum un an a înființat și fundația Taxi Gratis cu ajutorul căreia speră să dezvolte proiectul și să facă și mai multe fapte bune.
În joia mare am ales să publicăm povestea lui Alex, o poveste despre un suflet mare, o poveste care ar trebui să ne inspire să ne dorim să facem mai mult cu viețile noastre pentru că, majoritatea dintre noi putem.
Când ai început tu?
Proiectul l-am început acum 5 ani, ONG-ul l-am înființat abia anul trecut. Până atunci nu a existat nici un astfel de ONG. Am ajutat oameni când am putut, cum am putut, am discutat cu voluntari, unii au ajutat, alții nu, am făcut ce am putut.
Tu ce lucrezi acum?
Lucrez full time în domeniul IT.
Și cum reușești?
Am mai plecat de la muncă, în pauza de masă, înainte de program, dimineața.
De unde a pornit totul?
De la povestea mamei mele. Am trecut cumva și eu prin povestea acestor oameni cu dizabilități și am văzut cât de greu este. Am aflat apoi mai multe detalii despre oamenii cu probleme locomotorii: faptul că nu există transport adaptat, că taxiurile au butelii de gaz în portbagaj și nu acceptă persoane cu scaun cu rotile pentru că nu au unde să le pună, plus că de obicei șoferii de taxi nu ajută fizic, ambulanțe private adaptate există, dar sunt foarte scumpe…
Ce înseamnă foarte scump?
De la 150 de lei pe cursă (dus sau întors) plus plata timpului de așteptare care este de 50 de lei pe oră. Dacă ai de făcut un drum la spital și folosești o ambulanță privată, ai nevoie de minim 350 de lei, asta dacă stai doar o oră la spital.
Unii oameni se mai descurcă, dar sunt extrem de mulți oameni care nu au pe nimeni.
Cât te-ai chinuit tu cu mama ta?
Destul. Nu aveam mașină atunci. Am apelat la vecini, am plătit ambulanțe private, a fost foarte greu. În SUA, de exemplu, transportul persoanelor cu dizabilități este decontat de sistemul de asigurări. E ceva basic. La noi, nu.
Cei care nu s-au lovit de această problemă cu greu înțeleg cât de dificil este, mai ales pentru acele persoane care nu au pe nimeni. Și nu vorbesc doar de bătrâni; am întâlnit multe mame care în urma unui accident au rămas în scaun rulant, tatăl îi abandonase și erau singure cu suferința lor și nevoite să aibă grijă de copii.
Tu asculți toate poveștile acestea?
Pe toate pe cele pe care oamenii vor să le spună.
Și nu te încarci negativ?
Aș putea spune că sunt foarte călit.
Când ți s-a aprins ție beculețul și ai spus: „eu pot să fac asta!”?
După experiența cu mama, la vreun an de zile, m-am pus pe treabă. Așa că am făcut un site, mi-am făcut puțină reclamă și a început să sune lumea. Am încercat să selectez cumva cazurile, dar nu am avut parte de mulți profitori pentru că probabil au realizat că oricum ajungeam la ei și aș fi văzut dacă era reală sau nu suferința.
Îți amintești prima comandă?
Nu, nu-mi mai aduc aminte. Îi știu pe primii, dar care a fost primul, primul, nu mai știu.
Deci tu ai început cronologic: site, reclamă, etc…
Da, pentru că trebuia să mă promovez cumva deoarece nu aveam cunoștințe prin spitale sau prin alte părți. Ca să ajung fizic la oamenii aceștia, am început să mă fac cunoscut online, dar nu pentru că oamenii aceștia sunt online, cei mai mulți dintre ei nu au nici măcar smart phone, dar au vecini, nepoți, sau aud de la alte persoane ca ei.
Câți transporți pe zi acum?
Acum există o persoană dedicată care mai ajută și care e plătită prin ONG. Eu mai ajung uneori seara sau în weekend-uri. Numărul diferă foarte mult de la zi la zi: uneori sunt 3-4 cazuri, alteori niciunul.
Ce înseamnă acest ONG? Reușești să obții vreo finanțare de la Primărie?
Absolut nimic. Nici nu am avut ocazia să discut cu cineva de acolo, nici nu am descoperit fonduri pentru ONG-uri alocate de Primărie. Probabil ca să beneficiezi de finanțare, trebuie să ai ceva cunoștințe.
De ce ai făcut ONG-ul acesta?
Să încerc să atrag fonduri private și să încerc să dezvolt proiectul. Am avut o singură finanțare de 10 mii de euro de la Timișoreana, iar în rest sunt foarte puțini oameni care s-au implicat și au donat în asociație.
Am încercat în schimb în ultimul timp să facem și alte proiecte, să promovăm anumite cazuri și să ajutăm împreună cu comunitatea. Acum încercăm să ajutăm o persoană care are niște probleme grave din naștere, la ochi, să se opereze, asta după ce am tot ajutat-o cu transport gratis. Iar acesta ar trebui să fie primul pas. De obicei, persoanele pe care le ajutăm cu transport, au diverse forme de handicap și alte probleme grave: nu au resurse financiare, nu-și găsesc un loc de muncă, nu există la noi programe de incluziune pentru persoanele cu handicap, trăiesc în spații foarte mici, nu au bani de mâncare, trăiesc diverse drame pe lângă bolile respective. Boala te scoate cumva din societate și devii marginalizat.
Citește și: Un destin de învingătoare: Magda Coman, model și mamă în scaun cu rotile
De ce faci tu asta?
În primul rând pentru că am trecut și eu printr-o situație de genul acesta, am plecat de foarte jos în viață, și vreau să dau ceva înapoi comunității. Atunci când putem, din puținul nostru, putem oferi și altora.
Ai familie acum?
Da, soția și cei doi copii.
Ce zice soția ta?
Mă încurajează pentru că știe proiectul de mult timp și e normal să fie așa.
Ce lecție ai vrea să învețe copiii tăi de la tine?
Cred că același lucru pe care eu l-am învățat: să ofere ceva înapoi comunității. Important e să facă fapte bune, indiferent de ce modalitate aleg să facă asta.
Nu te-ai gândit să pleci din țară?
Ba da, de multe ori. Acest proiect este unul dintre motivele pentru care nu am plecat. Îmi doresc să rămân și să schimb ceva, să dezvolt din ce în ce mai mult proiectul și să reușim să ajutăm tot mai mulți oameni. Dar depinde foarte mult de ce se va întâmpla în continuare.
Care a fost cel mai emoționant caz? Sunt convinsă că o poveste ți-a intrat la suflet…
De multe povești m-am lipit, în general m-au impresionat mai mult decât altele situațiile în care au fost implicați și copii, copii abandonați. Copiii te sensibilizează cel mai tare: să vezi copii de 6-7 ani în scaun cu rotile, sau copii nevăzători, copii cu membre lipsă sau bolnavi de cancer, nu e deloc ușor.
Nu îți era mai comod să donezi în contul unei asociații niște bani lunar?
Am vrut să fac eu ceva și fizic. Contează să susții proiecte, dar contează mult mai mult să te implici fizic. Să faci un transfer e simplu, deși e foarte important. Oamenii aceștia nu au nevoie doar de un șofer, noi nu suntem doar șoferi, oamenii au nevoie de cineva care să-i transporte, dar au nevoie și să-i ajuți fizic, să-i pui în pat, să-i ridici și să vorbești cu ei, să le acorzi atenție, sprijin emoțional și încurajare.
Cei mai mulți dintre oameni nici nu vor bani; pentru ei e mult mai important celălalt tip de suport.
Au încercat să te plătească?
Anumite persoane care aveau o situație financiară ok și știau că proiectul nu le este destinat în totalitate lor, au vrut să plătească. Dar înainte de înființarea ONG-ului am refuzat fiecare leu. Acum îi invit să doneze, dacă doresc.
Dar cum făceai selecția cazurilor?
Încercam să aflu ce motiv are persoana respectivă pentru a se deplasa în anumite locuri și am încercat să prioritizez cazurile persoanelor care mergeau la spitale. Am avut situații în care am ajutat și persoane cu alte nevoi: care trebuiau să ajungă la Primărie, sau la altă instituții ale statului. I-am ajutat și pe aceștia, dar prioritate au avut cele care trebuiau să ajungă la spital și de la spital acasă.
E greu să găsești finanțare?
Foarte greu pentru că nu avem o persoană dedicată acestui lucru. Eu asigur partea de website, mentenanță, comunicare, etc și îmi rămâne foarte puțin timp pentru finanțare. Organizațiile mari au un stuf dedicat pentru finanțare, pentru comunicare, etc. Eu le fac singur pe toate.
Unde ai vrea să ajungă proiectul tău?
Aș vrea să fie dezvoltat în majoritatea orașelor mari. Dacă am avea mai multe centre în țară, am avea mai mult potențial și am putea ajuta mult mai multă lume. Acum avem acest om angajat și o mașină adaptată.
De câte mașini ar fi nevoie la nivel de București?
Asta însemnând și o mediatizare mai agresivă, la nivel de București, ar trebui să avem 3-4 mașini minim. Noi acum nu ne promovăm foarte tare ca să nu fim nevoiți să refuzăm prea multe comenzi.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
