Life Stories
Life Stories
Alex Dona: „România devine o ţară de Times New Roman. Articole scrise de colegii mei se transformă în acte normative”
Stela Nadoleanu
|Reading time: 16 mins
Share this article

Numele lui Alex Dona este asociat cu proiectul Times New Roman şi, mai nou, cu emisiunea „On the Rocks” de la Rock FM. În acelaşi timp, Alex Dona este un biker cu spirit liber, tatăl Clarei, dar şi „tatăl” unui festival liber în spirit – numit „Lupii Liberi”. Este implicat în multe proiecte, însă niciunuia nu trebuie să-i lipsească emoţia. Da, am vorbit şi despre emoţie cu Alex, chiar dacă la prima vedere pare un tip destul de „dur”, care ştie să ia lucrurile şi în glumă. Am început cu întrebări legate de site-ul de satiră TNR. Şi nici n-am apucat să deschid reportofonul că mi-am şi primit replica. „Îmi plac mai mult ăştia care te înregistrează pe faţă”, mi-a zis, de la început, intervievatul meu. Dar n-a fost numai despre glume interviul acesta!

Cum o duce un site de satiră când presa serioasă e de tot râsul?

Păi tocmai, că presa care e de tot râsul nu e serioasă! Hai să fim noi serioşi!

Dar mai e presă bună?

Băi, mai este. Din punctul meu de vedere sunt nişte cristale de presă serioasă într-o mocirlă de presă neserioasă, de oameni nepregătiţi, prost plătiţi… Dacă mă întrebi cine e de vină, eu dau vina pe moguli, pe mogulii care mai degrabă au cumpărat ceva ce funcţiona, foloseau în interes propriu, dar nu dezvoltau deloc. Şi nedezvoltând, încercând să nu investeşti prea mult, să mai tai din costuri… vorbim de management deficitar care înţelegea prin a tăia din costuri a tăia din salariile oamenilor, sau chiar a da oameni afară şi a pune acelaşi om să facă 5 joburi pe acelaşi salariu şi aşa mai departe. Aşa ajungi ca toţi oamenii buni să se reorienteze: să îşi facă o agenţie mică de PR, să îşi facă un proiecţel propriu, să se ducă undeva unde e mai bine. Şi atunci, da, din păcate, în presă au rămas foarte puţini oameni care, din punctul meu de vedere, contează. În rest au rămas foarte mulţi oameni prost pregătiţi, prost plătiţi, dezinteresaţi…

Cei care vă dau vouă mult „material”…

Mhm, noi nu suntem revista presei, iar colegii mei sunt destul de creativi şi găsesc cel puţin şase idei noi în fiecare zi. Pentru că da, subiecte avem! E un pic de noroc că trăim în România, chit că politicul de multe ori ne concurează. Şi eu primesc mesaje, dar ştiu că se primesc şi pe redacţie, în care ni se atrage atenţia că articole scrise de colegii mei în urmă cu ceva timp se transformă în acte normative (râde). Când ne copiau ăştia din presă, când luau cu copy-paste un întreg articol Times New Roman, era una! Prosteau doar câţi cititori aveau ei. Frate, dar ăştia iau cu totul articole din Times New Roman şi le găseşti în coduri peste noapte! Sau în propuneri măcar. (râde)

S-a ajuns la un absurd demn de Times New Roman sau invers!

Cumva, România devine o ţară de Times New Roman (râde).

Şi vouă cum vă merge ca business?

Ne merge bine. Clienţii au înţeles că e important şi modul în care ajungi la cititor. Nu mai contează publicul numărat precum capetele de vită furajată. Pur şi simplu contează şi cum ajungi la el. De exemplu, dacă tu ai vrea să îţi promovezi ceva propriu: vrei să fii promovat între o ştire despre un viol şi o ştire despre un furt? Sau vrei să fii promovat când omul râde, e relaxat, se simte bine, serotonina e sus şi tot aşa? Cum te percepe? Eu cred că tu, ca brand, eşti perceput mult mai pozitiv în momentul în care publicul e pe pozitiv.

E o strategie bună, dar mulţi dintre publicitari încă se gândesc la tabelul cu click-uri…

Asta este o luptă continuă! Dar, din fericire, noi performăm foarte bine şi acolo. Advertorialele de pe TNR sunt, de departe, cele mai virale din piaţă, bannerele de pe TNR performează. Asta şi pentru că noi am fost întotdeauna foarte atenţi, pentru că, din punctul nostru de vedere, clientul este cititorul, nu o companie care îşi face publicitate. O companie e un partener – de drum lung, scurt, mediu… depinde – dar clientul este cititorul. Şi, dacă te uiţi ce face Google anul acesta, că interzice deja formate intruzive şi agasante, noi le-am refuzat de la început. De când am preluat eu Times New Roman pe partea asta de comercial şi de marketing, noi am refuzat formatul acesta de bannere, chit că erau mai mulţi bani. Relaţia care e sfântă pentru noi este cea cu cititorul: nu are voie să intervină nimic între ochiul cititorului şi ceea ce îi oferim noi (contentul: textul scris, caricatura sau video-ul)!  

Asta a fost o strategie bună, de termen lung, de fapt!

O strategie nu poate să fie decât pe termen lung! Mie aia pe termen scurt mi se pare o oportunitate, nu o strategie!

Într-o lume în care profitul imediat contează..

Noi am avut şi noroc că acţionarul majoritar de la Times New Roman, omul care a susţinut proiectul acesta financiar şi nu numai, care este un om care vrea să stea mai în umbră şi să îşi vadă de business-urile lui (nu e implicat nici în politică, nici în altele), el a susţinut dintotdeauna TNR şi e de acelaşi principiu ca şi mine şi întreaga redacţie: nu ne-a interesat niciodată profitul imediat, ci ne-a interesat să construim un business şi un brand.

Foto: Laszlo Raduly

Pe tine ce te-a atras la TNR? Veneai din print…

Da, eu eram director de vânzări în Sanoma Hearst, membru în management board… companie mare, cu cifră de afaceri mare… iar tipul acesta care a înfiinţat Times New Roman e un fost coleg de liceu. În perioada aia m-a tot scos la bere şi îmi tot povestea de TNR. Şi, îţi dai seama, pentru mine era un pic frustrant să vii din coordonarea unui business de 11 milioane de euro la un site mic, care încă nu făcea bani… A fost un challenge. Dar, pe de altă parte, am negociat şi mi-a dat libertate de mişcare completă. Şi, dacă tot mă întrebi, da, m-a atras mai degrabă faptul că puteam eu să setez încă de la început cum ne raportăm la toate aceste „frustrări ale meseriei” de care vorbeam mai devreme: să facem un proiect deontologic, să am luxul să refuz clienţi, să am luxul de a-mi permite să fac ce vreau, să îmi aleg proiecte… dacă voiam să fac un proiect gratis pentru că eu consideram că asta o să ne genereze plus value sub o formă sau alta, asta făceam! Pe mine asta m-a atras: libertatea.

Erai un cititor TNR înainte să ajungi să te ocupi de acest proiect?

Nu, până nu mi-a atras atenţia prietenul meu.

Dar guşti genul acesta de umor?

Sunt glume la care râd, altele la care doar zâmbesc, unele la care râd în hohote…

Dar te distrează când vezi în metrou oameni citind TNR şi râzând în hohote?

Sincer, nu, că nu obişnuiesc să mă uit în telefoanele oamenilor (râde). Dar ce îmi place foarte mult e când accidental dau prin feed-ul de pe Facebook de oameni care înlocuiesc cuvine ca „umor”, „satiră”, „glumă” cu Times New Roman. Şi nu mai zic „ăsta e umor!”, zic „ăsta e Times New Roman!” sau „asta e de TNR!”, sau „băi, eşti sigur că nu e TNR?”. Şi în momentul în care tu ajungi practic să înlocuieşti în vocabularul uzual nişte cuvinte de genul acesta, devii Xerox-ul glumei, devii Adidas-ul pantofilor sport.

Tu ai fost vreodată tentat să scrii pe TNR?

Nu am talentul necesar, şi atâta vreme cât sunt atâţia oameni talentaţi în redacţie (plus colaboratori) care scriu atât de bine, cât de nebun să fiu să vin eu cu umorul meu inferior?! (râde) Eu am altfel de umor. Mă consider o persoană funny, dar nu sunt ca ei. Ei sunt pe stilul de analiză, eu sunt pe genul circumstanţial mai degrabă. De-asta am şi vrut ca în emisiunea de pe Rock FM să am invitaţi. Mie îmi place sparring-ul (n.r.: a avea partener de discuţie), îmi place să vin cu replică, să dau un twist, o direcţie. E mai dinamic şi mai pe calapodul meu.

Pentru că tot ne aflăm aici în Victoriei şi pentru că te-am mai văzut la proteste, vreau să te întreb… crezi că se mai piaptănă mult babele astea (râsete)… în timp ce ţara arde?

Legat de proteste am o părere cumva împărţită, adică o parte din mine consideră că da, e bine să mergem la proteste, să se exercite o presiune constantă şi să se iasă des în stradă, ca să le atragi atenţia că „somebody’s watching”, că nu sunt singuri pe plantaţie. Dar, pe de altă parte, am observat şi o grămadă de ipocrizie la proteste. Mi se pare că sunt anumiţi oameni care trebuie să iasă în stradă, să fie acolo, şi mi se pare că sunt alţi oameni care pot face mult mai mult, fiecare pe calapodul lui – de la a se implica în politică, la a face ceva anume care să îmbunătăţească situaţia într-un anumit domeniu. Şi cred că, în cazul lor, a ieşi în stradă şi atât înseamnă ipocrizie.

Şi de ce crezi că nu vor oamenii să se implice?

Pentru că sistemul este atât de murdar. Şi, hai să fim serioşi, nu intri în cocină dacă nu ai nevoie!  

Şi oricine ar intra în politică ar trebui să facă sacrificii personale. Şi s-ar sacrifica nu numai el, ci şi familia, business-urile etc. Şi eu am avut o serie de discuţii pe tema asta, după protestele de atunci din februarie, când mi-am dat seama de ipocrizia asta şi de faptul că totul porneşte de la tine de fapt, m-am întâlnit cu consilieri, cu partide, dar mi-am dat seama că nu pot să intru în acest moment. Asta pentru că îţi trebuie o anumită situaţie, nişte bani de campanie, iar pentru asta îţi trebuie nişte business-uri solide…

Pe care „le pierzi” dacă intri în politică…

Nu neapărat că le pierzi, dar devin nişte vulnerabilităţi. Şi în al doilea rând, nu te acceptă, ci dimpotrivă, te sabotează dacă nu ştiu că pot conta pe tine, şi aici vorbim de orice partid. Câtă vreme nu ştiu că te au la mână, nu te vor accepta.

Dar ăsta e un cerc vicios! Că de-asta e situaţia cum e…

Da, e un cerc vicios. Ştiu o mulţime de oameni pe care am norocul să îi cunosc, cu business-uri mari, cu o situaţie bună, oameni cu care mai discut şi sunt de părere cu toţii că dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să schimbăm paradigma cu totul. Pe un sistem construit de oameni corupţi nu ai nicio şansă ca om cinstit, pentru că nu lupţi cu aceleaşi arme.

Şi atunci de ce vorbim despre „ipocrizie”, putem să îi spunem mai degrabă „self-preservation”, nu?

Dar nu zic să intre toată lumea în politică, ci să facă lucruri concrete, să susţină mai multe proiecte concrete. Să apară mai multe proiecte de genul Rise Project, care să investigheze (şi vorbesc de media pentru că la asta mă pricep), să facă ONG-uri care să lupte pe diverse teme. Poţi să faci o grămadă de lucruri! Am ajuns să fim o ţară în care mai multe lucruri bune pentru ţara asta fac o grămadă de ONG-uri şi de oameni decât face statul în sine.

Şi vezi vreo luminiţă la capătul tunelului?

Luminiţe sunt. Şi mi se pare un parcurs cumva normal. În fond, nu suntem singuri pe placa noastră tectonică. În ziua de azi cred că depinzi foarte mult de geopolitică. Oamenii ăia care fac business în România, gândeşte-te că oricât de greu ar fi, dacă marginea de profit nu ar merita, nu ar mai face-o. Sunt şi lucruri bune, din punctul meu de vedere, dar da, se mişcă lucrurile foarte greu!

Cum ai ajuns să fii ambasador Hospice Casa Speranţei?

Am avut nevoie. Acum un an şi ceva a murit tatăl meu. A murit de cancer. Şi ei m-au ajutat foarte mult. După operaţie, când nu mai era nimic de făcut, au recomandat un centru de îngrijire paleativă, iar Hospice era în capul listei. M-au ajutat foarte mult în perioada aceea. Apoi au venit ei către mine cu propunerea de a fi ambasador. Am fost uimit, pentru că nu ştiam cu ce aş putea să îi ajut. Dar cred că gândul că nu poţi ajuta te face să ajuţi şi mai mult. Ei nu cer nimic de la mine, nu cer ceva concret. Dar vorbesc mult cu Mirela Nemţanu, CEO-ul Hospice (am ajuns să fim prieteni deja) şi îmi ofer sprijinul sau observ ce le lipseşte şi încerc să îi ajut pe domeniul la care mă pricep: sponsori, idei…

Foto: On the Rocks cu Alex Dona

Să ne întoarcem puţin la emisiunea „On the Rocks”. Cum îţi alegi invitaţii? Abordezi teme destul de serioase…

Nu vreau ca emisiunea aia să fie o emisiune de hăhăială. Pe de altă parte, nici nu vreau să fie ceva extrem de serios. Oamenii de la radio au fost destul de „nebuni” să îmi dea un tronson orar de vârf (de la 17:00 la 18:00), perioadă în care corporatiştii din capitală încă n-au plecat de la serviciu, dar în restul ţării oamenii sunt deja pe drum. Şi eu vreau să ajungem la cât mai multă lume. Câtă vreme lumea „e prinsă” în maşină eu vreau să îi fac perioada aia mai uşoară. Şi vreau să transmitem informaţii, dar nu neapărat la modul „we are fucked!”, să spunem lucrurilor pe nume, dacă reuşim şi o glumă pe acea temă, bine, dacă nu-nu…

De ce se cheamă „On the Rocks”?

Pentru că „I am an whiskey addict”. (râde) Nu numai de asta! Am avut multe variante. Când spui „on the rocks” te gândeşti la o stare de chill, îmi pun un pahar, cu gheaţă… e buffering-ul ăla între stres şi familiaritatea de acasă. Plus că e în bună legătură cu numele radioului Rock FM.

Emisiunea se chemă „On the Rocks”. Tu cum bei whiskey-ul?

Depinde. Dacă e un bourbon bun sau un single malt, dacă e ceva special îl beau cum trebuie, ca să îl savurez. Adică neat, cu un strop de apă, pentru că apa îi deschide aromele. Whiskey-urile de seara în oraş, astea la ieşirile cu prietenii, le beau cu multă gheaţă.  

Invitaţii din emisiune cum îi alegi?

Eu sunt un mare norocos, că ştiu o mulţime de oameni din diferite zone. Mulţi dintre invitaţi sunt prieteni sau oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat în viaţă. Eu nu sunt un tip mişto (râde), dar ştiu o grămadă de oameni mişto, care fac o grămadă lucruri mişto! Şi vreau să fac acest mix între vedete, care atrag publicul (aşa cum e Adrian Despot, cum e Emma Zeicescu…), dar nu vreau să fie genul acela de emisiune în care mă întâlnesc cu vedetele şi atât. Şi cu ei abordez subiecte pe care ne încrâncenăm. Şi îmi place să aduc şi oameni de care lumea nu prea ştie, dar care fac lucruri mişto, aşa cum e, de exemplu, Tudor Mureşan de la asociaţia The Social Incubator, oameni care fac multe lucruri punctuale, oameni care fac bine societăţii, oamenilor din jur… Şi mie mi se pare că oamenii ăştia trebuie promovaţi, aplaudaţi şi susţinuţi.

Foto: On the Rocks cu Alex Dona

Mai are putere radioul? Se poate lua la trântă cu televiziunea?

Nu, dar nu cred că e despre asta. Ştii, un cuţit foarte mic şi foarte subţire poate omorî un om de 100 kg. Nu trebuie să iei la trântă cu nimeni, trebuie să găseşti cel mai eficient mod de a face bine, fie că le arăţi unora că „somebody’s watching”, fie că promovezi oameni care chiar fac lucruri bune, fie că pui publicul să îşi pună întrebări.

Din punctul meu de vedere, radioul e un fenomen romantic şi frumos. Gândeşte-te că a supravieţuit apariţiei televiziunii, a online-ului. Cred că e ceva ce n-o să moară! E o conexiune romantică între radio şi oameni. E un mediu uşor de ascultat şi non-intruziv.

Şi îţi place? Cum e să fii om de radio?

Îmi place de mor. M-a prins teribil. Eu mă gândeam să fac radio şi chiar am vorbit cu Hrubaru după ce am fost invitat la emisiunea lui Răzvan Exarhu că aş face o emisiune o dată pe săptămână. Aşa am aflat că şi ei se gândiseră la asta, numai că la o emisiune zilnică (spre marea mea uimire). În prima emisiune emoţiile au fost foarte mari, am avut nişte senzaţii… Cred că mi-am dat seama cum se simt femeile gravide! Nu mi s-a întâmplat în viaţa mea! Mă duceam din oră în oră la baie cu senzaţie de vomă! (râsete) Acum deja suntem în a treia săptămână, emoţiile au mai dispărut, dar, sincer, sper să nu le pierd niciodată de tot…

De ce îţi place să ai emoţii?

Te face mai uman! Mai atent, mai pasionat… O să continui acest proiect până dispar emoţiile. Dacă simt că vor dispărea, o să mă opresc. Nu sunt genul de om care să facă lucrurile de complezenţă. Nu o să fac lucruri doar pentru bani. Unul dintre marile mele succese până la acest moment este exact ăsta: că am ajuns să îmi permit să nu mai fac lucruri strict pentru bani.

Foto: Laszlo Raduly

Şi dacă tot vorbim de proiecte la care nu mai contează banii, hai să vorbim despre Lupii Liberi, despre festivalul tău de rock.

Lupii Liberi e un proiect de suflet, care a început foarte mişto. Am un prieten, asociatul meu în acest proiect, care la un moment dat se ocupa de o pensiune în Râşnov. Şi într-o noapte pe care am petrecut-o acolo, la un pahar, m-a întrebat cum să promoveze pensiunea. Şi i-am zis „hai să facem un festival”. Ne şi permitea locaţia să facem un festival in house pentru că avea o curte foarte mare. În noaptea aia i-am pus numele, în noaptea aia am cumpărat domeniile, am făcut pagina de facebook… În primii ani a fost un festival dedicat bikerilor, pasiunii noastre comune. Problema a fost că la prima ediţie s-a anunţat ploaie tot weekendul. Destul de greu pentru bikeri să ajungă. Cu toate astea au venit vreo sută! Pierderile, era clar, urmau să fie mari! Şi atunci m-am gândit „cât pot să consume 100 de oameni?”. Aşa că am dat liber la bar şi ne-am distrat împreună ca o mare familie. Partea mişto a fost că ne-am decis să îl continuăm, şi partea şi mai mişto a fost că acei oameni care au fost la prima ediţie au revenit la ediţia următoare cu prieteni. Cine vine la festivalul ăsta e clar că revine. Iar eu sunt foarte prezent acolo şi îi văd, îi ştiu pe toţi, după faţă, dacă nu după nume. Au ajuns acum să fie aproape 4000 de oameni (ne-am şi mutat locaţia pe nişte terenuri 2 km mai departe de prima locaţie).

Acum am ajuns să avem vreo 13 trupe destul de mari pe ediţie. S-a format o comunitate, suntem cu toţii prieteni, aproape că nu avem nevoie de security. Lumea vine deja cu copiii. Şi ţin foarte mult la ideea ca festivalul să fie gratuit, pentru că vreau să fie un festival al libertăţii. Şi ce preţ poţi să pui pe libertate?

Ce fel de rock îţi place ţie?

Bătrânesc. Nu sunt pe genul trash sau chestii dure. Mie îmi plac chestiile melodioase. Dar nu numai old rock, sunt şi o grămadă de trupe noi, newcomers, care îmi plac.

Foto: Lupii Liberi

Tu ce-ţi iei din festivalul acesta?

Oooo, e foarte greu să îţi răspund la întrebarea asta. Îmi iau de toate: îmi hrăneşte ego-ul, îmi dă putere, senzaţia de „viu”… E atât de multă parte din mine festivalul ăla că n-aş putea să îţi spun concret ce îmi iau de-acolo. E foarte emoţionant pentru mine. Să te uiţi să vezi pajiştea aia plină de oameni care se bucură la un concert, să ştii că ai construit chestia aia de la început… te simţi un pic ca un zeu. Simţi că ai creat ceva din nimic. Doar cu un pic de voinţă, din prietenii şi din pasiune. E un festival pe care vreau să îl cresc. Este una dintre „moştenirile” principale pe care vreau să i le las Clarei, fiica mea.

Cum eşti în relaţie cu fiica ta?

Eu sper că bine! (râde) avem o relaţie foarte mişto, şi aici e şi meritul fostei soţii. Ele mă înţeleg, ştiu că am un program foarte imprevizibil, dar încerc să nu treacă nici un week-end în care să n-o iau pe Clara la mine. Şi aici aş putea spune că trişez, pentru că ea asociază timpul liber şi chestiile fun cu tati, iar restul săptămânii cu trezit de dimineaţă, şcoală, teme… cu mami (râde). Dar nici n-aş şti să îţi spun numărul de dăţi pe zi în care ne spunem că ne iubim.

Pe motor cât de des urci?

Abia aştept să se facă frumos şi să scot motorul. Iar anul ăsta chiar vreau să îmi iau o săptămână-două, când voi avea vacanţă de la radio, să plec doar eu cu motorul. Fără destinaţie, fără nimic. Îţi iei doar un bagaj cu tine şi te duci unde vezi cu ochii. E senzaţia de libertate. Sunt momente în care eşti doar tu cu tine. Şi eu cred că orice om ar trebui să îşi ia câte o perioadă de-asta în care să fie el cu el. Pentru că eu cred că asta e una din marile probleme ale societăţii – faptul că oamenii nu mai vorbesc cu ei înşişi.  

Life Stories
Share this article