Căutare

Share this article
Articol sponsorizat de

Alexandra Mocanu are 34 de ani și este cercetătoare. Pasionată de șuruburi în copilărie și foarte avidă de a cunoaște, a ajuns Șef lucrări universitar în cadrul Departamentului de Inginerie Chimică și Biochimică al Facultății de Chimie Aplicată și Știința Materialelor, Universitatea Politehnică din București.

Personal, numai citind titulatura aș fi plecat pălăria în semn de respect. Am aflat că Alexandra Mocanu este una dintre cele patru câștigătoare românce ale unei burse private L’Oréal – UNESCO Pentru Femeile din Știință și mi-am dorit să o cunosc, mi-am dorit să aflu povestea copilului născut pentru a deveni cercetător.

Alexandra Mocanu a avut o copilărie ca a oricăruia dintre noi, cu mica diferență că a fost mereu interesată să descopere și să afle lucruri și, spre deosebire de alții, a fost puțin mai conștiincioasă. În rest, a muncit din greu și a avut aliat o minte sclipitoare, lucru care face diferența.

A aflat de bursa L’Oréal – UNESCO Pentru Femeile din Știință și a aplicat cu proiectul la care lucra de ceva timp. Pe scurt și pe înțelesul nostru, Alexandra Mocanu încearcă să modifice un material special cu care noi vom reuși să detectăm concentrații foarte mici ale unor scurgeri de gaze în apartament sau, vom reuși să ne dăm seama dacă alimentele din supermarket sunt proaspete sau nu.

„Știința are nevoie de femei. Proiect susținut de programul de burse private L’Oréal – UNESCO Pentru Femeile din Știință”.

Ce înseamnă proiectul cu care ai aplicat pentru bursa L’Oréal?

Proiectul în sine a fost despre cristale cu tonice polimerice cu aplicație în senzorii de gaze. Aceasta a fost ideea proiectului și este o continuare a ceea ce începusem la doctorat. Pe scurt, sunt niște materiale pe care le poți obține și care interacționează cu lumina: noi vedem anumite culori, materialul respectiv neavând vreun colorant sau vreun pigment. Cum se întâmplă asta? Imaginează-ți că ai un cristal de sare ca un cub și imaginează-ți că în fiecare punct al cubului ai câte un atom. Scoatem atomii și punem niște mingi mari. În momentul în care lumina interacționează cu un astfel de cristal, practic se difractă, se împrăștie pe lungimi de undă diferite. Impactul este că eu pot să văd o culoare iridiscentă, similară cu opalul sintetic. Sunt inelele acelea frumoase pe care le găsim în târguri pe care atunci când le privim din diferite unghiuri, vedem o altă culoare. Asta se datorează faptului că în structura pietrei, particulele acelea sunt niște sfere de siliciu aranjate într-o structură ordonată ce difractă lumina.

Și asta ne ajută pe noi, restul oamenilor care beneficiem de cercetările voastre, pentru?

Aici începe povestea. Materialul acesta e foarte versatil. Până acum s-a încercat cu el crearea unor dispozitive optice, electro-optice în ideea de a crea diverse aplicații mai puțin costisitoare. Eu, cu acest material, am avut la un moment dat ideea de a crea o vopsea, cum sunt vopselurile pentru automobile, dar care să nu fie metalică; vopselele metalice sunt puțin toxice. Materialul meu nu e la fel de rezistent la zgâriere cum sunt vopselurile metalice, motiv pentru care încercăm să-l îmbunătățim pentru a-l putea folosi în diverse aplicații în care culoarea să reziste mai mult timp, fără ca acei coloranți chimici să fie prezenți.

Pentru senzorii de gaze, ceea ce mi-am propus eu în proiectul cu care am aplicat la bursa L’Oréal, a fost o altă idee. În privința senzorilor, anumite materiale pot fi modificate în așa fel încât să fie selective pentru un anumit compus. Practic, eu trebuie să-l modific astfel încât să interacționeze doar cu un anumit gaz. Anterior am avut ideea, împreună cu alți colegi ca, cu ajutorul acestui material să reușim să identificăm anumiți compuși metalici din apele contaminate. Rezultatul care este? Eu am depus materialul meu pe o suprafață și văd cu ochiul liber că este ușor albăstrui. În momentul în care interacționează cu ioni de plumb din apele contaminate, culoarea respectivă se modifică. Dar ca să pot să fac interacția asta cât mai bună, eu trebuie să modific materialul ca să fie selectiv doar pentru acel tip de contaminant și, în același timp, să văd cu ochiul liber o schimbare de culoare la concentrații mici.

Același lucru vreau să fac și cu senzorii de gaze, dar aplicația ulterioară ar putea fi determinarea prospețimii alimentelor. Spre exemplu, cumperi un aliment de la supermarket și, în momentul în care l-ai deschis, ai o bandă care îți arată o anumită culoare, în funcție de prospețimea alimentului, conform unui cod de pe ambalaj.

Alexandra Mocanu în laboratorul de cercetare

Acesta e proiectul cu care ai participat la bursa L’Oréal?

Aceasta este ideea cu senzorii de gaze, dar nu am precizat aplicația alimentară. Acesta a fost scopul. Aplicația în sine a avut rolul de a preciza modificările care pot fi aduse materialului respectiv, nu numai în scop alimentar.

Mai există varianta cu senzorii de gaze pentru consumatorii casnici, când vorbim de gazele din casă. Acolo, materialul meu va trebui introdus într-un dispozitiv cu circuite electrice, dar aici va trebui să lucrez cu oameni din mai multe domenii.

Avantajul acestui material, dacă suntem acasă și avem o scurgere de gaze, se colorează și la concentrații foarte mici.

Ca în Lord of the Rings când se colorează în albastru sabia în apropierea răilor?

Exact. E un fel de science fiction. Eu sunt conștientă că va fi o muncă de ani de zile, dar am timp.

Acest material este inventat de tine?

Nu, nu este inventat de mine. Dar eu nu folosesc particule de siliciu, ci particule de polimeri, mai pe înțelesul tuturor, particule de materiale plastice. Conceptul de cristal fotonic e de pe la 1897 împământenit, dar materialele sintetice care capătă proprietățile de cristal fotonic sunt mult mai ieftine și foarte ușor de aplicat.

Iar eu lucrez la îmbunătățirea acestor materiale pentru a le face foarte sensibile la concentrații mici și pentru a le face foarte stabile în timp la alte condiții de mediu. Știu că va fi foarte greu.

Alexandra Mocanu la gala de premiere

Cum ai aflat de bursa L’Oréal?

Acum vreo cinci sau șase ani, una dintre colegele mele a câștigat bursa. Iar ea aplicase cu un an înainte, aflând de ea de pe internet.

De când încerc? De vreo doi ani.

Tu ai terminat fizică?

Nu, am terminat chimie.

Ce voiai să te faci când erai mică?

Prima și prima dată – râd și acum cu părinții mei de experiența asta – aveam cinci ani și eu am spus că vreau să mă fac pilot de aeronave.

După care am mai crescut, m-am mai gândit, am terminat matematică-informatică în liceu și m-am simțit atrasă de partea de cercetare. Îmi plăceau laboratoarele de chimie și de biologie pentru că făceam lucruri practice, erau foarte interactive și îmi plăcea mult.

Totul a pornit de la o mică discuție pe care am avut-o cu tatăl meu înainte de BAC. El îmi tot spunea: „Nu vrei tu să mergi la ceva mai ușor că te-ai chinuit destul în liceu? Nu vrei să ai și tu o viață mai liniștită, să te duci la ASE sau să faci Administrație publică?”. Eu m-am uitat la el și i-am răspuns hotărâtă: „Nu, eu mă duc la politehnică”. Și m-am înscris la chimie. Mi-a plăcut și cred că încă din facultate a început să mă atragă cercetarea.

Când m-am apucat de licență, m-am gândit să fac și doctoratul pentru că oricum îmi place partea de cercetare. Și asta am făcut.

Alexandra Mocanu într-o poză din copilărie, în ziua de Crăciun

Ai făcut doctoratul aici?

Da, am făcut aici și am avut un stagiu de 3 luni de zile în Grecia, după care m-am întors aici. Cum îmi place mie să spun, în afară de cele trei luni, sunt 100% un produs românesc.

Alexandra Mocanu alături de părinții ei după susținerea tezei de doctorat

Ce erau părinții tăi?

Tatăl meu a terminat Mecanică la Politehnică, iar mama a lucrat ca tehnician proiectant stâlpi de înaltă tensiune.

Frați mai ai?

Nu. Am fost singură și mă amuză foarte tare că, la un moment dat, era un filmuleț cu familia Simpson și acolo, pentru că Burt se juca singur, părinții l-au dus la medic, iar acesta le-a spus: O să aibă o viață groaznică. O să fie inginer. El avea niște preocupări care nu erau la nivelul celorlalți copii. Din acest motiv mie mi-a plăcut să mă joc cu șuruburile. Păpușile nu mi-au plăcut niciodată, am început să mă joc cu ele după 10-11 ani, iar atunci pentru că mi s-a părut că pot face lucruri utile: să le croiesc haine.

Și acum simt o fascinație: când văd șuruburi îmi aduc aminte de copilărie.

Erai copilul care desfăcea fiecare jucărie?

Nu știu dacă desfăceam fiecare jucărie, dar eram foarte curioasă să aflu. Cred că ai mei pot spune ce lucruri am stricat prin casă. Țin minte că la un moment dat am vrut să înghit niște becuri. Și mi-l amintesc pe tata rugându-se de mine să le scot din gură.

Mi-a plăcut enorm ingineria, să mă uit cum lipea el firele cu ciocanul de lipit, cum repara el prizele, cum meșterea orice. Eram fericită doar dacă mă lăsa să mă uit.

Alexandra Mocanu în clasa I

Aveai o jucărie preferată?

Mi-au plăcut LEGO.

A, ești generația LEGO…

Nu sunt chiar generația LEGO. Am primit cadou de la cineva care le-a adus din străinătate. Mi-a plăcut să-mi fac rotile din piesele LEGO cu roți, rotile cu care să mă plimb prin casă. Ai mei când au văzut asta, au spus: „Trebuie neapărat să-i luăm role”. Eu nu știu să merg pe bicicletă din cauza asta pentru că m-am plimbat numai cu rolele.

Dar prințese desenai și tu?

Când au apărut pe piață figurinele de la Kinder, îmi plăcea să stau să le desenez cu creionul, dar nu prințese. Iar desenul l-am redescoperit de vreo jumătate de an și mă relaxează să desenez și să pictez. Nu am vreo mână formată în sensul acesta, dar îmi place.

Care e mirosul care îți aduce aminte de copilărie?

De fapt sunt două mirosuri și un singur gust: mirosul de brad și de portocale, iar gustul care îmi aduce cel mai tare aminte de copilărie este acela de iaurt, gust pe care nu l-am mai regăsit niciodată. Era iaurtul la borcan de sticlă acoperit cu folie de aluminiu.

Care e năzdrăvănia aceea din copilărie care s-a tot povestit la întâlnirile de familie?

Nu știu dacă neapărat s-a povestit. Eram foarte năzdrăvană și știu sigur că nu mi-a plăcut la creșă. Pentru că ai mei nu aveau cu cine să mă lase, s-au chinuit cu mine până la vreo patru ani pentru că nu îmi plăcea deloc la creșă, nu înțelegeam de ce trebuie să dorm la prânz și de ce trebuie să-mi pună jucăriile departe de mine. Atunci s-a pus problema „ce facem?”. Mama mi-a zis: „Nu am cum să te iau cu mine la serviciu, bunicile nu au cum să stea cu tine pentru că și ele sunt la serviciu. Singura soluție este să stai singură în casă”. Eu am zis: „ok, stau singură în casă”.

Alexandra Mocanu premianta clasei a III-a, alături de părinții ei

Câți ani aveai?

Patru ani.

Și de atunci până la școală tu ai stat acasă? Nu ai fost la grădiniță?

Nu. Pe vremea aceea se putea să nu merg la grădiniță și până la 7 ani am stat acasă.

Pe la nouă-zece ani am făcut o năzdrăvănie: ieșeam singură din casă pentru că ai mei nu mă lăsau. Știam unde lăsau ei cheile și astfel ieșeam din casă fără știrea lor. Până când a aflat mama și de atunci nu am mai ieșit.

Dar cum te-a pedepsit?

Nu m-a pedepsit, pur și simplu m-a certat și a fost suficient.

La mine nu a fost nevoie să mă pedepsească, la mine era suficient să fie foarte fermă și să înțeleg că am greșit.

La școală erai copilul tocilar care învăța la toate materiile sau copilul care prindea din zbor?

Depinde de materii. Erau materii la care prindeam din zbor și erau materii la care trebuia să insist mai mult acasă.

Dar te-ai dus vreodată cu tema nefăcută?

Nu cred că s-a pus problema. Țin minte că nu am avut chef să-mi fac niște rezumate la limba română pentru că aveam o mulțime de teme în vacanța aceea și nu reușeam să le termin. Să zicem că asta a fost singura temă nefăcută. Eram foarte conștiincioasă.

Dar în liceu?

Tot așa, învățam la toate materiile.

Deci nu erai în grupul chiulangiilor?

Din fericire am fost o clasă destul de bună și când era de chiulit chiuleam toți, când era de învățat, învățam. Dar nu se chiulea des.

Dar la chefuri mergeai?

Mai rar, dar mă duceam. Mă duceam și în excursii.

Erai colega aceea după care copiau toți?

Eram șefa clasei și la chimie da, copiau toți după mine.

A fost foarte drăguță revederea după 10 ani de la terminarea liceului când colega mea de bancă mi-a mărturisit: „dacă nu erai tu, eu nu treceam clasa la chimie”.

Iar în generală cred că cel mai mult îmi plăcea să lucrez la geometrie și era foarte drăguț că atunci când mergeam cu tata pe stradă, făceam probleme. El îmi spunea problemele, iar eu le rezolvam în minte.

Alexandra Mocanu la absolvirea facultății

Să mergem puțin la stagiul din Grecia. De ce te-ai întors în România?

Mi-au și propus să rămân, dar nu am vrut.

De ce? Toată lumea pleacă…

Da, dar mai sunt și oameni care rămân. Am rude care mă întreabă: „Și tu ce faci? Tot pe aici? Mai stai mult?”. Le-am spus că mai stau. Motivul pentru care nu am rămas la vremea aceea cred că ține de felul meu de a fi. Mă simțeam foarte bine acolo, mă simțeam ca acasă, doar că se vorbea o altă limbă. Dar îmi lipseau părinții și prietenii mei de acasă așa că am preferat să mă întorc.

Și mai e ceva: în vară veneam din Suedia, de la o conferință, și am întâlnit o doamnă, plecată de foarte mulți ani, care m-a întrebat de ce am rămas. Iar eu am răspuns că probabil sunt din categoria oamenilor care încă mai vrea să facă diferența. Poate de asta am rămas: pentru a face diferența. Cât s-o mai putea. Probabil că dacă voi fi pusă în situația în care nu s-o mai putea, o să plec. Dar nu aș vrea să o fac singură. Am o vârstă și mă gândesc și la ideea de familie.

Că ai deschis discuția, ești căsătorită?

Nu. Sunt într-o relație de ceva timp, este foarte bine și vom vedea cum vor decurge lucrurile.

Dacă tot ai ales această țară, cum este să fii cercetător în România?

Greu și frumos în același timp. Greu din punct de vedere al faptului că în marea majoritate a cazurilor proiectele care se finanțează sunt puține, se alocă puțini bani și, de cele mai multe ori, ne-am trezit și cu tăieri de fonduri de-a lungul timpului.  E dificil din acest punct de vedere, dar pe de altă parte te călește și te ajută să fii adaptat în orice situație. Pe sistemul: „mai rău de atât nu cred că se poate” sau „dacă ne-am descurcat așa până acum, ne descurcăm în orice situație”.

E foarte dificil să asiguri continuitate, continuitatea cercetării tale.

Și frumos?

Frumos pentru că sunt frumoși oamenii cu care lucrezi. Faptul că omul cu care m-am pregătit la doctorat m-a introdus în partea de cercetare și echipa care s-a creat după, a contat cel mai mult pentru mine și acesta a fost unul dintre motivele pentru care am rămas în continuare.

Ce face un cercetător în timpul liber?

Se gândește la ce ar mai putea să facă în laborator J)). Glumesc. Nu întotdeauna, dar mintea rămâne puțin agățată și la chestia asta.

Îmi place foarte mult să călătoresc. Cui nu?! Din fericire, prin proiectele de cercetare am avut șansa să merg la conferințe, să-mi fac noi conexiuni, dar să mai și vizitez.

Apoi îmi place să pictez, să patinez, îmi place să mă întâlnesc cu prietenii, să citesc și nu doar cărți de chimie și articole științifice.

Alexandra Mocanu într-una dintre vacanțele ei

Care este acel guilty pleasure al tău?

Cafeaua. Și cred că și ciocolata cu portocale pe care am descoperit-o în Grecia.

Ce spun părinții tăi de tine? Umblă mama cu poza ta în portofel și o arată la toată lumea?

Nu, dar știu sigur că vorbesc despre mine amândoi. Când eram mică, dar și acum mai mare, când ne întâlneam cu foști colegi de-ai lor începeau și vorbeau despre mine, eu fiind de față. Mi se părea foarte ciudat și mereu le spuneam să nu se mai laude atât.

Ce ai vrea să te faci când o să fii mare?

Eu, vreau să mă fac eu. Sunt mulțumită de cum sunt acum, mare fiind. Îmi doresc multe și personal și profesional, dar totul se realizează pas cu pas.


10 ani, 25 de câștigătoare, burse în valoare de 1 milion de lei.

Lansate în România în 1999, bursele L’Oréal – UNESCO Pentru Femeile din Știință au sprijinit până în prezent 25 de tinere cercetătoare, cu burse în valoare totală de peste 1 milion  de lei. Rezultatele științifice ale proiectelor susținute au deschis noi arii de cercetare la nivel național și internațional, au generat noi metode de diagnostic și tratament pentru boli rare, au dus la formarea de noi laboratoare și departamente, ori au dus la atragerea de fonduri europene pentru noi proiecte de cercetare.

Ediția a zecea a programului s-a desfășurat în perioada iulie – octombrie 2019 și a reunit 72 de dosare de candidatură.

Programul de burse naționale se adresează cercetătoarelor cu vârsta de maxim 35 de ani, care fie sunt doctorande, fie au obţinut titlul ştiinţific de doctor şi urmează un program de pregătire postuniversitară în țara noastră.

Despre programul internațional For Women in Science (în română  Pentru Femeile din Știință)

Pe parcursul ultimilor 20 de ani, Fundația L’Oréal și UNESCO au sprijinit 3.200 de tinere femei de știință din toată lumea, prin programe de burse. Bursele L’Oréal – UNESCO For Women in Science (în română – Pentru Femeile din Știință) se acordă anual, la nivel național sau regional, în ceremonii organizate în 117 țări.

275 de tinere beneficiază de programe de burse naționale sau regionale în fiecare an. Dintre acestea, cele mai promițătoare 15 femei de știință sunt selectate în cadrul programului Internațional Rising Talents.

Anual, cinci femei de știință primesc premiul L’Oréal – UNESCO For Women in Science Award în domeniul lor de activitate. Fiecare laureată primește câte un premiu de 100.000 euro.

Pentru mai multe detalii: www.forwomeninscience.com

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO