Alexandra Veron, franțuzoaica îndrăgostită de România. Cum începe aventura pariziencei în București și cum a reușit ea să creeze unul dintre primele concept store-uri din capitală?

Alexandra Veron avea 15 ani când mama ei a adus-o să locuiască în București. Era liceancă, nu știa limba română, iar Bucureștiul îl văzuse doar de câteva ori, în niște vacanțe scurte și nu-i plăcuse niciodată. Mama sa provenea dintr-o familie bună a Bucureștiului interbelic și avea câteva lucruri administrative de rezolvat în țară, mai exact să recupereze bunurile ce au aparținut familiei ei, confiscate de comuniști.

Toată aventura ar fi trebuit să dureze 2-3 ani, după care s-ar fi întors la Paris și și-ar fi văzut de viață. Numai că, Alexandra Veron s-a îndrăgostit imediat de România, mai ales de viața socială din București, de posibilitățile nelimitate de distracție, lucruri inerente la vârsta adolescenței, așa că nu a vrut să se mai întoarcă în Franța. După mai multe aventuri, s-a stabilit definitiv în București, în casa construită de străbunicul ei, generalul Cihoski, azi monument istoric al capitalei.

După câțiva ani, Alexandra Veron a deschis unul dintre primele concept store-uri din București în care a adunat majoritatea obiectelor designerilor români, iar, de curând, în vreme de pandemie, a decis să-și lanseze propria colecție pe iheart.ro.

Într-o vacanță în Turcia s-a îndrăgostit de un tânăr bulgar și de un an și jumătate este mama unui băiețel superb, căruia îi va lua multă vreme să-i explice originile lui: un stră-străbunic general în armată, ucis de comuniști în închisoarea de la Sighet, o stră-străbunică ce aparținea celei mai bune familii de armeni din Focșani, Sophie Ferhat, o străbunică ce a terminat Les Beaux Arts în Paris, cunoscuta sculptoriță Henriette Cihoski, un bunic cu origini rusești și românești, o familie despre care se scriu cărți. Iar această moștenire doar din partea mamei, Alexandra Veron. Din partea tatălui bulgar, probabil că sunt multe alte povești de istorie, dar pe care noi nu le știm azi.

Citiți și voi aceste rânduri cu iz de București interbelic, amestecat cu cel mai modern parfum al Parisului.

Alexandra, îmi spuneai că ești în vizită la mama ta. Mama ta locuiește în București?

Da. Mama e româncă. A plecat din România când era tânără, a stat 9 ani de zile în Brazilia că acolo era tatăl ei, recăsătorit acolo, iar apoi a plecat în Franța și s-a stabilit definitiv acolo. S-a căsătorit cu tatăl meu, l-au avut pe fratele meu mai mare – am un frate mai mare decât mine cu 10 ani – și apoi am apărut eu.

Suna că un scenariu de film. Hai să începem mai din urmă povestea. Cum de bunicul tău stătea în Brazilia?

Bunicul meu a plecat din România cu ceva timp înainte de toate problemele cu Ceaușescu, când nu mai era voie să ieși din țară. A divorțat de bunică-mea și a plecat cu afaceri în Brazilia.

Ce afaceri făcea?

Comerț.

Înseamnă că de la el ai moștenit spiritul negustoresc…

Acum că stau să mă gândesc, da. Mama era economist în Franța, ceea ce înseamnă că mi-a transmis și ea ceva.

Câți ani avea mama ta când a plecat în Brazilia?

Vreo 18 ani.

Și cum s-a hotărât să se mute apoi în Europa?

Bunicul meu avea origini franțuzești iar bunica mea a studiat în Franța și păstrase legătura cu prietenele ei care au acceptat să o primească pe mama o perioadă. În plus, mai avea prieteni și cunoștințe care se stabiliseră în Franța, știa limba, iar în România nu se mai punea problema să se întoarcă deoarece se instaurase regimul comunist aspru și se știa deja ce era în țară. Familia ei, rămasă în România, a avut experiențe foarte neplăcute cu securitatea și comunismul, îi fuseseră confiscate casa, terenurile, totul. Străbunicul meu fusese general de armată și povestește mama că într-o noapte au venit peste ei, i-au dat afară din casă, le-au ars toate cărțile, biblioteca și au mutat alți oameni în casa lor.

Mama și-a făcut cariera în Franța și a lucrat acolo până s-a pensionat.

Și cum s-a reîntors până la urmă în țară?

Din păcate mama ei, bunica mea, a decedat, începuse deja procesele de recuperare a bunurilor confiscate de comuniști, iar mama nu putea să se ocupe de ele de la distanță. Eu eram la liceu, aveam 15 ani și într-o bună zi mi s-a spus că ne mutăm în România. Asta nu a sunat bine deloc. Mai fusesem în România în vizită și nu mi s-a părut deloc un loc atractiv și nu mi se părea o idee inspirată să mă mut acolo. Însă nu am avut de ales pentru că mama a spus: „Doi, trei ani o să stăm în România și o să termini acolo liceul francez”. Nimeni nu s-a gândit vreodată că o să rămânem în România.

Eu nu știam nici limba bine, nu eram învățată cu tradițiile și obiceiurile, pentru mine România era o locație în care veneam o săptămână, maxim două pe an, în vacanță. Și atunci veneam de dragul mamei.

Și cum ți s-a părut România când ai ajuns aici? Semăna cu ce ți-ai imaginat tu sau era mai rău?

Era în anul 2000 și când am ajuns aici mi s-a părut absolut fascinantă. Iar acum vorbesc în special de viața din București cu toate distracțiile ei. Nu mi-a venit să cred cât de repede puteam ajunge la mare, eu fiind obișnuită ca în Franța să fac 800 de kilometri ca să văd marea. Ajungeam la fel de repede la mare sau la munte, iar viața socială din București m-a vrăjit iremediabil. La 15-18 ani nu prea ai alte griji în afară de distracții, așa că mi s-a părut fascinant de-a dreptul.

Cum sună povestea de dragoste a părinților tăi? Cum s-au cunoscut?

S-au cunoscut când erau tineri și apoi s-au revăzut. Tata fusese căsătorit, divorțase și când a reîntâlnit-o pe mama, s-a aprins flacăra. Ei s-au cunoscut în România, cu ceva timp înainte ca mama să plece în Brazilia. Tatăl meu a avut și el origini românești și rusești și pe vremea aceea cred că venea în vacanță, sau cu ceva treabă prin țară. La noi în familie, cu fiecare generație s-a mai adăugat o picătură de sânge străin. Eu am aceste moșteniri de familie, iar tatăl copilului meu este bulgar, așa că dacă nu aveam sânge bulgăresc în familie, am adăugat acum 😀.

De exemplu, străbunicul meu era de origine poloneză, străbunica armeancă… așa că de fiecare dată când e de explicat genealogia familiei, eu încă mă pierd pentru că sunt foarte multe detalii. Acum am noroc că am aflat foarte multe de la mama care scrie o carte despre bunica mea și că am mai strâns informații din cartea scrisă despre străbunicul meu.

Cine a fost bunica ta?

Bunica mea a fost sculptorița Henriette Cihoski. Ea a studiat la Școala de Belle Arte din Paris, iar după ce s-a reîntors în țară, toată viața a sculptat.

Tu de la 15 ani ai rămas în România?

Am venit la 15 ani, trebuia să stau doi ani și jumătate, cât să termin liceul, însă după perioada asta eu nu am mai vrut să plec în Franța. Eu care nu voiam să vin, iată că nu mai voiam să plec. Aveam o problemă că nu știam româna bine, mă descurcam cât de cât, dar mi-ar fi fost imposibil să fac o facultate în limba română, așa că am ales Științe politice pentru că era cu predare în franceză. Am spus că fac doar un an, de cultură generală și mai văd eu apoi. Am terminat facultatea, după care m-am întors în Franța pentru că mama a zis: „Cum așa: doar nu te-ai născut, crescut și ai avut toată educația din Franța ca să faci facultatea în România.”. Am făcut masterat în modă și creație în Franța și m-am angajat într-o agenție de presă. Asta înseamnă că reprezentam un anumit brand și alegeam haine pentru reviste, pentru televiziuni în funcție de tematica dată. Era meseria care mi se potrivea perfect, însă până să mi se termine contractul deja îmi crescuseră pretențiile.

Stai că m-ai plimbat prea repede de la București la Paris 😀. Când ai venit cu mama prima dată la București, s-a mutat și tatăl tău cu voi?

Tatăl meu a decedat din păcate, însă ei divorțaseră când eu eram mai mică. Tatăl meu s-a mutat în America, iar eu mă duceam în fiecare vară să stau la el. Spre finalul vieții s-a reîntors în Europa și chiar a venit în România după ce ne-am mutat noi aici. Din păcate s-a îmbolnăvit, medicii de aici nu au știut ce are, i-au spus că e o răceală și uite așa a ajuns în situația de a nu mai putea fi transportat în Franța și și-a găsit sfârșitul aici. A fost urât, greu și complicat.

Dar fratele tău a venit și el cu voi?

El era deja pe picioarele lui, avea casa lui în Paris, așa că nu a venit cu noi. Însă după ce m-am întors a doua oară în România, și-a luat și el un apartament aici și vine din când în când, pentru perioade mai scurte sau mai lungi.

Mama a recuperat toate bunurile confiscate?

Au durat peste 20 de ani procesele, mai are bunuri de recuperat din afara Bucureștiului, însă a reușit să recupereze mare parte din ele. La cum se arată lucrurile aș putea spune că mama va rămâne aici pentru totdeauna.

Când te-ai stabilit tu definitiv în România?

În 2010. După ce am muncit în Paris alea câteva luni, am revenit în România unde nu am făcut decât să mă distrez. Mama m-a trimis iarăși la Paris să-mi caut ceva de lucru, am găsit și, deși munceam acolo, veneam foarte des în București, vacanțe de weekend pentru că era foarte ieftin pe atunci avionul.

Într-unul dintre aceste weekend-uri m-am dus la un târg unde am văzut designeri români ce-și expuneau creațiile. Eram cu mama și i-am zis atunci că aș putea să fac un magazin în care să strâng toate creațiile acestor designeri și astfel să am o activitate care îmi place, în România. Mama a considerat că este o idee bună și iată că am plecat pentru a treia oară din Paris și m-am stabilit în România.

Te-a ajutat mama cu banii?

În casa pe care a recuperat-o, din bulevardul Dacia, era un spațiu liber pe care mi l-a pus la dispoziție. Împreună cu prietena mea, care mi-a fost și asociată la început, am vopsit pereții, iar altă investiție nu prea am avut de făcut deoarece hainele erau luate în consignație.

Și așa am început business-ul.

Unde e magazinul azi?

Magazinul a fost în mall. Din prima a ieșit foarte bine, am acoperit tot ce aveam de acoperit, însă când să mă uit și eu cu plăcere la ce am făcut, ne-a lovit pandemia. Am așteptat o perioadă să văd ce se întâmplă cu magazinul meu, am văzut că lucrurile se prelungesc, așa că am lansat un magazin online.

Și ai mutat toate colecțiile în online?

Magazinul fizic era împărțit în două componente: o parte dedicată designerilor români și o parte dedicată unor serii mici de obiecte aduse din Franța, Italia, Bulgaria, mai ieftine ca preț și cu noutăți permanente.

Și până la urmă ai devenit tu designer 😀. Cum de ai decis să-ți lansezi propria colecție?

Așa cum spuneam, în vremurile de pandemie, nu știam ce se va întâmpla, nu știam dacă voi avea de unde să mai aduc acele serii limitate pentru că în țări precum Italia sau Spania producția a fost oprită, așa că am vrut să mă asigur că am ceva în spate. Nu m-am așteptat nici o secundă că va prinde atât de bine și chiar mă gândesc serios să rămân pe chestia asta, chiar și după ce voi reuși să fac din nou importuri.

Asta a fost prima ta încercare de design? Nu ai mai făcut niciodată asta?

Nu. Și nu m-aș fi gândit în veci că am să reușesc. Mie îmi place vânzarea, contactul cu oamenii, să le povestesc, să le explic cum să le asorteze și cum să le poarte, niciodată nu m-am gândit că voi reuși să am colecția mea. Dar a prins bine 😀.

Povestește-mi despre cea mai importantă colecție a ta, copilul tău 😀

În cheamă Nicolas, are un an și jumătate și nici pe el nu l-am programat din timp. Sunt împreună cu tatăl lui de șapte ani de zile, însă nu ne făcuserăm un plan concret de viitor.

Dar cum s-au întâlnit o franțuzoaică și un bulgar la București?

Nu la București, în Turcia. M-am dus în vacanță în Turcia ca să fac kite și atunci l-am cunoscut pe el. Trebuia să stau 10 zile în vacanța respectivă, însă am rămas două luni. La plecare m-am gândit că nu are cum să funcționeze o relație la distanță, nici măcar nu eram în orașe diferite ale aceleiași țări și că a fost o aventură de-o vară. Numai că el a început să facă un du-te vino, toată ziua bună ziua, Bulgaria România…

Bulgaria mai de aici, mai de pe lângă Ruse sau tocmai de la Sofia?

Tocmai de la Sofia și ne vedeam săptămânal. Apoi a făcut în așa fel să-și mute afacerile mai aproape de graniță și surpriză mare, iată că a apărut și copilul. Nici acum nu stăm împreună, ne vedem cât de des putem, uneori vine dimineața și pleacă seara, alteori mergem noi și deși ne ducem viața la distanță, de multe ori mi se pare că avem o relație mai prezentă decât doi oameni care locuiesc în aceeași casă și petrec împreună doar o oră pe zi, restul timpului fiind la job.

Pandemia v-a prins despărțiți?

Da și așa am stat fără să ne vedem 3 luni de zile.

Cu ce se ocupă el?

Când ne-am cunoscut avea plaja din Turcia, unde făceam kite, avea plajă și restaurant în Balcik și alte afaceri paralele. Acum are o fabrică de floarea soarelui și improvizează încontinuu în funcție de locul în care vrea să ajungă. Înainte de pandemie începuse niște afaceri tocmai pentru a lucra mai mult din România.

Unde te vezi îmbătrânind?

Dacă va fi să fie în Franța, pe Coasta de azur.

În România?

Mi-e foarte greu de zis pentru că acum nu mai sunt doar eu, e și fiul meu și trebuie să mă gândesc la ce-i mai bine pentru el. Când a fost cu pandemia m-am gândit că poate acesta ar fi momentul să închid tot și să mă mut înapoi în Franța, însă mi-e greu să renunț la tot. Aici am totul acum, nu mă văd plecând.

Și în Bulgaria?

Deși îmi place foarte mult, nu mă văd trăind acolo.