Alexandru George Lazăr, avocat și consul onorific al României în Spania: „Când am ajuns aici păream bizar fiindcă vorbeam limba veche, a lui Cervantes”

Alexandru George Lazăr este avocat și consul onorific al României în Insulele Baleare, un român care a plecat în Spania, după finalizarea liceului Cervantes, din București, și a construit minuțios o carieră spectaculoasă și o familie de care este mândru.

Povestea unui alt profil de emigrant în Spania în câteva minute de lectură.

Ce face, mai exact, un consul onorific al României în Spania?

Alexandru George Lazăr: Consulul onorific, spre deosebire de cel de carieră, nu are funcții executive, adică noi nu avem capacitatea de a primi sau emite documente, da autorizații și așa mai departe. Funcția noastră se rezumă la crearea și consolidarea punților economice și culturale între cele două țări.

Dincolo de aceste detalii însă, și eu, și ceilalți consuli onorifici, sunt convins, suntem onorați ca statul roman să ne acorde încrederea că putem reprezenta cu demnitate interesele sale într-o anumită zonă.

Pentru orice țară cariera de avocat este una complicat de atins, filozofia juridică și cutumele unui stat necesită timp pentru a fi percepute, așa încât aș vrea să știu cât de greu ți-a fost să ajungi la această carieră de avocat în Spania?

Alexandru George Lazăr: Fac parte, îmi place să spun, din generația de cetățeni europeni. Pot să zic că aproape nimic nu este greu atunci când îți place ce faci, iar eu am șansa să muncesc în domeniul în care am studiat. În plus, am avut șansa ca domeniul pe care l-am studiat să se fi transformat în pasiune, așa încât în acest mod am avut mereu curiozitatea și dorința de a cunoaște mai mult, de a afla mai mult. Sigur că niciodată nu poți ști tot și mai și greșești, în plus trebuie plecat de la premisa că există avocați sau juriști mult mai buni ca tine și trebuie să fii dispus să înveți de la ei. Trebuie să știi că a învăța de la alții nu este o rușine.

O data ce ai aceste „ingrediente” și-ți dorești să muncești, să faci nu e neapărat complicat. Dar ce e fundamental, iar mentorul meu ne spunea asta (când eram în facultate nu înțelegeam, dar ulterior am ajuns să ne lămurim), este o anumită constanță în fapte. Ce înseamnă asta? Să nu ne îmbătăm prea tare în bucuria unui moment, când am atins un țel, exact ca la un maraton: dacă te oprești să bei apă nu ai cum să mai continui în ritmul pe care l-ai avut înainte, dar apa și perseverența te ajută să recuperezi.

Totodată, consider că nu este atât de important obiectivul și trebuie să știi să înțelegi beneficiile: chiar dacă nu ai atins un obiectiv concret, ai acumulat o serie de cunoștințe și înțelepciune. Drumul, oricât de anevoios ar fi, trebuie să te bucure.

E foarte fain când ai mentori, colegi, oameni în jur care să te ghideze, dar niciunul nu este suficient atunci când apar blocajele complicate: taxa de studii, dificultățile de limbă. Ce faci atunci?

Alexandru George Lazăr: Mă bucur că m-ai întrebat despre asta. Taxele de facultate plătite la zi au fost meritul părinților mei care s-au ocupat de acest lucru. Ei mi-au acordat sprijinul necondiționat chiar de la început și ei au făcut efoturile de a mă susține la facultate în Spania. Dincolo de asta însă, mai spun aici că este necesar să lupți necontenit pentru ce îți dorești. Și mă explic: când am intrat la facultate, în primul an nu am obținut bursă.

Am plecat din România împreună cu alte opt colege de liceu, de la Cervantes, din București, am ajuns la Granada, la Universitate, aveam de accesat cinci burse, dar eu nu am obținut niciuna.

Adevărul este că m-am decis cu o lună înainte de a da examenul pentru Granada, asta și pentru că mi s-a părut o aventură extraordinară să descopăr occidentul.

Cert este că după primul an de facultate, când nu am primit bursă, am văzut o oportunitate pe care puteam să o accesez și am decis să o urmez. Despre ce era vorba? Din seriile precedente de studenți am remarcat că vreo 30% renunțau: li se făcea dor de casă, nu rezistau ritmului și pur și simplu plecau. Dar bursele lor rămâneau neacoperite. Așa încât, am scris o scrisoare rectorului în care puneam problema așa: e drept că în primul an nu am avut media care să îmi dea acces la bursă, dar faptul că sunt aici, că am rămas, chiar dacă nu am primit bursă, am note mai bune decât mulți colegi de-ai mei, cred că merit să primesc acest sprijin, mai ales că nu iau beneficiul nimănui, ci este ceva ce nu mai este accesat.  

Efectul a fost că m-au chemat la interviu și am primit bursa. (râde) Cred că m-au crezut și un pic nebun.

Medalia de merit a muncii a Asociației Europene pentru Economie și Competitivitate

În privința barierelor de limbă, culturale, acolo cum a fost?

Alexandru George Lazăr: Eu vorbesc spaniola de la 5 ani. Știam spaniola din cărți, nu cea a străzii. Când am ajuns acolo am realizat că lumea se uita bizar la mine fiindcă foloseam varianta literară a limbii, aceea mai veche, pe care o știam de la școală.

Cum se face că vorbești spaniola de la 5 ani?

Alexandru George Lazăr: Imediat după căderea comunismului tata, care lucra atunci ca electronist undeva în nordul Marocului, ne-a chemat la el, pe mine și pe mama. Apele erau tulburi în România și aveam nevoie de o perioadă să ne liniștim. Acolo s-a petrecut primul meu contact cu limba franceză și cu spaniola. Când ne-am întors acasă, câteva luni mai târziu, mama a decis, fiindcă tot spuneam câteva cuvinte în limba lui Cervantes, să mă ducă la grădinița în limba spaniolă, care se află în spatele Liceului Cervantes. Învățătoarea mea a fost soția domnului Crin Halaicu, om politic celebru la vremea aceea, iar profesoara de spaniolă era doamna Flavia, care cred că predă și acum. Natural, mai târziu am mers la Liceul Cervantes.

De ce ai vrut să pleci din țară?

Alexandru George Lazăr: Toată lumea vorbea la noi despre cât de bine este în occident, iar eu voiam să cunosc acest tărâm al făgăduinței; bunica îmi povestea cât de bine era în România în vremea monarhiei, deci iată două argumente care m-au dus să mă conving singur dacă este chiar așa cum se povestește. Și am rămas plăcut surprins când am ajuns în Spania. La fel a fost și din partea lor, a spaniolilor.

Cred că uneori ne lipsește încrederea în noi și ne este jenă să ne recunoaștem capacitățile și meritele.

De ce ai ales să faci studii juridice?

Alexandru George Lazăr: Adevărul e că nu știam exact ce aș vrea să fac. Ca orice licean, și eu visam să fac actorie, medicină sau drept. Pentru medicină m-am pregătit până în clasa a XII-a; cu o lună înainte de a pleca la Granada făceam meditații la chimie, biologie și fizică. Teatrul a rămas o pasiune de liceu, mai ales că toată familia a încercat să mă convingă că nu este o meserie foarte profitabilă, iar cu o lună înainte de a pleca în Spania, într-o dimineață, pe la ora 3.00, căutam pe internet detalii despre universitatea din Granada și despre condițiile de admitere de acolo.

Ce a rămas din pasiunea sau abilitățile de actorie?

Alexandru George Lazăr: Cred că toți suntem actori, ne asumăm roluri pe care le împlinim zilnic. Eu sunt acest Alexandru care dă acum un interviu, avocatul, consulul onorific, dar sunt și soțul, și tatăl, și prietenul care iese în oraș cu colegii.

Ce-mi spui despre soția și copila ta?

Alexandru George Lazăr: Soția mea este avocat, doctorand în drept, lucrează pentru o mare companie farmaceutică și este un model pentru mine. Ne știm din liceu, avem aceeași profesie, dar nu am lucrat niciodată împreună.

Miriam, fetița noastră de doi ani și jumătate, m-a făcut să-mi dau seama cât de importantă este familia în viața mea.

Și mai e ceva: Miriam m-a făcut să fiu și mai atent și să pun umărul la a construi o societate în care femeile să aibă acces egal la șansele pe care le primesc bărbații.