Alexandru Ioan Cuza, părintele fondator al României moderne, silit să abdice și regretat apoi

Alexandru Ioan Cuza este unul din părinţii fondatori ai României moderne, alături de Mihail Kogălniceanu şi Carol I.

S-a născut la Bârlad la 20 martie 1820 fiind membru al unei familii boiereşti moldovene amintite în documente încă de la 1638.

Tatăl său, Ioan Cuza, a ajuns până la rangul de postelnic în vremea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol, stabilită în Principatele Române.

Primii ani de şcoală au fost petrecuţi în pensionul francez deschis de Victor Cunin la Iaşi

A învăţat carte mai întâi la Iaşi, în pensionul francez al lui Victor Cuenin, unde a avut colegi între alţii, pe Mihail Kogălniceanu şi pe Vasile Alecsandri, viitorii lui colaboratori, apoi la Paris, unde şi-a luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, obţinând calificative lăudabile, după care urmează câtva timp facultatea de drept. Se întoarce în ţară însă la scurt timp, unde îşi continuă studiile împreună cu fratele său Dimitrie, la Academia Mihăileană. Între noiembrie 1837 – aprilie 1839 Cuza s-a aflat din nou la Paris, unde a urmat studii în ştiinţele războiului şi probabil le-a continuat pe cele de drept.

Aici a fost coleg cu Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, cu care va colabora, mai târziu, în viaţa politică.

La Paris a obţinut în 1845 Bacalaureatul în litere, s-a înscris la Facultatea de Drept şi în Societatea economiştilor din Paris.

Intră în armată, în care vedea un mijloc de împlinire a idealurilor naţionale, în anul 1839, dar în februarie 1840 îşi dă demisia.

Este cunoscută activa participare a lui Alexandru Ioan Cuza la evenimentele din martie 1848 de la Iaşi. Aflat în rândul celor adunaţi la hotelul „Petersburg” a semnat petiţia-program cu cele 35 de articole şi a fost în fruntea celor strânşi în casa Mavrocordat, care au îndrăznit să opună rezistenţă armatei trimise de Mihail Sturza.

O dată cu izbucnirea Revoluţiei de la 1848, Cuza s-a alăturat tinerilor moldoveni participanţi la Adunarea de la Hotelul Petersburg din Iaşi din 27 martie 1848, unde a fost redactat primul document programatic al revoluţiei române paşoptiste, Petiţia Proclamaţie.

Arestat din ordinul domnitorului Mihail Sturdza, a reuşit să scape de sub escortă, la Galaţi, împreună cu alţi revoluţionari. S-a refugiat în Transilvania unde a participat la Adunarea de la Blaj din mai 1848, apoi în Bucovina şi mai târziu la Viena, Paris şi Constantinopol.

La instaurarea noului domn moldovean Grigore Ghica, Cuza a primit funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, rămânând în acest post până în 1851, an în care a ocupat, pentru scurt timp poziţia de director al Ministerului de Interne al Moldovei. În 1856 a fost numit pârcălab de Galaţi, a fost integrat în armată şi avansat la gradul de maior în 1857.

În acelaşi an a demisionat din postul de pârcălab în semn de protest faţă de încercarea caimacamului Nicolae Vogoride de a falsifica rezultatele alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei. Gestul său i-a adus un imens prestigiu în rândul mişcării politice unioniste, confirmând încă o dată imaginea de cinste şi corectitudine pe care o căpătase deja.

O dată cu refacerea alegerilor, a fost ales în Adunarea ad-hoc din Moldova ca deputat de Galaţi în 1857.

În 1858 a fost înaintat la gradul de colonel, comandant al armatei Moldovei

La 5/17 ianuarie 1859, Cuza, proclamat unic candidat al partidei unioniste la tronul Moldovei, era ales domnitor, cu unanimitatea voturilor deputaţilor din Adunarea electivă.

La 24 ianuarie 1859, după dezbateri furtunoase, la sugestia deputatului Vasile Boerescu, Cuza a fost ales şi domnitor al Ţării Româneşti de către Adunarea electivă a acesteia.

Prin dubla sa alegere în funcţia de domnitor se realizase pasul decisiv către unirea celor două Principate.

Primii doi ani ai domniei lui Cuza au fost dedicaţi obţinerii recunoaşterii din partea marilor puteri a dublei sale alegeri ca domnitor al Principatelor Unite şi a unificării depline a acestora. În septembrie 1859 a fost acceptată dubla alegere şi domnitorul a obţinut firmanul de învestitură din partea sultanului. Unificarea deplină a fost recunoscută de marile puteri în decembrie 1861, ceea ce a permis instaurarea, din ianuarie 1862, a guvernului unic şi a Parlamentului unic la Bucureşti.

Organizarea internă şi modernizarea statului român au fost principalele obiective ale domniei lui Cuza. Marile reforme înfăptuite după 1862 au fost realizate de domnitor mai ales cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu şi al altor colaboratori ai săi de orientare politică liberală moderată ori conservatoare moderată.

Cea mai importantă prin obiectivele şi efectele sale a fost reforma agrară. Pentru impunerea acesteia a fost necesară efectuarea loviturii de stat de la 2 mai 1864 când Cuza a dizolvat prin decret puterea legislativă Adunarea obştească, ostilă proiectului guvernamental al legii rurale şi aprobarea în urma unui plebiscit a Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, noua lege cu rol de Constituţie a Principatelor.

După o scurtă şedere la Viena, s-a îndreptat spre Milano, apoi spre Paris. A locuit între anii 1867 şi 1872 la Dobling, lângă Viena, apoi la Florenţa

La 15 mai 1873, s-a stins din viaţă la Heidelberg, în Germania. Rămăşiţele sale pământeşti au fost înhumate iniţial pe domeniul său de la Ruginoasa, iar în timpul celui de-al doilea Război Mondial au fost strămutate în Biserica Trei Ierarhi de la Iaşi.
Calităţile lui Cuza, precum şi faptul că persoana lui ca domn al Moldovei era cea mai bună soluţie spre a realiza unirea şi a evita ca în lupta pentru tronul Munteniei să existe învinşi, printre candidaţii munteni, au făcut ca la 24 ianuarie 1859 tot Alexandru I. Cuza să fie ales domn şi la Bucureşti. Chiar a doua zi după evenimentele din Ţara Românească, Cuza dădu o nouă dovadă de abnegaţie. La 25 ianuarie el trimise o notă Puterilor Garante prin care, făcându-le cunoscută noua alegere, spunea: „Lipsit de ambiţia personală şi nedorind alta decât binele Ţării, aşa precum ea îl înţelege şi îl cere, nu am trebuinţă de a declara că voi fi totdeauna gata de a mă întoarce la viaţa privată şi că nu voi considera retragerea mea ca un sacrificiu, dacă Marile Puteri, ar consfinţi prin a lor hotărâre o combinaţie ce pentru această naţiune, ar îndeplini toate sperările ei”.

Sub domnia sa, s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din punct de vedere economic, social, politic şi cultural. A participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, iar după aceea la mişcarea pentru Unirea Principatelor.

În timpul domniei lui Cuza au fost eliberate codul civil şi codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar, s-au înfiinţat universitatiile de la Iaşi în 1860 care îi poartă azi numele şi de la Bucureşti în 1864 a fost dezvoltată armata naţională etc.
Înfăptuirea celor două mari reforme agrară şi electorală, a îndârjit pe reprezentanţii boierimii conservatoare, ca şi pe exponenţii aripii de dreapta a burgheziei, care, uniţi într-o coaliţie cunoscută în istorie sub denumirea de „Monstruasa Coaliţie”, l-au silit să abdice în data de 11 februarie 1866, şi au adus în locul său pe prinţul străin Carol de Hohenzollern.

Detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, eveniment cu serioase implicaţii pe plan intern şi european, ridică numeroase dificultăţi şi semne de întrebare

Cu toate acestea Cuza a fost unul dintre oamenii cei mai huliţi ai epocii, iar domnia lui a fost considerată de către adversari, ca o adevărată nenorocire pentru ţară. Deşi a luptat cu energie şi perseverenţă pentru dezvoltarea ţării sale pe drumul progresului, Cuza a fost învinuit, urât şi a sfârşit prin a fi înlăturat de la conducerea unui stat la a cărui ridicare spre civilizaţia modernă a contribuit mai mult decât oricare dintre contemporanii săi.

Expulzat, ex-domnitorul şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit în anul 1873. A fost înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa. La 29 martie 1873, când domnul Unirii şi al împroprietăririi era coborât în cripta de la Ruginoasa, Mihail Kogălniceanu spunea următoarele: „Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari care sunt nepieritoare.”

Pentru omul Alexandru Ioan Cuza posteritatea începea atunci, sub privirile cernite ale mulţimii, ale unora dintre foştii colaboratori şi ale oficialităţii preocupate ca simpatia populară să nu devină, cum şi era, o manifestaţie antidinastică. 

Pe fundalul adversităţii politicienilor români faţă de ambiţiile autoritare ale lui Cuza, care se înscriu în tradiţia politică românească şi care au dus în cele din urmă la abdicarea principelui şi aducerea pe tron a lui Carol I, rolul lui Alexandru Ioan Cuza în fondarea României moderne a fost vreme îndelungată minimalizat. Redescoperit de istoricul A. D. Xenopol la sfârşitul secolului al XIX-lea, Alexandru Ioan Cuza s-a bucurat de o oarecare notorietate în perioada comunistă, datorită minimalizării rolului monarhiei în modernizarea României. În ultimele trei decenii, locul său în istorie a fost umbrit din nou de revanşa susţinătorilor Casei Regale de România. Practic, Alexandru Ioan Cuza nu şi-a găsit încă locul corect în Panteonul istoriei româneşti şi în memoria colectivă. Alexandru Ioan Cuza este părinte fondator al României moderne. Reformele adoptate în timpul scurtei sale domnii (1859-1866) au pus bazele statului român modern. Indiferent cine a iniţiat aceste reforme, Cuza însuşi sau echipa sa de politicieni, rolul lui Al. I. Cuza este indiscutabil, pentru că, fără acordul său, ele nu puteau fi promulgate şi nu puteau să intre în vigoare. Cea mai bună dovadă constă în proiectele legislative din 1859-1862 care urmăreau să dezvolte instituţii paralele în cele două principate, pe care el a refuzat să le promulge.

Alexandru Ioan Cuza este părinte fondator al României moderne și a două dintre cele mai mari reforme

Începând cu 1862 unificarea instituţională a Moldovei şi Ţării Româneşti a fost principalul obiectiv politic. Dintre reformele lui Cuza, arhicunoscute, atragem atenţia doar asupra a două dintre ele.

1. Înfiinţarea celor două Universităţi, la Iaşi în 1860 şi la Bucureşti în 1864, au avut un rol fundamental, pentru că, atât calitatea intelectualilor, cât şi numărul lor într-o ţară, determină modernizarea statului.

2. Secularizarea averilor mănăstireşti a readus în folosul ţării un sfert din pământul arabil, care a permis adoptarea reformai agrare. Prin împroprietărirea a circa 460.000 de familii de ţărani a fost detensionată societatea, predominat rurală în acea perioadă. Lor li se adaugă o mulţime de reforme în domeniul fiscal, administrativ, juridic etc., care erau inerente în procesul de modernizare al României. Toate aceste reforme adoptate între 1859-1866 poartă amprenta lui Alexandru Ioan Cuza. Greşelile şi abuzurile din timpul administraţiei lui Cuza sunt specifice societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, în care „dictatura” principelui şi corupţia demnitarilor erau la ordinea zilei. Carol I a avut, la rândul său, un rol fundamental în modernizarea României şi este, la fel ca Alexandru Ioan Cuza, un părinte fondator al României moderne. El a venit într-o societate în care procesul reformator era deja ireversibil. A adus în plus fermitatea, rigoarea şi spiritul de organizare prusac şi o experienţă militară, care a contribuit decisiv la următorul pas important în istoria României moderne: independenţa obţinută în 1877. România, ca stat modern, are un început, un moment fondator, iar acesta este Unirea din 24 Ianuarie 1859. 

Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu a avut copii cu soţia sa, Elena Cuza. A avut în schimb doi fii cu amanta Maria Obrenovici, pe Alexandru şi Dimitrie. Copiii au fost înfiaţi de soţia oficială a domnitorului, dar amândoi au avut parte de un destin tragic.

Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. El avea 24 de ani, iar tânăra doamnă doar 18 ani. Veşnic amorezat de sexul frumos, Cuza n-a renunţat la escapade amoroase pe parcursul căsniciei. În vreme ce soţia Elena căuta tratament în străinătate pentru infertilitate, din dorinţa de a-i dărui domnitorului urmaşi, acesta se consola în diverse paturi de tinere domniţe.

Căsnicia lui Cuza cu doamna Elena a însemnat un şir lung de amante pentru domnitor şi multă nefericire pentru încercata doamnă. Cuza a sfârşit îndrăgostit iremediabil de frumoasa prinţesă din casa domnitoare a Serbiei, Maria Obrenovici. Aceasta a devenit amanta oficială, iar relaţia nu a fost un secret pentru soţia Elena.

Elena Cuza a înfiat copiii amantei

Când Maria Obrenovici i-a dăruit domnitorului copii, Elena Cuza a acceptat să îi înfieze şi s-a ocupat de educaţia lor. Paternintatea copiilor a fost îndelung discutată în epocă. Despre primul fiu al Mariei Obrenovici s-a spus că n-ar fi fost de fapt al lui Cuza, ci al lui C. Liebrecht, un alt amant al Mariei. Cert este că domnitorul Cuza a recunoscut ambii copii, iar doamna Elena a acceptat să îi înfieze.

Fiul mai mic al lui Cuza, Dimitrie, a avut un destin tragic. A urmat studiile la Paris şi, întors în ţară, s-a stabilit la Palatul Ruginoasa, acolo unde locuiau Elena Cuza şi fratele lui, Alexandru.

Dimitrie Cuza s-a îndrăgostit de una dintre slujnicele de la palat. Când legătura a fost descoperită de Elena Cuza, slujnica a fost alungată din palat. Se spune că Dimitrie s-a certat cu mama adoptivă şi, pe fondul neînţelegerilor şi a firii sale instabile, s-a sinucis în 1888. A fost găsit împuşcat în camera sa din Palatul Ruginoasa. 

Alexandru Cuza, fiul cel mare al domnitorului, este descris drept o fire flegmatică, lipsită de voinţa şi ambiţia tatălui său. Istoricii îl amintesc drept o fire bolnăcivoasă, născut cu o malformaţie congenitală la inimă.

S-a căsătorit cu Maria Moruzzi şi a murit în 1889, la doar 23 de ani, ucis de o boala de inimă, pe vremea când se afla în luna de miere în Spania. Văduva fiului lui Cuza, Maria Moruzzi s-a recăsătorit cu Ion I.C. Brătianu şi a fost mama marelui istoric de mai târziu George I. Bratianu.

Amanta s-a sinucis când a aflat că e bolnavă

Maria Obrenovici a avut şi ea parte de o moarte tragică. S-a sinucis la Dresda, pe 16 iulie 1876, la vârsta de 44 de ani, după ce aflase că este grav bolnavă. A murit la trei ani după dispariţia domnitorului Cuza.

A fost înmormântată la biserica Sf. Spiridon din Iaşi. În 1908, a fost deshumată şi mutată în Cimitirul „Eternitatea” Iaşi.

Sursa foto: Pinterest.com