Alexandru Tomescu, omul bun al scenei româneşti

Eu aşa îi spun: om bun. Bun în adevăratul sens al cuvântului. Acela vechi, acela care nu se mai poartă azi: nu invidiază, oferă ajutor fărâ încetare, zâmbeşte mai mereu, privirea lui este senină şi directă, sufletul lui vibrează ca şi corzile viorii sale Stradivarius atinse de arcuşul fermecat pe care îl mânuieşte ca nimeni altul…

Alexandru Tomescu e un artist locuit, un om locuit. De către cine? De îngeri sau de Beethoven, sau de Enescu sau de cine vrea el. Deschide uşa inimii sale şi lasă înăuntru pagini de note, scoţând ore de visare din vioara sa.

L-am întâlnit de curând pentru un interviu şi am avut bucuria să aflu cui a dedicat Turneul Stradivarius de anul acesta, ce vrea să facă la Mihăileni, locul de baştină al lui George Enescu, am aflat cum este ca tată şi ce înseamnă la dolce vita pentru el. I-am pus şi întrebarea aceea comună legată de o zi obişnuită din viaţa lui, asta pentru că nu m-am putut abţine să-mi imaginez cum trăieşte dincolo de sala de spectacol. Mi-a răspuns că „obişnuită” poate însemna orice, că nu există „obişnuit” în viaţa lui.

Anul acesta împlineşte 40 de ani şi este tatăl unei fetiţe de un an. Nu crede că apropierea forţată de un instrument a copiilor este o metodă care-i face pe aceştia să iubească muzica (cine crede asta?, veţi întreba pe bună dreptate, dar veţi fi surprinşi de răspunsuri, credeţi-mă!).

Săptămâna aceasta vă invităm să-l urmăriţi pe Alexandru Tomescu, în cele trei episoade de #lifestories pe care le publicăm începând de astăzi.