fbpx

Căutare

Share this article

Alice Florea este avocată, pasionată de fotografie dar și de implicare în comunitate. Pandemia a fost sufocantă pentru ea, copil născut și crescut în comunism până la adolescență, iar eliminarea restricțiilor legate de criza sanitară a însemnat pentru ea o eliberare în deplinătatea sensurilor.

De câteva săptămâni, împreună cu mai mulți avocați din toată țara, Alice s-a implicat în proiectul de educație juridică, Fii avocat în școala ta!, care își propune să aducă noțiuni de responsabilitate, drepturi și libertăți în rândul elevilor din toată România

Cum împaci tu cele două preocupări care îți mănâncă mult timp și energie și care parcă nu se îmbină foarte fluid: pasiunea pentru arta fotografiei și cea pentru barou, pentru avocatură?

Alice Florea: Este ceva ce-mi place foarte mult, fotografia și este strâns legat de călătorie la mine. Prietenii știu despre mine că sunt o tipă care nu stă locului și, când am timp, evadez un pic, câtuși de puțin. Nu știu dacă cuiva îi este greu să călătorească și să facă fotografie. Mie îmi vine foarte ușor să fac asta, îmi face plăcere.

Bineînțeles, lucrurile au stat cu totul altfel înainte de pandemie.

Și avocatura îmi vine ușor, numai că acolo e o responsabilitate mai mare.

Am fost și consilier juridic și mă gândeam că, dacă intru în avocatură, o să fiu un om liber. Dar mi-am dat seama că de fapt toți clienții mei sunt șefii mei.

Alice Florea, avocată pasionată de fotografie și de voluntariat

Există această percepție, clișeu aproape, că avocații sunt puși pe un piedestal al banilor, al încasărilor, pasionați de ceasuri, de mașini, de ceasuri de lux. Nu e așa și la tine?

Alice Florea: Să știi că sunt un avocat atipic. Nici n-am foarte mulți prieteni avocați, sunt doar cei cu care am fost colegă și mi-au rămas cumva aproape. Dar mă împrietenesc cu clienții mei, mai degrabă. Vin oameni să divorțeze sau să facă o acțiune pentru mărire de pensie a minorului, stăm de vorbă, uneori și ore în șir și ne împrietenim.

Întorcându-mă un pic la clișeele despre care vorbeai, eu lucrez singură. Am fost într-un cabinet de avocatură mare, între 2006-2007, a fost tare plăcut, aș putea spune că acum îmi lipsește cumva munca de-acolo, dar fiind singură, acum îmi aleg eu însămi clienții, să spun așa, cazurile pe care le gestionez în timp. Și asta îmi dă timp și să călătoresc, și să pot face fotografie, de pildă.

Sau să mă implic în proiecte care-mi plac.

E foarte important să fiu liberă. Mi-a plăcut foarte mult la biroul la care eram atunci, dar când am început să semnez o condică de prezență, nu mai părea locul meu. Așa că am ales să îmi deschid propriul cabinet.

De unde ai avut modelul ăsta, al libertății?

Alice Florea: Probabil că așa m-am născut. Sau l-am descoperit. Dar perioada asta prin care am trecut toți, pandemia, m-a afectat foarte tare.

De ce?

Alice Florea: Pentru că nu cred că lucrurile s-au întamplat așa cum trebuiau să se întâmple. Nu m-am gândit niciodată la începutul pandemiei că o să ajungem să ne certăm, să avem opinii opuse, dureroase, jignitoare despre cei de lângă noi.

Ți s-a mai întâmplat vreodată să trăiești această senzație pe care ai trăit-o în pandemie, de restricționarea a libertății?

Alice Florea: Niciodată! Eu m-am născut în 75, adică am prins ceva comunism. Și-acum, când miros portocale, îmi aduc aminte de Crăciun.

Alice Florea

Probabil, în perioada aia de comunism, părinții noștri, bunicii nostri au trăit ce-am trăit și noi în pandemia asta, nu-mi dau seama. Eu, copil fiind, îmi dădeam seama că sunt niște lucruri nelalocul lor, îmi dădeam seama că ai mei făceau rost de carne, de ouă de la bunici și că erau colegi de-ai mei care n-aveau. Dar pe vremea aia, românii se descurcau. Avea tata un prieten foarte bun care lucra la casa de comenzi și mi-aduc aminte că îmi plăcea foarte mult laptele condensat, pe care îl primeam de la acest prieten de familie.

Au fost zile în care mă trezea mama să mă duc la coadă și luam borcane de iaurt, țin minte și-acum, erau din sticlă, iar deasupra erau acoperite cu folie de aluminiu.

Mi-au rămas niște amintiri, dar ceva asemănător cu ce am trăit în pandemie nu-mi amintesc să fi simțit.

Tu de ce ai vrut să te faci avocat?

Alice Florea: Cred că mi-ar fi plăcut să explorez zona asta a mea artistică. Dansam foarte mult când eram copil. Venea tata de la serviciu și mă controla să vadă dacă mi-am facut temele, dacă am mâncat și mă găsea tot timpul dansând. Asta mi-ar fi plăcut să fac.

Dansam orice. Aveam un magnetofon, puneam muzică, ascultam Tom Jones, ABBA, muzică bună, (râde) și dansam.

Dar tata, un tip foarte strict și foarte riguros, a considerat că trebuie să învăț, să ajung cineva în viață, fiindcă altfel… și aici venea amenințarea supremă: existau la țară niște grajduri de vaci și de oi, de vite și, dacă luam vreo notă proastă, imediat îmi spunea: nu înveți, acolo o să ajungi! Iar eu aveam o imaginație foarte bogată, mă și vedeam înotând în bălegar. (râde)

Apoi, imediat după Revoluție am văzut filme, la tv, americane. Și mi s-a părut așa de minunat ce se petrecea acolo. Am ales avocatura. Mi se părea fantastic să fii avocat. Desigur, aveam să aflu că avocatura la noi n-are nicio treabă cu ce văzusem eu la tv. (râde)

Când m-am dus prima oară la instanță tot auzeam colegii avocați sau consilieri că cereau dosarul la bară. Iar eu mă gândeam: „care bară, unde-i bara? Ce vor să spună?” (râde)

De fapt, era o procedură simplă, de pildă, când intri în sală și a intrat și judecătorul nu mai poți să te duci la doamna grefier să ceri dosarul, să vezi dacă partea adversă a depus ceva sau dacă au venit nu știu ce relații pe care le-ai solicitat. Așa că ceri instanței permisiunea să consulți dosarul, să-l iei la bară.

Și tot acel spectacol de idei, de argumente, contraargumente, de retorică, unde a dispărut?

Alice Florea: Greu mai reușești să vezi acum pledoarii lungi. Acum sunt foarte multe dosare în instanță și nu mai e timp. Sunt 50-60 dosare pe zi.

Povestești-mi despre acest proiect de responsabilitate despre care vorbeam!
Alice Florea:
Este vorba despre proiectul “Fii avocat în școala ta!” și a fost inițiat de Uniunea Națională a Barourilor din România. Ce ne propunem este să promovăm cultura legalității și a responsabilității în societate, chiar de pe băncile școlii, pentru a vorbi elevilor despre Constituția României, drepturile, libertățile și obligațiile copiilor, ca viitori membri ai comunității.

Este un proiect de voluntariat, în care avocații înscriși în proiect, noi, vom încuraja elevii să reflecteze și să-și exprime opinia cu privire la probleme juridice din viața cotidiană, totodată luând la cunoștință despre riscurile și sancțiunile pe care și le pot asuma ca victimă sau autori ai unor infracțiuni.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO