„Eu tânjesc după dragostea unică, atotcuprinzătoare, în care iubești tot și toate cu aceeași măreție”. Descoperă povestea iubirilor lui Alice Năstase-Buciuta

Pe Alice Năstase Buciuta o știți din publicațiile pe care le-a coordonat de-a lungul vremii, Tabu, Tango sau Marea Dragoste, iar dacă îi citiți editorialele știți că semnează duioase discursuri feministe despre dragoste, fragilitatea emoțiilor și forța relațiilor dintre cei care se iubesc.

Iată un dialog în care Alice a acceptat provocarea de a vorbi despre lecțiile ei cele mai dureroase, dar și cele mai elocvente.

Care e mesajul pe care vrei tu să îl transmiți? Despre iubire, de la antici încoace, nu prididim să scriem și să citim, iar dragostea este motorul esențial al vieții noastre. Care este filozofia din spatele mesajului tău?

Iubirea a fost dintotdeauna o temă predilectă pentru mine, pentru că m-am oglindit în ea cu un fel de romantism încăpățânat de adolescentă eternă, aflată în căutarea unei mari iubiri.

Am pornit pe urmele ei în literatură și în viață, și, fără să vreau, m-am trezit dintr-o dată considerată un fel de expertă în problematica căutării și aflării iubirii. Dar eu am scris despre dragoste înainte de toate din dorința de a elucida mai întâi pentru mine însămi lucrurile esențiale legate de acest subiect. Și abia după aceea am observat că erau tot mai multe cititoare interesate de modul în care puneam problema, că tot mai multe femei se identificau cu mine și își oglindeau propriile frământări în frământările mele, așa că am continuat să scriu și să fiu recompensată pentru curajul de a aborda, cu sinceritate, teme legate de neînțelesurile iubirii, de incongruențele dintre așteptări și realitate, de nepotrivirile dintre visurile dintâi și divorțurile de pe urmă. Și pentru că demersul îmi era de folos, și în plan personal, și în plan profesional, am simțit chemarea de a continua.

Numai că felul în care am abordat tema iubirii de-a lungul timpului s-a schimbat foarte mult. La început, scriam despre iubire cu o disperare pe care, astăzi, aș expedia-o urgent la psihoterapie. Uneori îmi face rău să recitesc textele mele din acea perioadă, de început, iar primele mele cărți, cum sunt cele scrise alături de Aurora Liiceanu, sau romanul meu de dragoste, „Noi suntem zeițe”, aproape că nu le mai pot citi, deși din punct de vedere literar au o anume emoție pe care astăzi nu știu dacă o mai pot recompune la aceeași intensitate. Privite din punct de vedere psihanalitic, însă, căutam iubirea cu o sete, uneori, nelalocul ei și credeam că nu există liman mai de preț pe acest pământ decât acela de a te întregi într-o poveste de mare dragoste cu un bărbat care să-ți oglindească întreaga frumusețe. Astăzi, cred că nu puneam problema dintr-o perspectivă echilibrată, care să lase loc la vreun strop de fericire reală…

A venit apoi o altă etapă a vieții mele, care a schimbat fundamental această viziune. Oricât de ciudat ar fi paradoxul ăsta, el funcționează cu mare precizie: când nu-ți mai dorești ceva cu ardoare, cu îndârjire, cu dinții strânși, abia atunci primești ceea ce cauți. Și, așa, detașându-mă puțin de ambiția de-a găsi iubirea iubirilor, s-a întâmplat că am avut șansa de a trăi o dragoste superbă, ajungând astfel la un liman senin al vieții mele, în care familia a devenit un sanctuar al liniștii și al splendidei banalități a vieții de zi cu zi. Și, dintr-o dată, perspectiva mea sufletească s-a schimbat și, odată cu ea, mesajul din textele mele despre iubire, care a devenit un mesaj luminos, generos, fără încrâncenarea de odinioară. Ceea ce ne e dat să iubim ne va apărea, oricum, în cale și ne va împlini sufletul. Nicio acrobație sufletească nu poate aduce în viețile noastre ceea ce nu ne este menit! Din starea aceasta am scris alte cărți, mai împăcate, mai serene, cum sunt „Dragostea e un bonsai” sau „Splendida banalitate” sau „Andiamo”, cartea mea cea mai dragă, pentru că am scris-o împreună cu prietena mea adorată, Simona Catrina, pe care am pierdut-o de curând…

Firește, viziunea mea se schimbă mai departe și acum știu că e normal să se schimbe, în funcție de evoluția mea sufletească, spirituală.

Astăzi privesc iubirea înțelegând că este cu mult mai mult decât împlinirea obligatorie într-o relație de cuplu. Azi am mai crescut un pic, cred eu, și caut iubirea aceea luminoasă și divină, care să mă înalțe până la virtutea de a îi iubi pe cei de lângă noi, pe toți semenii noștri, nu doar pe cei care ne-au ales să le fim în preajmă prin relațiile de rudenie sau prin prietenia apropiată pe care le-o purtăm. Învăț azi să-i iubesc chiar și pe oamenii pe care nu îi plac, și acesta este un exercițiu de mare virtuozitate și de mare intensitate.

Și bănuiesc că această viziune se va mai schimba și de acum încolo, nu știu, sunt atâtea lucruri magice de iubit în viață, și chiar și în moarte, căci și acolo e tot un tărâm uimitor al iubirii și toți avem pe cineva iubit în lumea de dincolo, nu-i așa?… Dar, ca să revin la întrebarea ta, Monica, da e adevărat că am văzut iubirea ca pe un element esențial al devenirii mele sufletești, în tot ce am scris și am trăit..

De unde venea acea „sete” de la începuturi?

Venea, cred, din neconcordanța dintre aspirațiile mele sentimentale și erotice și ceea ce îți oferă în mod obișnuit viața într-o lume ca a noastră, adesea misogină, mereu dezechilibrată sub raportul felului în care se oglindesc bărbații în femei și femeile în bărbați. Îmi formasem idealurile citind și visând, luând din literatură și din imaginație reperele unei iubiri salvatoare, care să dea sens și frumusețe unui destin de cenușăreasă. În poveștile copilăriei totul e simplu, o fată curată la suflet întâlnește un băiat frumos și bun care se îndrăgostește de la prima privire de ea, iar restul e destin… Dar în viață nu e niciodată așa de simplu ca în cărți! Nici când treci de la povești nemuritoare la alt gen literar, cum am făcut eu, proiectând asupra vieții mele aventurile romanelor adolescenței, în care miza tinerelor eroine era să își păstreze marile iubiri ale vieților lor. (râde)

Eu m-am trezit ca tânără femeie în România vertiginoasă de după Revoluție, constatând că lucrurile nu sunt niciodată simple și deloc așezate sub tentația eternității unei iubiri și nici a deciziilor definitive, din momentul în care spui da unei relații mai mult sau mai puțin oficiale. Iar asta m-a debusolat foarte tare! Doar întâmplarea faptului că aveam puterea de a transfigura prin scris ceea ce trăiam s-a convertit într-o șansă pentru mine să înțeleg mai bine ce mi se întâmplă și să dau mai departe și către alte femei teme de reflecție care să le fie de folos în propriile vieți. Dar eu a trebuit să învăț mai întâi echilibrul pentru mine însămi, am studiat și psihologia, iar încet-încet, m-am liniștit văzând că nu sunt chiar atât de ciudată pe cât mă credeam. (râde) Parcursul meu în materie de înțelegerea iubirii e unul similar celor 90% dintre femeile din generația mea, femei care, trăind în țara noastră, au fost nevoite să depășească tradițiile mamelor și bunicilor care le-au crescut impunându-le anumite idei rigide legate de căsătorie și de ce trebuie să accepți în relația matrimonială, fie că îți convine, fie că nu: trădarea partenerului, lipsa de independență proprie, așteptarea continuă, truda casnică exclusivă, alături de cea profesională…

În adolescența ta cine ți-a fost model în sedimentarea acestor emoții, în atenția spre spiritualitate?

Eu am crescut într-o familie fără aplecare spre spiritualitate. Am crescut în anii comunismului, așa încât nu doar că nu mergeam la biserică, dar învățasem că frumos și sănătos este să te dezici de stereotipiile și habotniciile celor care cred în Dumnezeu.

Practic, am avut acest mare handicap în drumul meu spre spiritualitate și spre conectarea cu esența universului, oricum am numi-o, divinitate, lumină, spirit… Am pornit prin a nega, ani la rând, existența lui Dumnezeu. Mama, pe care am iubit-o mereu foarte mult și pe care eram tentată să o imit, spunea cu mare mândrie că este atee și că nu crede decât în puterea proprie de a schimba realitatea, prin muncă și prin strădania ei de a fi mai bună. Avea dreptate, dar numai parțial, iar modelul ei l-am împrumutat și eu și am pornit în viață convinsă că eu schimb totul, eu fac totul, eu rezolv totul. Singură și fără Dumnezeu.

Iar în materie de iubire, chiar n-am avut modele mai bune decât cele din cărți. Părinții mei nu au trăit vreo iubire exemplară, deși s-au căsătorit din iubire, însă au risipit sentimentele lor prin hățișul de griji materiale și tradiții matrimoniale prost înțelese, așa că nu i-am putut avea ca reper. Nici bunicii mei nu trăiseră vreo poveste memorabilă de amor, așa că, în familia mea, o familie săracă, dintr-o mahala a Ploieștiului, mai degrabă se adunaseră un milion de compromisuri și de frustrări legate de conviețuirea bărbat-femeie. Iar – ca o paranteză – am purtat multă vreme ca pe o rană nevindecată povestea bunicii mele paterne care a fost obligată să se mărite cu bunicul, la doar 17 ani, deși își implorase părinții să nu o mărite cu forța. Mama ei ar fi vrut să o apere, dar nu avea niciun cuvânt de spus, așa că tatăl ei, străbunicul meu, fie-i păcatele iertate, a bătut-o cu cureaua până când a acceptat, de groază, să facă ce hotărâse el. Doar ca să scape de bătaia aia cruntă. O fetiță de 17 ani, care și-a trăit viața sub semnul acelei decizii, acelei pedepse nedrepte, acelei porunci brutale! Bunica mea scumpă, la nouăzeci și ceva de ani, în ultimele mele conversații pe care le-am avut cu ea, pe patul de moarte, încă mai vorbea despre episodul cumplit de atunci. „Nu ar fi trebuit să mă bată atât de rău, fiindcă eram un copil bun!”, îmi spunea. Însă întâmplarea aceea a rămas o rană în tot clanul nostru de femei, am dat-o de la una la alta până azi, când eu am reușit, sper, să o vindec, vorbind despre ea, înțelegând și, astfel, anulând această cumplită moștenire.

Și mama a făcut mari sacrificii pentru relația ei cu tata, așa că aș minți să spun că mi-am găsit modele reale în familia mea. Mai degrabă am învățat în familie să îmi fixez tipare pentru „așa nu”: „Eu nu voi face astfel, eu nu voi iubi așa, eu nu voi îngădui să fiu tratată în relația mea în felul acesta”. Aproape firesc m-am refugiat în lumea strălucitoare din cărți, din care mi-am ales himerele cele mai romantice. Care nu s-au potrivit deloc cu ceea ce aveam eu să întâlnesc în existența concretă, de fiecare zi.

Niște gânduri foarte mature pentru un adolescent, nu?

Nu aș zice, neapărat. Într-un context de supraviețuire emoțională, concluziile apar firesc. Iar eu eram o fată deșteaptă, căutam propriile răspunsuri, mi se părea că merită să încerc să le găsesc, să citesc, să aflu, să îmi notez ideile. Eram un copil precoce, iar felul meu de a fi, introvertit, mă făcea uneori să fiu izolată, dar asta îmi îngăduia și un joc mai complex decât cel al copiilor de seama mea, un joc al întrebărilor și răspunsurilor proprii.

Cine ți-au fost modelele livrești?

Mi-e greu să găsesc un model anume sau, oricum, mi-e greu să găsesc vreun model esențial. Citeam ce se găsea în anii aceia, când nu aveam acces la marea literatură universală și neavând o bibliotecă în casă. Mergeam din două în două zile la biblioteca din centru și împrumutam ce-mi pica în mână, fără vreo disciplină și fără vreo îndrumare. Citeam, ca toți ceilalți, cărți plăcute, de consum, romanele de capă și spadă ale lui Alexandre Dumas, cărțile în vogă ale lui Constantin Chiriță, mă visam și eu în echipa Cireșarilor și, desigur, le adoram pe Olguța și pe Monica din clanul Medelenilor. Dar eram, dacă e să spun o glumă pe care a consacrat-o Florian Pittiș, un fel de „autosemidoctă”…

Citeam, însă, mult, încă de la patru ani, iar în clasa întâi intrasem în vria cărților lui Jules Verne, pe care le devoram una după alta, deci, categoric, citeam foarte mult, chiar dacă fără busolă. Din paginile acelea adunate, alandala, în rafturile minții mele, luam câte ceva, îmi conturam prototipuri de eleganță, de frumusețe, de independență și neapărat de iubire. Mi se părea că doar o mare dragoste mă va salva de tristețile de atunci.

Și așa a fost?

Evident că nu!

Și prima poveste zguduitoare?

Îmi vine să râd și să-ți răspund că încă o mai aștept să vină, așa cum zici tu, Monica, zguduitoare… Probabil că prima poveste remarcabilă de iubire a fost aceea de pe urma căreia m-am și căsătorit, dar a fost o relație cu urcușuri și coborâșuri destul de abrupte, pe care eu, până la urmă, am crezut că o voi salva dacă voi avea copii. Acum privesc în urmă și mi se pare evident că relația cu primul meu soț, care e un om absolut minunat, dar care avea, ca și mine, aceeași tinerețe, aceleași nedumeriri și aceleași suferințe moștenite din familia lui, nu avea cum să fie salvată prin copii. Acum e limpede, dar atunci, cu inocența relației, așa am crezut.

Am făcut un copil, pe Ilona, fata mea care tocmai a împlinit optsprezece ani, apoi și pe al doilea, fiindcă nu rezolvasem cu primul copil (râde), iar când Victor avea un an ne-am despărțit. Nebunie mai mare ca asta acum nici nu mi-aș putea imagina!

Cum te-a marcat pe tine și pe copii despărțirea? Și cum ați pregătit-o astfel încât impactul să fie cât mai puțin dureros?

Și pe asta am făcut-o la fel de greșit, crezi tu că după ce încurcaserăm totul într-o căsnicie reușeam să fim perfecți la divorț?! Nici vorbă! Nu am avut suficientă maturitate să gestionăm sau să planificăm lucrurile cât de cât înțelept, nu am știut cum să-i pregătim și cum să-i împărțim pe copii, iar aceasta este o altă rană pe care o vindec întruna, încercând să cer iertare și copiilor, și fostului meu soț. Am făcut cum era mai prost, dar nu am știut să fac altfel și încerc să mă iert pentru asta. Un lucru pentru care pot să mă felicit, totuși, a fost că, fără scandaluri, dar cu mari suferințe, am convenit separarea și nu am dat înapoi. Eram conștienți amândoi de eforturile pe care le făcuserăm pentru a salva relația și am înțeles că, finalmente, era foarte probabil să nu găsim niciodată un drum real spre fericire. Am rămas în relații destul de amicale, iar copiii au trecut de la unul la celălalt, astfel încât ei să simtă mai puțin ruptura. Dar nu pot să mint că le-a fost ușor. Culmea este că mi-am dat seama de curând că, dacă aș fi trăit această poveste având înțelesurile pe care le am azi despre iubiri și despre relații, cred că aș fi știut să o păstrez pentru totdeauna și să o fac să meargă.

Dar nerealizarea asta o pun tot pe seama felului în care este croită această lume în care noi, generații după generații, nu am învățat nimic valoros despre iubire, despre cum să o găsești și cum să o păstrezi. Părinții nu-ți spuneau nimic, iubirea era un subiect tabu. Ba, mai mult, așa cum îți ziceam mai devreme, îți ofereau și niște exemple foarte proaste. Așa că n-ar trebui să ne mirăm de eșecurile matrimoniale pe bandă rulantă și de coada de la ghișeul unde se depun actele pentru divorț. Sper, totuși, ca generațiile următoare să învețe de la noi lucruri mai bune, mai valoroase, care să le fie de folos. Pe școală nu mă bazez, dar pe noi și pe puterea noastră de a-i îndruma, da.

Povestește-mi cum ai găsit până la urmă iubirea care te-a împlinit!

Cred că e și o chestiune de noroc să găsești un om compatibil și care să creadă în aceleași valori ca și tine. La un moment dat, pur și simplu l-am văzut pe Paul, care era colegul meu de mai bine de un an. Ne știam de ceva vreme, dar nu ne luam prea mult în seamă. Am avut ocazia, într-una dintre deplasările noastre cu echipa, în străinătate, să vorbim mai mult și să pricepem cât de mult semănăm unul cu celălalt. Iar întâmplarea asta – dacă întâmplare a fost! – ne-a făcut să ne îndrăgostim unul de celălalt și să începem o poveste care s-a dovedit a fi mai frumoasă și mai serioasă decât mi-aș fi putut imagina vreodată. Mi s-a părut că ne bucurăm de un soi de ocrotire a destinului, toate s-au legat minunat, iar la foarte puțin timp după ce am început relația, eu am rămas însărcinată, iar vestea asta a venit ca un miracol, fiindcă nu mă gândisem că vom mai avea alți copii, fiindcă aveam deja, destui. Eu îi aveam pe Ilona și pe Victor, Paul avea doi copii din căsătoria anterioară, deci chiar nu se mai punea problema planificării unui al cincilea copil în familia Năstase-Buciuta, dar așa s-a întâmplat și am avut senzația că am primit astfel o confirmare a destinului că suntem pe drumul cel bun. Iar sarcina și cel de-al treilea copil al meu, adorata noastră Iza, au adus foarte multă bucurie în familia noastră.

E altfel iubirea atunci când o privești din perspectiva maternității?

Da, e altfel. Dar nu cred că ar trebui să fie așa. Eu tânjesc după dragostea aceea unică, atotcuprinzătoare, în care iubești tot și toate cu aceeași măreție. Dar, deocamdată, îmi exersez deschiderea inimii în cel mai profund mod cu putință prin copiii mei. Iubindu-i pe ei, fără rest și fără ezitări, înțeleg cât de adânci și fără așteptări ar trebui să ne fie toate iubirile, și cele pentru partenerii noștri, și cele pentru părinții noștri, și cele pentru semenii noștri de pretutindeni. Nu știu dacă mai am timp în viața asta să ating virtutea unei astfel de iubiri, dar eu încerc. Mă străduiesc, mă împotmolesc, și apoi iubesc din nou, ce altceva mai bun aș avea de făcut?!